Libertate, democraţia vrea să te sugrume!

Cinismul butadei "Democraţia este un sistem politic prost, cel mai bun, însă, dintre cele pe care omenirea le-a inventat până acum" îi relaxează brusc pe cetăţeni, înduplecându-i (intelectual) să accepte o serie de dizgraţii, pînă la, chiar, pierderea libertăţii, a egalităţii şi a guvernării legii, sub considerentul confuz că ar fi inerente democraţiei, într-un mod paradoxal, căci exact aceste trei aspecte sunt definitorii democraţiei.

La o examinare (nu neapărat foarte profundă), butada atribuită lui Winston Churchill (figurând, astăzi, în arsenalul semidoctismului politic) începe să sune a doagă, pentru că fumătorul de trabuce nu s-a obosit să precizeze despre care tip de democraţie vorbeşte şi cam cât de prost poate să ajungă sistemul, în aşa fel ca, totuşi, să mai putem vorbi despre democraţie.

În principiu, opusă monarhiei absolute, tiraniei şi autocraţiei, în care puterea deciziei este centralizată piramidal, democraţia distribuie policentric puterea deciziei exprimate prin vot, atribuind-o majorităţii, (cu ajustări, ca să nu prilejuiască dictatura majorităţii asupra minorităţii).

Sigur că democraţia este un sistem politic prost, pentru că dă pierzării calităţi certe ale monarhiei şi elitismului (nu pomenesc şi de calităţile dictaturii, ca să nu vă şochez; dar, ce-i drept, nu prea are, decât când este vorba de vreo mobilizare generală).

Limita de bun simţ a libertăţii de opinie

Cele trei drepturi democratice fundamentale - libertatea opţiunii politice, libertatea de expresie şi libertatea presei - produc o nebuloasă, din care grăbiţii ies convinşi că "oricine are dreptul la opinie", nu doar în domeniul politic, ci şi în cele care n-au nimic de a face cu decizia policentrică.

Ca să dau un exemplu izbitor, un candidat maestru care şi-ar permite o opinie contrară în faţa lui Bobby Fischer, n-ar dovedi decât că este retardat şi nesimţit.

Ca să va atrag atenţia, repet: "şi nesimţit".

De ce accentuez?

Pentru că lipsa de bun simţ este un semn al absenţei conştiinţei valorii.

Ierarhia de valori este făcută terci, prin zăpăcita extrapolare a principiilor democraţiei, într-un domeniu unde ierarhia este precisă, iar democraţia politică nu are aplicaţie: când răposatul Bobby Fischer a smuls titlul mondial de la Boris Spasski, la Reykjavik, în 1972, s-a prezentat cu un singur aşazis "consultant", care, de fapt, îi aducea prosopul, în timp ce Spassky a fost sfătuit de o echipă excepţională, de zece foşti campioni mondiali sovietici.

Nu a contat numărul lor, ci faptul că Fischer cunoştea toate partidele jucate de fiecare dintre ei, în precedenţii cinci ani şi că gândea strategic superior.

Acest exemplu din şah este doar izbitor, dar nu şi cel mai fericit; în realitate, cel mai delicat aspect al policentrismului deciziei democratice stă în temeiurile diferite ale opiniilor cetăţenilor, (pe o scală care parcurge drumul de la concepţia coerentă, de profunzime şi largă cuprindere, la incoerenţă, superficialitate şi îngustime), deşi principiul "un cetăţean, un vot" este incontestabil ca definitoriu democraţiei.

Accesul la cunoştinţe, condiţionat moral

Voi apela un alt exemplu, ca să ilustrez pagubele pe care democraţia le-a pricinuit, prin accesul larg la educaţie şi democratizarea informaţiei.

Staţi, nu săriţi de pe scaun!

Aşezaţi-vă la loc!

Vă rog să aruncaţi cu castraveţi şi ouă clocite abia după ce citiţi, dacă mai credeţi că ar fi cazul!

Ştiţi cât dura studiul în universităţile medievale europene, din primele secole ale mileniului trecut?

Cam doisprezece ani, într-un regim de douăzeci de ore pe zi, neîntrerupt, şapte zile din şapte; doar patru ore din zi erau rezervate somnului, mesei şi celorlalte nevoi.

Se păstrează scrisoarea unui profesor, către părintele unui student din anul al IV-lea:

"Cu părere de rău va informez că fiul dumneavoastră nu are talent la învăţătură, căci, după şaisprezece ore de studiu, adoarme".

De ce un regim de studiu întratât de neomenesc?

Pentru că toate, repet, toate cunoştinţele omeneşti elaborate până la acea dată puteau fi asimilate, de un om, în doisprezece ani de astfel de severitate a studiului.

Diferenţa spirituală (universităţile europene derivă din aşezăminte mănăstireşti) dintre un student şi un oarecare făcea democraţia inimaginabilă, deşi omenirea trăise, deja, experienţa democraţiei: atenţie!, transferul de cunoştinţe era condiţionat de consolidarea setului de valori morale şi de credinţă ale studentului, preluând tradiţia antichităţii greceşti a celor şapte arte liberale, organizate în "trivium" (prima treaptă: gramatica, logica şi retorica) şi "quadrivium" (a două treaptă: aritmetica, geometria, muzica şi astronomia).

Nici evul mediu şi nici antichitatea greacă nu au asigurat accesul "democratic" la cunoştinţe, dar nu neapărat din elitism (elitele au fost rezultat, nu cauză), ci pentru că în mentalitatea timpului, cunoştinţele conferă putere asupra celorlalţi şi nu se cuvine să fie încredinţată atare putere oricui, fără autentica garanţie morală şi spirituală.

Se spune că Alexandru Macedon s-ar fi aflat în campanie militară, în Asia, când Aristotel, care-i fusese profesor, a oferit studenţilor "Organonul" (considerat eronat a reprezenta naştere fără precedent a logicii) şi că i-ar fi trimis o scrisoare de reproş:

"Cum îndrăzneşti să oferi publicului cunoştinţele rezervate regilor?!"

Aristotel i-ar fi răspuns:

"Cartea este scrisă astfel încât doar regii să o pătrundă".

Ceea ce nu este un răspuns diplomatic abil, ci este adevărat: principiile ultime ale logicii aristotelice reclamă spirit, ele nu sunt simple ecuaţii.

Şi să nu uităm, logica figura în "trivium" (este rădăcina etimiologică a cuvântului "trivial").

Şcolile democraţiei, în slujba exploatării

Astăzi, nimeni nu mai poate asimila toate cunoştinţele omenirii, aşa că învăţământul nostru superior (ca şi al altora) a fost redus la trei ani de spoială specializată şi doi ani de master, pentru că facultăţile nu-şi mai asumă să formeze spirit, pentru beneficiul elevului, învăţându-l căile de înălţare a trăirii, ci carne de tocat în malaxorul exploatării.

Despre moralitate nici nu poate fi vorba.

Pe de o parte, democratizarea accesului la informaţie şi a transferului de cunoştinţe ne face să câştigăm în eficienţa şi suprafaţa cercetării, dar, pe de altă parte, relativ paradoxal, învăţământul şi-a pierdut atributul spiritual, astfel că putem inventa dinamita şi apoi, în faţa crimelor prilejuite de invenţia noastră, să instituim Premiul Nobel, ca să ne răscumpărăm vinovăţia, cum ne-am cumpăra diligenţe papale.

În definitiv, dacă oricine are dreptul la opinie, înseamnă că ţi-o poţi schimba oricând.

Trăim plat, fără adâncime, fără înălţime.

Fără miracol, fără magie.

Fără mister.

Socialist.

Şi dacă, aşa cum ne-a făcut nouă Ceauşescu, dezrădăcinezi populaţia din cultura sătească tradiţională şi o smuceşti la oraş, fără să-i transferi valorile culturale urbane, în condiţiile exploziei demografice dictate prin interzicerea avortului (deşi nu dispui de profesori, în şcoli, pentru acest tsunami de progenituri), atunci vei obţine o masă enormă de indivizi, la periferia dintre două lumi - nici săteni, nici orăşeni - definiţia mahalagiului.

Mass media, convocată să manipuleze masele

Teoria manipulării şi practicile şcolii democratice converg în procedurile de "standardizare" a personalităţii, producând tipologii cărora le-au fost amputate atât sursele de exaltare, cât şi neliniştea (decurgând din condiţia umană), astfel încât să semene cât mai bine cu abstracţia sociologică a "cetăţeanului mediu" (apropo, sociologia are ca problemă nu doar absenţa instrumentului experimentului, fără de care nimic nu este "ştiinţă", ci şi faptul că studiază nu omul, ci o abstracţie produsă prin artificiu, de învăţământul de masă şi manipulare - dacă nu luaţi în serios asta, atunci luaţi-o ca pe o glumă, dar vă costă!).

Manipularea maselor devine posibilă doar când indivizii masei sunt uniformizaţi, astfel ca manipulatorii să poată trata masa ca pe un singur individ, cu conştiinţa îngustată de ceremonialul discursului şi repetarea sloganurilor, în cor.

Masa devine permeabilă atât la nonvalori politice, cât şi comerciale şi culturale.

Mass media este convocată în ambele stadii ale manipulării: să însoţească şcolile în amputarea spirituală, prin divertismentul robotic, jovial-hăhăitor, consacrând mahalagescul, căruia îi furnizează imnurile (manelele) şi poveştile eroice (telenovelele); concomitent, să promoveze nonvalorile politice şi comerciale.

Adrian Năstase oferă un caz exemplar: mai întâi, "intelectualul fin" cu umor sofisticat, s-a declarat prieten cu Mugur Mihăescu (Garcea), actorul maimuţărelilor vulgare de la "Vacanţa mare", care avea calitatea unei popularităţi enorme, pentru ca, mai apoi, însuşi Garcea să intre în politică, devenind preşedinte executiv al Partidului Verzilor.

De ce să ne mai mirăm că, ulterior, Năstase îşi trage un glonte în pieliţa gâtului?!

Astăzi, kitsch-ul şi mahalagismul "clasei" noastre politice compromit pe oricine tentează să facă politică (fără să mai socotim şi corupţia generalizată).

Abolirea monarhiei prilejuieşte globalizarea

Mai staţi un pic, înainte să aruncaţi cu castraveţi în mine!

Ce dă pierzării democraţia, din calităţile monarhiei ereditare?

În primul rând, dinastiile au avut pretenţia autorităţii divine, adesea regii înălţându-se la statutul de unşi ai lui Dumnezeu.

Această aură de sacru înconjurând monarhul a reclamat un respect deosebit de cel adresat meritocraţiei, plutocraţiei sau tehnocraţiei, conducând la ceremonialuri (invidiate mereu de preşedinţii aleşi democratic) care îl diferenţiau de restul oamenilor, astfel ca autoritatea regelui să fie indiscutabilă, iar el însuşi să devină un simbol.

Dar caracterul său simbolic a avut şi o altă sursă: ca reprezentant al unei dinastii, monarhul este garant al perenităţii valorilor naţionale, pe cale ereditară - simbolul lor.

De aceea, unii condamnaţi de regină la ghilotinare au strigat "God save the Queen!", drept ultime cuvinte, înainte de execuţie.

Nu se refereau la femeia care, vremelnic, era regină, ci la valorile naţionale.

Dar, valorile naţionale pun oarece piedici impulsului financiar al globalizării, astfel că, în drum spre integrare piramidală continentală şi mondială, trecem, mai întâi, prin "democratizare", împăienjenind perenitatea valorilor naţionale: astăzi unele, mâine altele, după cum vin partidele la putere.

La rândul său, paloarea valorilor naţionale slăbeşte aderenţa şi trăirea colectivă, înlesnind dezrădăcinarea şi transformarea noastră în "cetăţeni universali" ai "satului global" - furnici buimace, pierdute pe scoarţa unei planete orecare, dispuse la orice propunere, doar, doar ne-am găsi un rost.

Ambele Biserici creştine (precizez că sunt ateu), atât cea Ortodoxă, cât şi cea Catolică, au sesizat că nu reuşesc să-şi mai îndeplinească menirea să ne asiste în căutarea înţelesului vieţii noastre; criza dogmatică ("dogma" şi "kerigma" - trăirea sacrului şi ghidul căutării) din acest moment nu are precedent decât în primele secole creştine, din perioada canonizării Textului Sfînt.

Pierderea respectului de sine

Căutându-ne reprezentarea naţională specifică, mai întâi în brânza de burduf şi în ţuică, o agenţie de publicitate ne-a livrat-o drept imagine a unei frunze, copiată după o altă reclamă.

Nimeni nu a mai avut timp să-şi aminteasacă de înrâurirea profundă a ortodoxiei asupra identităţii noastre naţionale, nimeni nu realizează eroismul acestei credinţe subtile, minoritare, într-o creştinătate copleşitor catolică cu atribute de superioritate în eficienţa tehnologică şi ştiinţă, pentru nimeni nu mai reverberează semnificativ mottoul Casei Regale "Nihil sine Deo".

Un istoric a cutezat, chiar, să afirme că nu avem şi nu am avut niciodată identitate naţională, dar mâhnitor nu este cum ne-a împroşcat naţiunea (în care şi el este parte), ci marele succes al opiniilor lui în rândul intelectualităţii, superficialitatea celor şcoliţi, care n-au priceput insulta - semn al degradării respectului de sine, degradare pe care cartea o stimulează.

Cu o şcoală care nu cultivă spirit, ci exploatabili, sub presiunea manipulării mediatice comandate politic şi comercial care promovează nonvalori şi generalizează teoretic şi practic lipsa respectului de sine şi complexul de inferioritate, suveranitatea naţională devine cu atât mai vulnerabilă în faţa abuzurilor integrismului şi globalizării, făcându-ne să uităm că ritualul ospitalităţii noastre tradiţionale şi ritualul războinic din "Mioriţa" (pe care criticii literari l-au confundat cu fatalismul, când el nu este decât pregătire extremă pentru victorie în luptă) sunt moşteniri, într-o împerechere unică, în Europa, (împerecherea se mai regăseşte la beduini), a unei culturi rafinate, umaniste.

Suveranitatea, periclitată din interior

Când invoci suveranitatea, îndeobşte te gândeşti la un pericol din exterior, dar a noastră a regresat la pericolul din interior.

În regimul democratic, prin "suveran" înţelegem poporul.

În cazul nostru, sfera politicului s-a autonomizat, stabilizându-şi filtre proprii de promovare a "noilor cadre" - un material uman de plastilină, în absenţa ranforsării susţinute de principii morale.

Traseismul şi afacerile transpartinice sunt manifestări care semnalează că membrii partidelor, de orice culoare politică, au o caracterestică esenţială, care le este comună: sunt idioţi.

Aici, cuvîntul "idiot" nu înseamnă prost şi, deşi poate să vă contrarieze, nu reprezintă o jignire, căci îl folosesc în înţelesul său antic, din greaca veche: "idiotes", cel care lucrează spre folosul său propriu, prin opoziţie cu "demiurgos", cel care lucrează în folosul comunităţii.

Sfera de putere este desprinsă de interesul comunităţii şi atunci când propriul interes i-o cere, acţionează contra interesului poporului, cel care, teoretic, este "suveranul".

Tomá¹ Garrigue Masaryk (1850-1937), primul preşedinte al Cehoslovaciei, greşeşte, în cazul nostru, atunci când susţine: "Democraţia are defectele sale, pentru că oamenii au defectele lor. Cum este proprietarul, aşa-i şi prăvălia lui".

Masaryk pare să nu fi auzit de băieţii de prăvălie care-şi fură proprietarul, în schimb, pentru noi, este un fapt banal.

Democraţia reprezentativă naşte idioţi

Democraţia, în sine, nu ar fi fost întratât de vătămătoare dacă nu ar fi evoluat la stadiul de "democraţie reprezentativă", ci ar fi rămas în forma sa de la originile antichităţii greceşti, ca "democraţie directă", unde idiotizarea era prevenită de scurtarea progresivă a mandatului funcţionarilor publici, pe măsura înaintării în ierarhie, astfel că şeful cetăţii (echivalentul preşedintelui de astăzi) avea mandat pentru o singură zi, fiind mereu înlocuit cu un alt cetăţean, prin rotaţie.

Dar un mandat de patru-cinci ani pentru preşedinte şi parlamentari oferă suficient timp politicului să devină un univers în sine, o cloacă - pleacă ai noştri, vin ai noştri.

Churchill ar fi trebuit să spună la care dintre formele de democraţie se referă când afirma că este un sistem politic prost, pentru că democraţia reprezentativă este, indubitabil, un sistem politic mult mai prost decât democraţia directă, care nu permite confiscarea suveranităţii poporului în folosul idioţilor.

În secolul al XVII-lea, când a fost reînnodată democraţia, reprezentativitatea a soluţionat imposibilitatea reunirii fizice a poporului, într-un singur spaţiu, ori de câte ori ar fi trebuit adoptate decizii de interes naţional, astfel că a fost inventat Parlamentul, care nu este doar o clădire, ci, mai ales, adunarea reprezentanţilor poporului.

Câteva secole mai târziu, democraţia socialistă românească a inventat butada: "Poporul român bea şampanie, prin reprezentanţii săi".

Să ne imaginăm democraţia directă contemporană

Astăzi, dezvoltarea tehnică a comunicaţiilor ar permite democraţia directă.

Americanii şi-au pus, deja, problema legiferării votului prin Internet.

Internetul, telefonia mobilă, ba chiar şi votul prin telecomanda televizorului ar putea acoperi întreaga capacitate de vot a naţiunii, chiar şi la noi, nu doar la americani.

Şi totuşi, niciun politician nu suflă o vorbă despre trecerea la democraţia directă.

Isteţul Traian Băsescu şi-a consacrat eforturile pentru "înnoirea clasei politice", cu zero rezultate, (chiar dacă i-a ieşit Referendumul pentru modificarea Parlamentului), dar nu s-a gândit niciodată să o desfiinţeze, pur şi simplu.

Ţara, de fapt, poate fi condusă prin referendum continuu, caz în care presa ar juca rolul esenţial să disemineze problematica şi să cristalizeze opiniile.

Sfera politicii ne-ar putea cuprinde pe toţi cetăţenii şi abia atunci Masaryk ar avea dreptate.

În loc de încheiere: Constituţia spiritului

Este tulburător că o problema simplă, cum este sistemul politic, apelează la atâtea subterfugii, dezvoltând stufoase şi sofisticate elaborări teoretice, numai şi numai ca să nu-i fie găsită soluţia evidentă.

În definitiv, problema se reduce la a respecta sau a nu respecta libertatea spirituală, cu toate mijlocirile materiale şi legislative care să conducă la asta.

Astăzi, teritoriul democraţiei, în lume, a fost invadat printr-un mix cu monarhia, plutocraţia şi tehnocraţia, sub pretextul colectării calităţii sistemelor politice opuse, ba chiar, în mod ridicol (dacă n-ar fi tragic), democraţia însăşi a fost impusă, autocontradictoriu, societăţilor tribale arabe.

Alegerea sistemului politic nu ar fi o problemă intelectuală prea adâncă, dacă libertatea spirituală ar fi respectată.

Această din urmă aserţiune apropie politicul, care, de fapt, ar trebui să fie o temă marginală, de teritoriul spiritului - temă care ne este fundamentală.

Vă propun ca, în loc de încheiere, să evaluaţi ideea unei Constituţii, a cărei primă şi fundamentală teză să fie formulată astfel:

"Omul are statut de fiinţă spirituală".

Dezvoltaţi-i singuri celelalte articole de lege.

Acum, cei care aţi avut răbdare să citiţi ce am avut de spus, puteţi să-mi aruncaţi cu castraveţi, în cap.