Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la vaccinare

I. Consideraţii introductive

Epidemia SARS-CoV-2 cu care se confruntă omenirea de la începutul anului 2020 a fost declarată de Organizaţia Mondială a Sănătăţii ca fiind pandemie încă de la 11 martie 2020, având în vedere "nivelul alarmant de răspândire şi severitate". Totodată, directorul general al Organizaţiei a solicitat statelor lumii să ia "măsuri urgente şi agresive" şi să adopte "strategii cuprinzătoare pentru prevenirea infecţiilor, salvarea de vieţi şi minimizarea impactului"[1].

Confruntate deja cu efectele devastatoare ale epidemiei care a afectat toate sectoarele societăţii, statele au fost nevoite să ia o serie de măsuri radicale. Aceste măsuri au generat numeroase dezbateri şi dileme legate de respectarea drepturilor omului în special datorită faptului că autorităţile au fost nevoite să ia o serie de măsuri restrictive pentru combaterea pandemiei. Dat fiind că opinia publică este puternic divizată, indiferent de modalitatea de abordare a temei, inevitabil discuţia despre soluţii şi măsurile luate de autorităţi se desfăşoară în jurul noţiunii de drepturi fundamentale. Dacă la izbucnirea pandemiei, aceste dezbateri aveau în vedere restricţiile autorităţilor justificate de necesitatea protejării vieţii şi a sănătăţii publice pentru a împiedica răspândirea bolii, ulterior s-au adăugat şi alte teme precum tratamentele administrate şi respectarea aferentă a drepturilor omului[2]. În acest sens poate fi exemplificat şi momentul apariţiei unuia sau mai multor vaccinuri cu rol în prevenirea răspândirii virusului şi a obţinerii imunităţii de grup, care a dus la deschiderea unui nou cadru de discuţii referitor la obligativitatea vaccinării şi a restricţiilor sau sancţiunilor la care sunt supuse persoanele care refuză administrarea vaccinului.

În ce priveşte manifestarea acestor provocări la nivelul continentului european, era inevitabil ca aceste dezbateri să nu ajungă şi în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO) care a fost sesizată cu numeroase plângeri ce vizau drepturile şi libertăţile persoanei afectate de pandemie şi reacţia autorităţilor în faţa acestora[3]. Totuşi, parte din aceste probleme ridicate în faţa instanţei de la Strasbourg, precum vaccinarea, au mai fost analizate de organismele de la Strasbourg încă din anii 70, chiar dacă în cu totul alte contexte sanitare şi în cu totul altă dimensiune, ţinând cont de nivelul global al actualei provocări. Jurisprudenţa dezvoltată până în acest moment pe acest subiect, deşi nu este una consistentă, oferă totuşi numeroase repere pentru a sprijini măsurile autorităţilor. Mai întâi aspectele sesizate privind vaccinarea au făcut obiectul analizei fostei Comisii a Drepturilor Omului care le-a respins, fără a sesiza Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Ulterior, după modificarea arhitecturii Curţii, aceasta a fost sesizată direct printr-o serie de plângeri referitoare la măsurile autorităţilor naţionale referitoare la vaccinare.

Acest studiu îşi propune să analizeze jurisprudenţa CEDO în materia vaccinării aşa cum s-a cristalizat de-a lungul anilor, să intuiască evoluţiile jurisprudenţiale ulterioare legate de epidemia SARS-CoV-2 şi să evidenţieze o serie de criterii ce trebuie luate în considerare de autorităţile naţionale când elaborează politici în acest domeniu, îndeosebi în cazul vaccinării obligatorii.

II. Evoluţie jurisprudenţială

1. Prima cauză în care s-a ridicat în faţa organismelor de la Strasbourg problema vaccinării a fost la mijlocul anilor `70 Asociaţia Părinţilor/Marii Britanii. Asociaţia în cauză, care reprezenta părinţi ai căror copii au suferit prejudicii grave şi durabile sau chiar au decedat ca urmare a vaccinării, a sesizat fosta Comisie a Drepturilor Omului pentru încălcarea art. 2 şi 8 din Convenţie care garantau dreptul la viaţă şi dreptul la viaţă privată, menţionând că autorităţile britanice au organizat campanii de vaccinare ale nou-născuţilor fără însă a informa părinţii despre riscurile vaccinării. Comisia a respins ca nefondată plângerea sub aspectul încălcării dreptului la viaţă, apreciind că, deşi au fost situaţii în care nu au existat contacte permanente între medicul de familie şi cel responsabil cu vaccinarea care să permită evaluarea riscurilor acestui proces, totuşi autorităţile britanice au pus în aplicare un sistem corespunzător de control şi supraveghere în conformitate cu obligaţia de a respecta dreptul la viaţă ce reiese din art. 2 din Convenţie.

În ce priveşte capătul de cerere referitor la încălcarea dreptului la viaţă privată, prevăzut de art. 8 din Convenţie, Comisia a apreciat că în speţă era vorba de o campanie voluntară de vaccinare având scopul de a proteja sănătatea publică, fiind supusă în acest sens unui sistem de control destinat să minimizeze riscurile, fără să existe vreo obligativitate de vaccinare impusă din partea autorităţilor statale. În concluzie, nu a existat o ingerinţă în dreptul la viaţă privată, chiar dacă decizia luată de părinţi nu s-a bazat pe o informare corespunzătoare referitoare la riscuri din partea statului[4].

2. O altă cauză analizată de fosta Comisie a Drepturilor Omului a avut ca obiect o plângere a unor părinţi referitoare la vaccinarea obligatorie a copiilor. Astfel, în cauza Boffa ş.a./San Marino, Comisia a analizat plângerea din perspectiva încălcării dreptului la viaţă, prevăzut de art. 2 din Convenţie, a dreptului la libertate şi siguranţă, prevăzut de art. 5 din Convenţie, a dreptului la viaţă privată prevăzut de art. 8 din Convenţie, a libertăţii de gândire, de conştiinţă şi religie, prevăzută de art. 9 din Convenţie şi a libertăţii de exprimare, prevăzută de art. 10 din Convenţie, respingând-o sub aspectul tuturor capetelor de cerere.

Comisia a stabilit că nu se pune problema încălcării dreptului la viaţă, întrucât o intervenţie precum vaccinarea nu reprezintă un pericol real în acest sens, mai ales că nici nu a fost adusă vreo dovadă care să susţină alegaţiile. Comisia a apreciat că nu se impune nicio analiză din perspectiva art. 5 din Convenţie întrucât acesta ocroteşte persoanele împotriva privării ilegale de libertate, situaţie inexistentă în speţă.

Comisia a apreciat însă că obligarea unei persoane de a urma un tratament medical sau de a se vaccina sub sancţiune, reprezintă o interferenţă cu dreptul la respectarea vieţii private prevăzut de art. 8 din Convenţie. Această ingerinţă era însă proporţională cu scopul urmărit, cel de protejare a sănătăţii publice.

Comisia a apreciat că nu au fost încălcate nici libertatea de gândire, conştiinţă şi religie protejată de art. 9 din Convenţie, întrucât acest articol protejează, în special, sfera credinţelor personale şi religioase şi actele legate strâns de acestea, fără a garanta întotdeauna şi dreptul de a ne comporta în spaţiul public în modul ghidat de o asemenea credinţă, iar obligativitatea vaccinării era aplicabilă tuturor persoanelor, indiferent de credinţă sau convingeri, şi nici libertatea de exprimare sub aspectul dreptului de a recepţiona informaţii, întrucât reclamanţii au avut acces la opiniile expertului care au fost exprimate în litigiul intern[5].

Având de analizat plângeri cu caracter asemănător, Curtea şi-a cristalizat practica încă de la început, aplecându-se asupra lor din perspectiva art. 8 din Convenţie ce garantează dreptul la viaţă privată.

3. În Hotărârea Solomakhin/Ucrainei, în care reclamantul s-a plâns că a fost vaccinat împotriva difteriei, dar dată fiind starea sa de sănătate, vaccinarea era contraindicată, Curtea a reiterat argumentul Comisiei din cauza Boffa şi a subliniat că "vaccinarea obligatorie, ca tratament involuntar, reprezintă o interferenţă cu dreptul la respectarea vieţii private, care include şi integritatea fizică şi psihică a unei persoane"[6]. În continuare, Curtea a apreciat că această interferenţă era prevăzută de lege, urmărea un scop legitim, respectiv protecţia sănătăţii şi era justificată de "necesitatea de a controla răspândirea bolilor infecţioase în regiune"[7]. Curtea nu a identificat neregularităţi în procedura de vaccinare cu excepţia uneia minore, respectiv efectuarea operaţiunii în afara camerei de vaccinare, şi nici efecte secundare cu privire la sănătatea reclamantului. În baza acestor argumente, plângerea a fost respinsă[8].

4. Ulterior, în cauza Bayture ş.a./Turciei, reclamanţii s-au plâns că, urmare a administrării unui vaccin obligatoriu contra difteriei, tetanosului şi poliomielitei, fiul lor a suferit paralizia piciorului. Analizând plângerea tot din perspectiva art. 8 din Convenţie, Curtea a admis că, urmare a unei campanii de vaccinare ce are drept obiectiv eradicarea bolilor infecţioase, se poate produce un număr scăzut de accidente grave, ceea ce nu înseamnă că statul este culpabil pentru omisiunea luării tuturor măsurilor de protejare a persoanelor. Dat fiind că în cauză nu reiese că vaccinul ar fi fost administrat într-o manieră inadecvată, Curtea a respins plângerea ca fiind incompatibilă ratione materiae cu dispoziţiile Convenţiei[9].

5. Curtea şi-a consolidat jurisprudenţa în materia vaccinării, odată cu Hotărârea Marii Camere Vavricka ş.a./Republicii Cehe, hotărâre pronunţată în plină pandemie SARS-CoV-2, chiar dacă speţa priveşte plângeri aduse la cunoştinţa Curţii în anul 2015. Această cauză are la bază sesizările mai multor cetăţeni de origine cehă care vizează obligativitatea impusă copiilor lor de a fi vaccinaţi împotriva unor boli bine-cunoscute medicinei, în caz contrar riscând sancţiunea de a nu putea fi înscrişi la instituţiile preşcolare sau sancţiune pecuniară aplicabilă părinţilor[10].

Prin urmare, speţa are ca obiect nu analiza unei obligaţii directe de supunere a unei persoane la vaccinarea obligatorie, ci impunerea unei obligaţii indirecte, adică suportarea consecinţelor legale pentru nesupunerea copiilor acestora la vaccinare, fie că vorbim de sancţiuni pecuniare, fie de refuzul înscrierii acestora la instituţii preşcolare.

Analiza Curţii a fost centrată, aşa cum s-a stabilit şi în cauzele analizate mai sus, pe modalitatea în care vaccinarea obligatorie interferează cu dreptul la viaţă privată.

Astfel, Curtea a constatat că obligaţia de vaccinare şi eventualele consecinţe în caz de refuz au o bază legală corespunzătoare în dreptul intern al Republicii Cehe, prevederi legale a căror accesibilitate şi previzibilitate nu au fost puse în discuţie şi care urmăreau un scop legitim, respectiv protecţia contra bolilor care puteau afecta grav sănătatea populaţiei[11]. În ce priveşte necesitatea şi proporţionalitatea ingerinţei, Curtea a stabilit că problemele care ţin de sănătatea publică ţin de marja de apreciere amplă a statului, care este mai bine plasat pentru a aprecia care îi sunt priorităţile şi cum pot fi utilizate resursele societăţii în atingerea acestui scop[12]. În acest sens, Curtea a ţinut cont de faptul că există un consens general printre statele părţi la Convenţie şi organismele internaţionale specializate că vaccinarea reprezintă o metodă eficace de combatere a maladiilor, vaccinul nu a fost administrat împotriva voinţei reclamanţilor, instituirea obligaţiei de vaccinare reprezintă răspunsul autorităţilor cehe la nevoia socială imperioasă de protecţie a sănătăţii individuale şi publice de bolile aflate în discuţie, precum şi de protejare de orice trend descrescător în rata de vaccinare a copiilor. Fiind vorba de proceduri care priveau copiii, Curtea a ţinut cont în analiza sa şi de interesul superior al copilului, obiectivul în speţă fiind ca fiecare copil să fie protejat prin imunizare împotriva bolilor grave, fie prin vaccinare, fie prin imunitate de grup realizabilă prin menţinerea ratei crescute de vaccinare.

În atare condiţii, dacă politica de vaccinare voluntară nu dădea rezultatele aşteptate, vaccinarea obligatorie putea fi introdusă, în mod rezonabil, pentru a asigura un nivel corespunzător de protecţie împotriva bolilor grave[13].

În ce priveşte proporţionalitatea măsurii, Curtea a analizat mai întâi caracteristicile relevante ale sistemului naţional şi apoi intensitatea ingerinţei imputate în exerciţiul dreptului la viaţă privată al reclamanţilor.

Conform primului criteriu, reiese că obligaţia de vaccinare era impusă pentru zece boli faţă de care comunitatea ştiinţifică o considera efectivă şi sigură, obligativitatea nu era absolută, permiţând excepţii pe motive de conştiinţă sau de contraindicaţii, ce puteau fi analizate de la caz la caz, sancţiunea pecuniară pentru nevaccinare era moderată, iar neadmiterea copiilor la grădiniţă avea un caracter protector şi nu punitiv. În plus, legislaţia prevedea şi garanţii procedurale (remedii administrative şi judiciare, inclusiv posibilitatea de a obţine reparaţii pentru atingeri aduse sănătăţii), nu existau dubii privind integritatea şi transparenţa procesului de elaborare a politicilor în materie, iar în ce priveşte siguranţa, deşi era recunoscută şi existenţa riscului la adresa sănătăţii unei persoane, au contat măsurile preventive luate înainte de vaccinare, inclusiv monitorizarea siguranţei persoanelor şi verificarea individuală a posibilelor contraindicaţii.

În ce priveşte cel de-al doilea criteriu, Curtea a ţinut cont de faptul că amenda aplicată primului reclamant nu a fost excesivă, iar măsura nu a avut repercusiuni asupra educaţiei copiilor săi. Referitor la ceilalţi reclamanţi, deşi excluderea de la grădiniţă reprezenta pierderea unei oportunităţi importante de dezvoltare a personalităţii şi de învăţare, totuşi aceasta a fost consecinţa opţiunii părinţilor lor de a nu-i vaccina, iar consecinţele erau limitate în timp pentru că admiterea la şcoală nu mai era condiţionată de obligaţia de vaccinare[14].

Pe cale de consecinţă, plângerea reclamanţilor a fost respinsă, măsurile contestate fiind considerate proporţionale, autorităţile cehe acţionând în limitele amplei marjei de apreciere pe care o aveau[15].

În ce priveşte plângerea reclamanţilor sub aspectul altor capete de cerere precum art. 2, 6, 9, 13 şi 14 din Convenţie şi a art. 2 din Primul Protocol adiţional, Curtea fie le-a respins de plano fără să le examineze, fie ca fiind incompatibile ratione materiae cu dispoziţiile Convenţiei, cum a fost cazul capătului de cerere referitor la libertatea de gândire, conştiinţă şi religie, unde argumentul esenţial a fost că reclamanţii nu au argumentat de ce opinia lor critică despre vaccinare era suficient de convingătoare, serioasă, coerentă şi importantă încât să constituie o convingere sau o credinţă care să facă aplicabile dispoziţiile art. 9[16].

6. Recent, Curtea a avut ocazia să se pronunţe şi într-o cauză care ridică problema obligativităţii vaccinării împotriva virusului SARS-CoV-2. În decizia dată în cauza Zambrano/Franţei, Curtea a respins plângerea introdusă de un profesor universitar francez ca inadmisibilă pentru neepuizarea căilor de recurs intern şi pentru caracterul ei abuziv. Curtea a reţinut că reclamantul care contesta măsurile legislative luate de statul francez, printre care şi introducerea unui paşaport sanitar ce prevedea printre altele şi dovada vaccinării pentru anumite categorii de persoane sau pentru accesul în anumite locuri sau la anumite activităţi, nu a utilizat căile de atac pe care le avea la îndemână în dreptul francez înainte de a sesiza Curtea. În plus, plângerea a fost considerată abuzivă, întrucât reclamantul a intenţionat să submineze în mod deliberat mecanismul Convenţiei şi funcţionarea Curţii prin abordarea avută în strategia sa judiciară instigând zeci de mii de potenţiali reclamanţi să completeze o cerere standardizată de sesizare a Curţii în scopul blocării şi paralizării funcţionării acesteia pentru a o forţa să negocieze cu ei, această abordare fiind contrară dreptului la recurs individual garantat de convenţie[17].

O dată cu această plângere, Curtea a respins şi alte 18000 de plângeri cu un caracter identic[18].

III. Concluzii

Din analiza jurisprudenţei organelor de la Strasbourg referitoare la problematica vaccinării, dezvoltată într-o perioadă de peste 40 de ani, chiar dacă aceasta nu este prea bogată, pot fi desprinse o serie concluzii relevante ce pot fi avute în vedere şi în cauzele ce urmează a fi soluţionate în contextul actualei pandemii.

În primul rând, reiese în mod neîndoielnic că problematica vaccinării, fie ea obligatorie sau voluntară, ţine de domeniul de aplicare al dreptului la viaţă privată a persoanei, aşa cum este garantat de art. 8 din Convenţie şi reprezintă o ingerinţă în acest drept. Indiferent dacă politica de vaccinare a unui stat este voluntară sau obligatorie, este necesar ca ea să aibă o bază legală în dreptul intern şi un obiectiv clar, protejarea sănătăţii publice sau a drepturilor altor persoane. În materia sănătăţii publice, Curtea recunoaşte o largă marjă de apreciere statelor care sunt libere să ia o paletă largă de măsuri în ce priveşte atingerea acestui obiectiv. Prin urmare, analiza Curţii s-a concentrat pe necesitatea şi proporţionalitatea unor asemenea măsuri, fiind mult mai riguroasă în cazul existenţei unei legislaţii care prevedea obligativitatea vaccinării. Proporţionalitatea este analizată prin punerea în contrapartidă a interesului general cu cel individual iar, în ipoteza obligativităţii vaccinării, analiza Curţii se apleacă în concret atât asupra organizării sistemului naţional de vaccinare, cât şi asupra situaţiei concrete a celui ce reclamă încălcarea drepturilor, a impactului pe care o măsură luată la nivel naţional l-a avut asupra acestuia. Cauza Vavricka, în special, arată că instanţa de la Strasbourg acordă o atenţie deosebită tuturor detaliilor precum: existenţa unor recomandări ştiinţifice, a unei legislaţii clare, a unor garanţii, posibilitatea de informare asupra riscurilor aferente, riscuri pe care, într-o anumită măsură, Curtea nu le exclude, prevederea unor cazuri de exceptare de la această obligaţie, posibilitatea analizei situaţiei fiecărui individ de la caz la caz înainte de administrarea vaccinului, natura şi severitatea sancţiunilor, interesul superior al minorului dacă măsura îl priveşte şi pe acesta etc.

Aşadar, Curtea admite posibilitatea introducerii obligativităţii vaccinării dacă sunt respectate condiţiile susmenţionate iar vaccinurile sunt recomandate în baza unor studii ştiinţifice, fiind acceptate în acest sens la nivel internaţional.

În al doilea rând, deşi nu avem încă o jurisprudenţă consolidată, Curtea a respins până acum analiza problematicii vaccinării din perspectiva altor drepturi garantate de Convenţie, precum dreptul la viaţă, interdicţia torturii, dreptul la libertate şi siguranţă, libertatea de gândire, conştiinţă sau religie, libertatea de exprimare sau dreptul la nediscriminare. Aceasta nu înseamnă ca dacă vor apărea motive noi şi serioase care să fundamenteze asemenea capete de cerere, Curtea le va respinge de plano. Totuşi, o anume reticenţă jurisprudenţială cu privire la alte capete de cerere decât cele referitoare la dreptul la viaţă privată poate fi remarcată. Este adevărat că până acum, Curtea a analizat vaccinarea obligatorie nu din perspectiva vaccinării cu forţa, ceea ce ar fi putut într-adevăr ridica probleme legate de aplicabilitatea altor drepturi prevăzute de Convenţie, ci mai degrabă din aceea a consecinţelor indirecte, a sancţiunilor ce pot surveni în caz de nevaccinare (aplicarea unei amenzi, interzicerea accesului la grădiniţă etc.).

În al treilea rând, reiese foarte clar din abordarea Curţii în cauza Zambrano că reclamanţii sunt încurajaţi să îşi exercite dreptul la acţiune la nivel naţional şi să o facă cu bună-credinţă. Prin urmare, este acordată o mare încredere aprecierii instituţiilor existente la nivel intern în a căror responsabilitate este lăsată aprecierea respectării drepturilor garantate de Convenţie în asemenea situaţie.

Pe de altă parte, în contextul actualei pandemii, Curtea nu a rămas spectator şi a decis comunicarea către guvernele statelor părţi la Convenţie a unor cauze, acolo unde nu existau vădite motive de inadmisibilitate şi unde problemele invocate merită atenţia necesară, de exemplu, cauzele Thevenon/Franţei ce are ca obiect impunerea obligaţiei de vaccinare pentru un pompier francez, sub sancţiunea încetării raporturilor de muncă sau Magdic/Croaţiei ce are ca obiect plângerea unui cetăţean croat referitoare la măsurile restrictive luate de autorităţi pentru a împiedica răspândirea virusului COVID-19[19].

Nu este însă exclus ca în viitor să avem decizii ale Curţii şi din perspectiva altor plângeri care să pună în discuţie încălcarea unor drepturi de către statele părţi prin neluarea tuturor măsurilor necesare, în contextul pandemiei, pentru a proteja viaţa sau integritatea fizică şi psihică a unei persoane sau pentru neefectuarea unei anchete efective, obligaţie procedurală ce incumbă statelor în baza art. 2 şi 3 din Convenţie.

Discuţia va rămâne deschisă şi, în mod cert, Curtea va avea ocazia să dea şi alte hotărâri în următorii ani în numeroase alte cauze generate de criza sanitară actuală, în sens larg, dar şi în mod specific asupra unor plângeri referitoare la vaccinarea voluntară sau obligatorie.

Articol preluat din Revista Universul Juridic