Băncile supraponderale, obstacolul major din calea dezvoltării

Toată lumea aşteaptă cu nerăbdare decizia BCE în privinţa dobânzii de politică monetară, iar cei mai optimişti speră şi la anunţarea unui program de relaxare cantitativă. Un astfel de pas este justificat, bineînţeles, de necesitatea reluării creditării şi eliminarea pericolului deflaţionist.

Dar cine va relua creditarea? Mastodonţii financiari din zona euro, care transmit semnale tot mai evidente că nu-şi mai pot gestiona expunerile?

Într-o analiză recentă a Comitetului European pentru Risc Sistemic (CERS), instituţie care face parte din SESF (Sistemul European de Supraveghere Financiară), autorii încearcă, urmând procedura medicală de evaluare, diagnostic şi terapie, să răspundă întrebării "Este Europa suprabancarizată?"

În etapa de evaluare, studiul constată că politica monetară relaxată a determinat o creştere accelerată a creditului din zone euro, în special în Cipru, Irlanda, Spania, Portugalia şi Grecia, ţări care au avut nevoie de asistenţă financiară externă în ultimii ani, pentru a evita falimentul. Să fie vorba de o simplă corelaţie sau CERS a descoperit o relaţie de cauzalitate între explozia creditării şi iminenţa default-ului suveran după câţiva ani de la declanşarea acesteia?

Pe lângă situaţiile specifice din ţările amintite, CERS a subliniat două fenomene cu implicaţii majore asupra stabilităţii financiare din Europa. Băncile din zona euro şi-au crescut accelerat expunerile externe de la introducerea monedei unice, căutând să profite de pe urma diferenţei substanţiale dintre dobânzile interne şi cele de pe pieţele externe, cum a fost şi cazul economiilor emergente din estul Europei (vezi grafic 1).

În urma acestei creşteri a bilanţurilor, "activele totale ale băncilor din UE au crescut până la 274% din PIB", iar "schimbarea tendinţei din 2008 nu a fost suficientă pentru compensarea creşterilor anterioare", după cum se arată în raportul CERS.

Dar băncile din zona euro nu s-au mulţumit doar cu creşterea clasică prin intermediul expansiunii accelerate a portofoliilor de credite. "Inovaţia" reprezentată de derivatele financiare a fost deosebit de atrăgătoare, iar "creşterea derivatelor a fost mult mai pronunţată în Europa", conform analizei CERS.

Datele de la BIS (Bank for International Settlements) arată că valoarea noţională a derivatelor pe dobânzi din portofoliile băncilor din zona euro a depăşit 240 de trilioane de dolari la sfârşitul anului trecut, în condiţiile în care valoarea totală a acestora a fost de peste 580 de trilioane (vezi grafic 2).

Astfel s-a ajuns la "un sistem bancar prea mare comparativ cu dimensiunea economiei", în special dacă raportarea se face la dimensiunea relativă a sistemului bancar american. Mai mult, expansiunea sistemului bancar european a avut loc pe fondul unei creşteri a concentrării, ceea ce a determinat creşterea semnificativă a numărului băncilor care sunt prea mari pentru a intra în faliment.

Rezultatul acestei creşteri exponenţiale, desfăşurate sub "atenta" supraveghere a autorităţilor, este atingerea unei dimensiuni a sistemului bancar "a cărei contribuţie la creşterea economică reală este nulă sau negativă", deoarece s-au creat dezechilibre de genul "investiţiilor excedentare în sectorul imobiliar" sau "deturnarea forţei de muncă de la angajarea în sectorul real al economiei".

Dar care este cauza "investiţiilor" în sectorul imobiliar rezidenţial? Ei bine, CERS scrie despre "reglementările prudenţiale defectuoase", care au permis băncilor să se concentreze pe creditarea imobiliară ca mijloc de creştere a bilanţului, deoarece sectorul a fost favorizat în detrimentul creditării companiilor. Concluzia? Am asistat la o alocare defectuoasă a capitalului financiar.

Dar s-au văzut efectele acestei alocări a capitalului la nivelul capitalizării bancare, după declanşarea crizei? Nu, deoarece "băncile şi-au crescut ratele de adecvare a capitalului prin reducerea ponderilor de risc ale expunerilor". Fără această "ponderare", care este prescrisă de Basel II şi Basel III, "băncile europene sunt foarte slab capitalizate în comparaţie cu alte bănci internaţionale".

Conform datelor din raportul CERS, ratele de adecvare a capitalului de rang I (n.a. Tier 1 ratio) nu au reprezentat "adevăratele probabilităţi de default", fapt demonstrat şi de prăbuşirea unor bănci cu o valoare ridicată a indicatorului, în timp ce bănci cu o "capitalizare" mai redusă au supravieţuit. O altă concluzie a raportului CERS este, deci, irelevanţa indicatorilor de adecvare a capitalului bancar, atât de des amintiţi de băncile centrale, inclusiv BNR, pentru consolidarea "încrederii" în sistemele bancare pe care le păstoresc.

În aceste condiţii, nu este de mirare că "Federal Reserve ar putea să renunţe la standardele internaţionale de adecvare a capitalului bancar, prin impunerea propriilor standarde", după cum se arată într-un articol recent de la Reuters.

Dar nici ceea ce vrea să facă Fed-ul nu este de ajuns, iar directorul general al BIS ne-a oferit, recent, justificarea: "trebuie să manifestăm umilinţă când pretindem că înţelegem pe deplin riscurile cu care ne confruntăm, mai ales în cazul situaţiilor extreme".

În cadrul unei conferinţe de la Londra, Jaime Caruana a mai declarat că "trebuie să înţelegem limitele cunoaşterii noastre şi limitele modelelor noastre, indiferent cât de sofisticate sunt acestea", deoarece "administrarea bună a riscurilor nu se reduce la modele, ci la crearea unei culturi şi a unor motivaţii adecvate".

Există vreo speranţă că băncile comerciale şi băncile centrale vor înţelege discursul lui Caruana? Nu, şi motivul nu este "disonanţa cognitivă", ci "hazardul moral mult mai ridicat din Europa, ca urmare a aşteptărilor mult mai ridicate privind salvarea băncilor de către guverne".

Da, afirmaţia apare în analiza CERS, iar până când autorităţile şi băncile centrale nu vor recunoaşte deschis acest lucru, cetăţenii Europei vor aştepta în zadar relansarea creşterii economice prin reluarea creditării.