Obligaţia legală de a încălca legea există? Da, o avem în România!

Parlamentul lucrează. Este acum în vacanţă, dar efectele lucrărilor parlamentare se produc şi vara. Chiar dacă ele obligă la încălcarea legilor adoptate de parlament pe vremea când nu era în vacanţă.

Ce înseamnă asta? Înseamnă oare că în parlament ceva este permanent în vacanţă? Nu ştim unde se duc parlamentarii în vacanţă pentru că sunt prea mulţi, iar înghesuiala produce confuzie, dar ştim unde se duce preşedintele în vacanţă pentru că este unul singur, promulgă legi, ceea ce este o operaţiune simplă, şi închiriază un singur avion. Ca în cazul de faţă: cu câteva zile înainte de vacanţă, parlamentarii adoptă o lege după o procedură care încalcă constituţia, pleacă în vacanţă, iar preşedintele aflat temporar în ţară, între vacanţele despre care ştim unde le petrece, o promulgă, deşi i se pune la dispoziţie informaţia despre neconstituţionalitatea ei, vacanţa mare începe, iar legea începe să-şi facă efectele prin care populaţia ar trebui să afle de la televiziuni (obligate să încalce legea) cum să încalce legea, în situaţii delicate.

Despre ce e vorba? Parlamentul schimbă codul penal în secţiunea care tratează infracţiunile de natură sexuală, modificând desigur şi prevederile referitoare la viol (căci acestea trebuie modificate periodic). Între altele, se modifică regula prin care dacă un adult şi un minor care nu a împlinit 16 ani au relaţii (sexuale), fapta se considera a fi viol dacă diferenţa de vârstă dintre cei doi este mai mare de trei ani, şi se pedepseşte cu închisoare.

Modificarea adusă de parlament vizează cifra diferenţei: în loc de trei ani, Parlamentul optează pentru cinci ani (observaţi că, din motive de decenţă, nu am prezentat numărul anilor prin cifre, ci prin cuvinte). Este evident o relaxare a condiţiilor în care fapta devine penală şi este pedepsită cu închisoare. Relaxat, parlamentul intră în vacanţă.

Ce să vezi însă? La finalul legii apare prevederea care stipulează că legea intră în vigoare la 1 ianuarie 2024! Bun, deci cineva trebuie să mai aştepte, dar care ar fi problema?

Problema e că în ultimul moment al dezbaterii în parlament a acestei legi care modifică exclusiv Codul penal, cineva propune un amendament prin care se modifică şi Legea audiovizualului, iar amendamentul este adoptat în aşa fel încât el apare de mai multe ori, adică mai întâi în legea adoptată de parlament, a doua oară în legea promulgată de preşedinte şi a treia oară în legea publicată în Monitorul Oficial. Ca să nu mai punem la socoteală că el apare, nu numai în lege, dar apare şi în "vigoare". Este, am putea spune, un amendament destul de vizibil, cu destule "apariţii".

Ce să vezi însă? Acest amendament nu a apărut deloc în legea adoptată de senat înainte de a fi preluată la Camera Deputaţilor, lege care la Senat trata exclusiv codul penal, nu şi legea audiovizualului. Dar, în cazul oricărei modificări a Legii audiovizualului, senatul este camera decizională, iar forma finală a legii se decide în senat. Cu toate acestea, în acest caz senatul nu a fost deloc implicat.

Dar iată care este amendamentul în cauză:

"- La articolul 28, după alineatul (7), se introduce un nou alineat, alin. (8), cu următorul cuprins: «(8) La sfârşitul calupurilor publicitare, difuzate în intervalul orar 18.00-22.00, cu excepţia programelor dedicate copiilor, posturile de radio şi televiziune sunt obligate să difuzeze următorul mesaj de avertizare: Actul sexual comis de un major cu un minor sub 16 ani constituie viol dacă diferenţa de vârstă este mai mare de 5 ani şi se pedepseşte cu închisoarea".

Şi care este problema? Problema este cît casa!!! În vreme ce modificările la codul penal intră în vigoare abia la începutul anului viitor, modificarea legii audiovizualului a intrat în vigoare la trei zile după publicarea legii, adică în 14 iulie 2023!

Ca urmare, televiziunile sunt obligate să transmită publicului un mesaj care este în contradicţie cu Codul penal în vigoare şi care, astfel, dezinformează "publicul ţintă", dându-i asigurări că dacă diferenţa de vârstă este mai mică de cinci ani nu este vorba de o infracţiune şi nici de pedeapsa cu închisoarea, în vreme ce legea în vigoare prevede că diferenţa de vârstă nu trebuie să fie mai mare de trei ani pentru ca fapta să nu devină infracţiune şi să nu fie pedepsită cu închisoarea.

Este ca şi cum (scuzaţi comparaţia!) s-ar anunţa din partea autorităţilor prin intermediul televiziunilor că viteza maxima admisa pe şoselele din România este de 120 km/h, în vreme ce legea în vigoare prevede o viteză maximă de 90 km/h. Cei care ar circula cu 120 km/h ar putea să invoce faptul că aşa au fost informaţi şi eventual să fie absolviţi de vinovăţie de către instanţă, ceea ce ar fi puţin probabil. Astfel, ar intra la închisoare oameni bine intenţionaţi care au dorit să respecte legea, numai că informaţia care le-a fost comunicată prin mesajul pe care televiziunile erau obligate de lege să-l transmită era falsă. Fals în lege, fals în televiziuni, fals în ţară, fals în Univers!, se vor scuza ei!

Şi, vorba lui Caragiale din schiţa "Triumful talentului": "şi ce frumos scrisesem, domnule!", ar putea spune cei care au făcut legea şi care doreau sa ofere unei categorii bine definite de persoane mai multă relaxare în viaţa lor intimă, ca să nu stea cu spectrul infracţiunii deasupra capului.

Şi parcă nu e suficient că televiziunile sunt obligate să dea societăţii mesaje de avertizare false, care incită la infracţiune, problema cu acest amendament se extinde şi în zona în care apar vicii de constituţionalitate. Astfel, amendamentul prin care se modifică Legea audiovizualului a fost adoptat doar de Camera Deputaţilor, fără ca Senatul, care este şi cameră decizională în raport cu Legea audiovizualului, să fi dezbătut această modificare.

În acest mod a fost încălcat principiul bicameralismului statuat la modul maiestuos de Curtea Constituţională şi au fost încălcate procedurile referitoare la adoptarea legilor prevăzute de articolul 75 al Constituţiei, unde se arată că, dacă o cameră adoptă un amendament care revine în competenţa decizională a celeilalte camere şi nu a fost dezbătut în acea cameră, atunci el trebuie trimis spre dezbatere respectivei camere.

Oricum, atât principiul bicameralismului, cât şi această prevedere din Constituţie exclud situaţia ca o prevedere legală să fie adoptată de doar una din cele două camere ale Parlamentului. Or, acest lucru s-a întâmplat cu evidenţă în cazul pe care l-am descris aici.

De parcă nu ar fi suficient că acest amendament are deja două mari probleme, o a treia problemă se profilează cum se profilează pe pereţi umbrele în filmele de groază. Televiziunile nu pot deveni locul în care societatea îşi spală rufele murdare şi le numără infractorilor anii de închisoare care îi aşteaptă. Nu poţi transforma un instrument social cum este televiziunea, care are ca menire să ofere publicului conţinut audiovizual care să contribuie la o viaţă socială şi familială de bună calitate, în megafon de mare frecvenţă dedicat potenţialilor infractori.

Televiziunile difuzează în cele patru ore din intervalul 18-22 aproximativ 12 calupuri de spoturi publicitare. Să ne gândim ce ar însemna ca acest anunţ care defineşte violul să apară de 12 ori pe seară în cel mai vizionat interval al programului: terorizarea publicului, atât a celui încă nevinovat, cât şi a celui deja vinovat, dar şi a publicului "larg".

Secvenţa "parcă nu ar fi suficient" revine însă cu insistenţă şi asta pentru că sindromul care se manifestă în cazul acestui amendament pare să arate că, odată cu turbulenţele majore prin care a trecut lumea în ultimii ani, de la Covid la războiul din Ucraina, există şi dislocări sistematice dar neaşteptate în cazul tonusului social şi la nivelul autorităţilor legiuitoare. Ce ar însemna dacă această situaţie prin care pentru prima dată se introduc în audiovizual obligaţii de a difuza părţi din codul penal ar constitui un precedent? Ne vom uita la televizor ca să vedem lista infracţiunilor şi a pedepselor care se aplică? A mai existat o încercare similară de pe vremea când la Ministerul Culturii ministeria un anume Bogdan Gheorghiu, care propusese introducerea în legea audiovizualului a obligaţiei televiziunilor de a difuza toate anunţurile de interes public ale autorităţilor publice care, trebuie ştiut, sunt în România în număr de peste 4000. Culmea e că intenţia era motivată cu un text al directivei serviciilor media audiovizuale unde, dimpotrivă, se spunea că televiziunilor care difuzează programe de interes public li se pot acorda anumite facilităţi şi nicidecum că li se pot impune obligaţii. Amendamentul a fost însă respins...societatea mai avea încă resurse de normalitate.

Acum, amendamentul devenit lege este poate un simptom al unei configuraţii mai largi setate greşit. Suntem poate într-un moment de testare a setării în care ne aflăm cu societatea: desigur, nu la nivelul la care ne plasează resetările ordinii mondiale, avem şi noi localismul nostru.

Avem în faţă o aberaţie evidentă, dar şi liniştea pe care o dă faptul că toată lumea fost informată asupra existenţei ei: parlamentul, preşedintele, CNA-ul şi avocatul poporului. "Dormi linistit, "xyz" vegheaza pentru tine!" e de actualitate.

E drept că la acest moment numai avocatul poporului poate să mai facă ceva, adresându-se Curţii Constituţionale. Instituţia Curţii Constituţionale a intrat în vacanţă alaltăieri....