Dumnezeu şi Allah

Dacă ne-am fi retras trupele din Irak, atunci ziariştii răpiţi acolo ar fi fost eliberaţi. Familiile lor ar fi fost bucuroase şi noi înşine am fi scăpat de nelinişte. Vărsarea de sînge ar fi fost evitată - Dumnezeu ar fi fost mul-ţumit, dar şi Allah ar fi fost mulţumit. Români şi irakieni am fi fost fericiţi laolaltă cu dumnezeii şi allahii noştri, fără a mai pomeni că soldaţii români s-ar fi întors acasă.

Cînd te gîndeşti la ce i-ar place lui Dumnezeu, soluţia crizei zia-riştilor răpiţi în Irak devine simplă. Dar noi nu facem numai ce i-ar place lui Dumnezeu. Noi mai avem nişte calcule, în care Dumnezeu nu intră.

Dacă ne-am fi retras trupele din Irak, atunci asta ar fi însemnat că Statul Român poate fi şantajat cu vieţile unor cetăţeni ai săi. Asta înseamnă că opţiunile strategice şi politice ale Ro-mâniei sînt fragile şi pot fi schim-bate oricînd ar mai fi ră-piţi cîţiva cetăţeni de-ai noştri, oriunde în lume. Adică, asta ne-ar transforma pe toţi în ţinte vii şi am fi vînaţi, oricare dintre noi, pe toată planeta de fiece grupare ar avea interese divergente cu politica ori strategia noastră naţională.

Acesta este motivul de bază pentru care nu ne-ar fi făcut bine retragerea trupelor noastre din Irak. Nu alt motiv. Nu înţelegerile noastre militare şi alian-ţele noastre internaţionale. Nu că ne-am fi periclitat "poziţia internaţională pe care a cîştigat-o România în lume".

O alianţă-i o alianţă - azi o faci, mîine o desfaci. Ne-am opintit ani de zile să intrăm în NATO şi să-i dovedim Americii că-i sîntem utili. Dar, ca să-l salvăm pe Mişcoci, eu unul aş fi fost dispus să renunţ şi la NATO. Toată chestia asta cu ultimatum-ul de la ora trei şi jumătate m-a buimăcit şi mi-a supt vlaga. Şi cred că ceva ase-mă-nător a trăit fiecare dintre noi (poate nu şi bănăţenii inundaţi care, nemaiavînd televizoare, s-au concentrat să-şi salveze găinile, raţele şi porcii).

O naţiune întreagă, cu sufletul la gură, cu ochii pe cronometru.

M-am perpelit pentru că, după capul meu, i-am fi putut salva pe ziarişti.

Mi-am dat seama tîrziu că nu ne putem retrage trupele din Irak, fără să ne periclităm siguranţa fiecăruia.

Dar, în acelaşi timp, am realizat cît de vinovaţi sîntem faţă de Mişcoci şi ai lui.

Şi nu este vinovat numai Băsescu, şi nu Tăriceanu şi nici restul guvernanţilor, sau nu ei în primul rînd: noi sîntem vinovaţi, naţiunea. De fapt, i-am fi putut salva. Dar nu i-am salvat că ne-a fost frică pentru noi, ceştilalţi.

Un fel de egoism. Un fel de laşitate. Naţionale. Pe care le practică toate naţiunile, fără ca, prin răspîndire şi generalizare să fie mai puţin ruşinoase. Cel puţin, în ochii lui Dumnezeu şi în ochii lui Allah, aşa sînt: ruşinoase. Să ne rugăm să ne ierte.