Iohannis ca nepot - propăşirea sau praşila?

Un neamţ la NATO? Asta poate să dea foc imaginaţiei lui Putin. Iohannis la NATO? Asta a furnizat fiecărui cetăţean român o linie incendiară de gândire: dacă poate Iohannis, io de ce să nu pot? Şi nu neapărat la NATO, ci acolo, undeva. Multă lume se interesează acum, între care şi câţiva jurnalişti, unde este ghişeul la care se poate depune candidatura la NATO. Alţii se interesează acum, de alte candidaturi, mai ales că avem destule alegeri pentru toţi.

Prima ipoteza pentru explicarea candidaturii sale este dacă nu cumva Iohannis a vibrat în subconştient pe ideea că dacă postul de la NATO devine vacant, asta înseamnă că poate merge acolo pentru vacanţă. El ştie că este foarte dotat pentru asta, pentru că, aşa cum rezultă din comunicatele Preşedinţiei, el nu a avut concediu atunci când se afla în vacanţele multiple, fiind prin urmare în exerciţiu funcţiunii. Preşedintele nu înţelege ca pulsiunea care l-a îndemnat din adâncul sinelui spre această eroică declaraţie poate să fi provenit de la un simplu calambur, chestie care e frecventă în psihanaliză. De aici poate şi dificultăţile lui de exprimare, cu acea intonaţie contra naturii (dar rog insistent nu vă gândiţi aici la sintagma "anus contra naturii") dar şi dificultăţile lui de înţelegere, pe ideea declarată de el că "o voi citi până voi înţelege", ceea ce evocă momentele lungi de lectură lipsite de actul înţelegerii. O altă cauzalitate de tip calambur cu efect asupra inconştientului lui Iohannis ar putea avea cuplul Miami - NATO. Ce, vii se pare că nu seamănă? Mie mi se pare că dacă scrii MIAMI cu majuscule (adica acea localitate unde se spune că Iohannis ar avea a şaptea casă), atunci seamănă perfect cu NATO.

Nu se exclude însă nici ipoteza că Iohannis candidează pentru un post vacant pentru ca, dacă cumva îl ocupă, acest post să rămână în continuare vacant, aşa cum s-a întâmplat în cazul mandatelor sale. Oricum, neştiute sunt căile psihanalizei!

Ce poate însă să însemne că Iohannis candidează "în numele României". Singura lui calitate oficială în raport cu România este aceea că e preşedintele României. Deci asta înseamnă că avem un preşedinte candidat. Dar candidat la ce, pentru că el este deja în funcţie? Orice candidatură presupune o aspiraţie către un statut superior, dintr-o poziţie care ţi se pare înjositoare pentru pretenţiile tale către una care ţi se pare înălţătoare. Cum o fi asta în cazul lui Iohannis în raport cu România?

Asta a instituit deja o ierarhie între România şi NATO, care pune România pe o poziţie de inferioritate, chiar dacă obiectivele celor două entităţi sunt diferite, deşi complementare? Ba chiar instituie şi o ierarhie între funcţia de preşedinte şi funcţia de secretar general, ceea ce creează un haos în lumea partidelor, unde funcţia de preşedinte este superioară celei de secretar general.

Ideea că dacă am avea un român la NATO, asta ar aduce beneficii pentru România, este o formă neaoşă de nepotism, care însă este valabil numai pe teritoriul României, pentru că doar România este o ţară compusă numai din nepoţi. Iar faptul că este în acelaşi timp compusă şi numai din nepoate este doar o explicaţie pentru faptul că perpetuarea speciei pe teritoriul naţional este posibilă. Iohannis nu înţelege că dacă ar părăsi teritoriul României pentru a se duce la NATO, asta ar dezactiva automat orice beneficiu pentru România, pentru că acolo orice legitimaţie de nepotism este considerată nulă. Rute nu se duce la NATO pentru a favoriza Olanda, cum Stoltenberg nu este acum la NATO pentru a favoriza Norvegia (apropo, văd că pe 16 martie e ziua lui - la mulţi ani!).

Aşa că Iohannis trebuie să rămână aici, dar să şi ceară mereu să se ducă la NATO. Starea prezenta a lui Iohannis este perfect congruentă cu acest nepotism pentru că el este propriul nepot, în sensul că Iohannis ca preşedinte îl favorizează pe Iohannis ca nepot, care ar trebui să-i spună "unchiule". Numai că, încă o dată spun, această cauzalitate e valabilă numai pe teritoriul României.

Ce s-a mai văzut zilele acestea pe teritorul României are legătură cu jurământul pe care preşedintele, inclusiv Iohannis, îl depune la investitură:"Jur sa-mi daruiesc toata puterea si priceperea pentru propasirea spirituală si materială a poporului român".

În aceste zile de lâncezeală politică în care candidaţii din cele en-şpe rânduri de alegeri nu pot fi identificaţi şi prinşi, deşi ei circulă printre noi, iată ca avem cu cea mai mare uşurinţă posibilă un candidat la NATO, care însă fiind chiar preşedintele nostru, dovedeşte ca a trecut cu toată puterea şi priceperea dincolo de propriul jurământ. Pentru că este evident că în aceste zile, repet, de lâncezeală politică, puterea şi priceperea lui Iohannis sunt dedicate candidaturii sale la NATO, pentru propăşirea poporului român ne mai rămânând mai nimic din ceea ce trebuie să îi fie dedicat, mai ales că priceperea lui Iohannis este şi foarte puţină şi se termină repede. Iar poporul român, în loc să fie ajutat de preşedinte să treacă odată la propăşire, a rămas la praşilă, deşi acum nu e de sezon.

Misterul acestei lacune etice din comportamentul preşedintelui ar putea fi totuşi explicat şi lacuna scuzată prin comunicatul emis de preşedinţie în replică la acuzaţiile că Iohannis ar fi permanent în concediu.

"Având în vedere obligaţiile şi atribuţiile sale constituţionale, Preşedintele României se află în permanenţă în exercitarea mandatului. Astfel, începând de la depunerea jurământului în funcţie, Preşedintele Klaus Iohannis nu s-a aflat în concediu de odihnă, în sensul noţiunii definite de legislaţia muncii".

Conform acestui comunicat, legislaţia muncii nu este suficientă pentru a descrie acţiunile preşedintelui. El tinde mai sus. Astfel, el se află permanent în exerciţiul mandatului, dar atunci când intră în concediu de odihna în alt sens decât cel din legislaţia muncii, el de fapt lucrează, dar este în concediu. Aşa că acum devine clar: depunerea candidaturii sale s-a făcut din acest concediu de odihna definit altfel decât în legislaţia muncii. Adică el nu se afla în exerciţiul propriuzis al mandatului, adică nu la propăşire, ci la praşilă.