BNR nici măcar nu mai încearcă să scape din capcana politicilor prociclice

În cartea sa "Aroganţa fatală: Erorile socialismului", Friedrich August von Hayek, laureat al premiului acordat de Banca Suediei în memoria lui Alfred Nobel în 1974, scrie că "sarcina curioasă a ştiinţei economice este să demonstreze oamenilor cât de puţine ştiu din ceea ce îşi imaginează că pot proiecta".

Autorităţile noastre, care nu au renunţat niciodată la urmărirea mirajului planificării economice indiferent de "ideologia" declarată, au încercat să "proiecteze" prosperitatea şi înainte de 2009.

Au văzut ele pe afară că banii ieftini şi bulele imobiliare sunt "reţete" de succes, mai ales când stimulezi prin orice mijloace financializarea unei economii caracterizate printr-un enorm deficit de capital.

Criza care a urmat ar fi trebuit să fi fost o lecţie dură nu doar pentru cetăţeni, ci mai ales pentru autorităţi, însă nu s-a întâmplat aşa ceva, deoarece "decidenţii" nu au avut deloc pielea în joc.

Tocmai de aceea sunt repetate şi acum aceleaşi politici catastrofale care ne-au "condus" în criză cu numai zece ani în urmă.

Toate datele macroeconomice publicate înainte de ultima şedinţă de politică monetară a BNR arată că economia ţării noastre se confruntă cu fenomenul unei supraîncălziri deosebit de îngrijorătoare, manifestate prin creşterea consumului, pe fondul adâncirii deficitelor externe şi a accelerării inflaţiei. Creşteri accelerate se înregis­trează şi în sectorul construcţiilor, în special la nivelul segmentului rezidenţial, în condiţiile în care industria şi comenzile industriale şi-au temperat puternic avansul.

Acesta este contextul în care datele preliminare ale Institutului Naţional de Statistică arată o creştere anuală a PIB-ului de 5% în T1 2019, pe fondul unei creşteri trimestriale de 1,3%, cu mult peste aşteptările de pe piaţă.

Cu toate acestea, Banca Naţională a menţinut dobânda de politică monetară la 2,5%, deşi rata inflaţiei a ieşit semnificativ din intervalul ţintă (vezi graficul 1) şi este nevoie de un miracol pentru a se evita depăşirea pragului de 5% pentru rata anuală de creştere a preţurilor până în decembrie 2019.

La conferinţa de presă, guvernatorul Isărescu a justificat menţinerea dobânzii de politică monetară la 2,5% şi prin faptul că "nu putem să ne des­prindem de ceea ce fac ţările din regiune".

Din păcate, situaţia nu este comparabilă, nici din punct de vedere al dezechilibrelor externe şi nici al dezechilibrelor bugetare, iar relativa "stabilitate" a cursului de schimb al leului nu va mai putea fi menţinută mult timp, în condiţiile în care dobânda reală de politică monetară (diferenţa dintre dobânda de politică monetară anunţată de BNR şi rata inflaţiei) se află în teritoriu negativ de 20 de luni (vezi graficul 2).

În aceste condiţii, operaţiunile de piaţă pentru controlul lichidităţii nu mai sunt suficiente şi nu se pot substitui unui semnal clar de creştere a dobânzii de politică monetară. Nici "diversificarea instrumentelor" despre care a vorbit guvernatorul Isărescu în cadrul conferinţei de presă nu este suficientă.

Patrick Artus, economist-şef al băncii de investiţii Natixis, a scris recent că "politicile economice din ţările OECD sunt caracterizate de o relaxare cronică". De ce nu mai există etape de aplicare a unor politici restrictive? Deoarece "guvernele şi băncile centrale din ţările OECD nu mai îndrăznesc să le folosească".

Consecinţele permanentizării politicilor prociclice sunt creşterea continuă a ponderii datoriei publice în PIB şi creşterea similară a bazei monetare, după cum mai scrie economistul francez.

Dar dacă aceasta este soluţia pentru creşterea economică permanentă şi bunăstarea fără margini, de ce nu a fost "aplicată" până acum în istoria multimilenară a civilizaţiei?

De ce nu poate fi creată bunăstarea universală prin decret guvernamental sau dobânzi negative dictate de băncile centrale? Mai mult, oare cum a fost posibilă existenţa umanităţii înainte de "inventarea" primei bănci centrale?

Nu vom obţine prea curând răspunsuri pentru aceste întrebări de la oficialii BNR. Poate că accentul ar trebui să se pună pe faptul că autorităţile noastre fiscale şi monetare aplică politici similare cu cele din ţările OECD, adică am intrat deja, măcar prin "simpatie", în rândul ţărilor dezvoltate.

Dar cum vom ieşi de acolo, respectiv dintr-un "echilibru realizat la un nivel foarte scăzut al dobânzilor", des­pre care a scris recent tot economistul şef de la Natixis?

După cum subliniază Patrick Artus, echilibrul "generat" de dobânzile foarte scăzute este caracterizat printr-un grad ridicat de îndatorare, preţuri ridicate ale activelor financiare şi ale proprietăţilor imobiliare, dar şi supravieţuirea companiilor ineficiente.

Bineînţeles că o astfel de situaţie poate fi descrisă doar ca un "echilibru instabil temporar", pentru care orice deplasare către normalitate înseamnă intrarea într-o criză profundă.

"Dacă dobânzile vor înregistra o creştere neaşteptată, de exemplu ca urmare a unui şoc de pe piaţa muncii, efectul va fi teribil: datorii excesive, pierderi ale capitalului, scăderi ale preţurilor activelor financiare, falimente", arată Artus.

În cazul ţării noastre, creşterea accelerată a dobânzilor poate fi amorsată foarte uşor de politicile guvernamentale iresponsabile, construite pe teorii economice fanteziste. Există deja semnale suficiente în acest sens pe piaţa primară a obligaţiunilor guvernamentale în lei, unde licitaţiile pentru maturităţile pe termen scurt şi mediu sunt marcate de eşecuri totale sau parţiale.

Acoperirea necesarului de finanţare cu ajutorul emisiunilor de obligaţiuni guvernamentale în euro nu este o soluţie, în special din cauza riscului valutar, care poate anula foarte uşor avantajul dobânzilor mai scăzute.

Acestea sunt motivele pentru care BNR nici măcar nu mai încearcă să scape din capcana politicilor prociclice, care s-a închis cu mult timp în urmă.

Acum a mai rămas doar încercarea de minimizare a "suferinţei" autorităţilor iresponsabile ale statului român, cu preţul suferinţei generaţiilor prezente şi viitoare.