Liniile roşii ale Israelului au o precizie chirurgicală

O nouă lovitură de mari proporţii anunţă autorităţile israeliene şi confirmă cele siriene. În vila sa de lângă Damasc, a fost ucis prin explozia unei rachete generalul Maher al-Assad, fratele lui Bashar al-Assad. Practic, la doar câteva ore după ce a fost confirmată şi lichidarea, tot de către israelieni, a şefului Hezbollah. Din perspectiva războiului purtat în Orientul Apropiat, asistăm una după alta la lovituri de-a dreptul magistrale. Legate de precizia chirurgicală a liniilor roşi trasate de Israel.

Generalul Maher al-Assad a ocupat până la lichidarea lui temuta poziţie de şef al securităţii siriene. Artizanii lichidării acestuia au ales, deloc întâmplător, un moment cu totul şi cu totul special, când Assad, la reşedinţa lui, organizase o importantă reuniune cu lideri de primă mărime din Iran. Această întâlnire ar fi urmat să se finalizeze cu decizii importante vizând aplicarea unor lovituri mortale împotriva statului Israel. Toţi participanţii la această reuniune de taină au fost ucişi prin trimiterea unei singure rachete, care a explodat la locul potrivit şi la timpul potrivit.

În ordinea liniilor roşii trasate de unii şi de alţii în Orientul Apropiat, se cuvine să enumerăm la loc de frunte o prevedere despre care se vorbeşte în lume destul de frecvent, care singularizează în peisajul mondial constituţia statului iranian. Iranul este singura ţară din lume care a prevăzut prin legea fundamentală obligaţia de a distruge un alt stat. În mod expres, este vizat statul Israel. Este una dintre cele mai puternice linii roşii, care generează un permanent război prin procură, purtat de Teheran împotriva Israelului. Suntem obligaţi să ţinem cont de faptul că Iranul, cu o populaţie de zeci de ori mai mare decât cea a Israelului, are o întindere comparabilă cu cea a continentului european. Dispune de resurse şi bogăţii care îi permit să reziste de decenii sancţiunilor economice instituite de statele occidentale. Cu una dintre cele mai vechi culturi în spate, cu o istorie pentru lungi perioade glorioasă, Iranul a dezvoltat şi o diplomaţie extrem de activă şi de eficientă, reuşind din această perspectivă să devină o putere relevantă în plan regional. Iar repeziciunea cu care se dezvoltă BRICS, organizaţia economică şi comercială şi politică rivală Uniunii Europene şi celorlalte mecanisme de acest fel ale lumii occidentale, proiectează şi în viitor Iranul într-o poziţie dominantă, alături de China, Rusia şi India. Şi, în viitor, Turcia. Până în prezent, în ciuda celor mai multe dintre declaraţiile oficiale ale liderilor de la Teheran, Iranul a evitat să atace în mod direct sub aspect militar statul Israel. Preferând să-i aplice lovituri prin intermediul organizaţiilor teroriste pe care le-a finanţat şi le finanţează, cele mai relevante dintre acestea fiind Hamas, Hezbollah, Houthi din Yemen şi, desigur, Statul Islamic şi Al Qaida, readusă la viaţă de fiul lui Bin Laden. Aliaţii Israelului, dar în primul şi în primul rând Israelul, sunt supuşi unui permanent joc de şah, fiind siliţi să contracareze sau să prevină loviturile puse la cale simultan sau pe rând pe toate aceste fronturi.

Este un teribil război de uzură, care are drept punct de plecare linia roşie trasată în constituţia Iranului, iar ca strategie lovituri aparent disparate, puse la cale de la Teheran, finanţate de Teheran, care evită cu obstinaţie, cu o prudenţă remarcabilă, în ciuda ameninţărilor proferate, să se angajeze într-un război declarat împotriva statului Israel. Tocmai din acest motiv, principalul aliat al axei Tel Aviv-Ierusalim, Statele Unite, este nevoit să-şi blocheze forţe militare considerabile, constând în special din submarine şi portavioane, în întreg arealul Orientului Apropiat. Ceea ce înseamnă nici mai mult nici mai puţin decât o dispersare a forţelor şi cheltuieli considerabile, făcute cu un unic scop, acela de a preveni un atac frontal şi devastator împotriva Israelului.

În acest context, au mai fost trasate şi alte linii roşii în acest spaţiu atât de dinamitat. Teoretic, există o separare a statului Israel de Autoritatea Palestiniană, care a refuzat sau nu a putut să se transforme la rândul ei în stat conform rezoluţiei Naţiunilor Unite din 1949. Sunt linii roşii între cele două entităţi, care uneori se transformă în simple "puncte puncte", palestinienii acuzându-i pe israelieni de încălcare acestor frontiere imaginare sau chiar reale, iar israelienii adoptând poziţii diametral opuse. De fapt, acest spaţiu geografic ocupat de israelieni şi de palestinieni s-a transformat în bună măsură, mai puţin Israelul propriu zis, într-un uriaş şvaiţer. Dispunând de fonduri considerabile, israelienii au cumpărat un număr din ce în ce mai mare de terenuri aride de la proprietarii palestinieni, pe care, aplicând tehnologii avansate, le-au transformat în bogate zone agricole sau chiar în localităţi comparabile ca grad de civilizaţie cu cele occidentale. Această treptată transformare în şvaiţer a unui semnificativ perimetru geografic a generat şi generează conflicte, uneori sângeroase, între comunităţi pe de-o parte, şi între autorităţile statului palestinian ş cel ale statului israelian pe de altă parte. Este o continuă tensiune, care din când în când creşte în mod periculos şi care fără doar şi poate este alimentată de Teheran şi de ceilalţi sponsori ai terorismului internaţional.

Din această perspectivă nu a fost deloc întâmplător preludiul extrem de sângeros al războiului din Gaza, nici ceea ce a urmat în tot acest spaţiu transformat în ruine, cu o populaţie degringolată, lipsită de apă, de alimente, de medicamente, cu şanse diminuate de supravieţuire, nici permanentele ezitări şi balansuri politice ale şefului Autorităţii Palestiniene şi, cu atât mai puţin, jocul extrem de periculos practicat în mod constant de către autorităţile statului iranian.

Şi, fără doar şi poate, printre cei care trasează linii roşii în Orient, se numără la loc de frunte şi statul Israel, care a devenit nu numai o putere economică şi financiară relevantă în lume, ci şi o forţă militară practic fără egal, dacă facem raportul între teritoriu şi populaţie pe de-o parte, şi capacitatea de apărare şi de contraatac de care Israelul dispune pe de altă parte. Şi tocmai din această perspectivă, ultimele lovituri extrem de precise şi de eficiente ale serviciului secret israelian dobândesc nu numai un simbolism, ci şi o semnificaţie şi o eficienţă cu totul şi cu totul specială într-un război atât de dinamizat de multitudinea şi diversitatea liniilor roşii.