OPINII Sub zodia plasamentelor "junk"

Apetitul la risc e în creştere mai peste tot în lume pe fondul aşteptărilor că pandemia e aproape de final şi că lucrurile vor intra pe făgaşul lor normal. În pieţele de fuziuni şi achiziţii e efervescenţă mare, pe burse duduie ofertele, tot soiul de companii mai degrabă obscure îşi găsesc cumpărători pentru emisiunile lor de obligaţiuni cu randamente de poveste.

Găsim şi la BVB câte ceva din acest sentiment sub forma obligaţiunilor negarantate ce oferă dobânzi mai mari decât dobânzile la creditele de nevoi personale sau în plasamentele private care amintesc prin evoluţia post-listare de explozia Rasdacelor în preajma marii crize financiare.

Percepţia omului simplu când vine vorba de credite este că este mai scump să te împrumuţi pe termen scurt, de câţiva ani, decât pe termen de 20-30 de ani, iar creditele de nevoi personale sunt evident la dobânzi mai mari decât cele pentru investiţii imobiliare. Ei bine, în acest moment, avem dobânzi la creditele de nevoi personale de la 7,5% în lei. Chiar şi aşa, marjele băncilor sunt generoase având în vedere că IRCC, indicele-referinţă pentru algoritmul de calcul al dobânzilor, a intrat sub 2%. Cum să interpretăm atunci cazul unor emisiuni de obligaţiuni listate la bursă unde dobânzile plătite anual sunt în jur de 9% la lei? Vezi Agroland, Golden Foods, Artprint, Elefant Online, Bittnet Systems (9%), Ascendia (10%), iHunt (8,75%), Nurofert (8,5%). Dacă întrebi brokerii cum de e posibil aşa ceva, îţi vor spune o poveste frumoasă despre cum respectivii emitenţi vor să aibă o colaborare pe termen lung cu piaţa de capital, unii poate pregătesc o listare, alţii au lansat obligaţiunile înainte de un plasament privat şi erau interesaţi să îşi mulţumească investitorii etc. Până una alta, respectivele emisiuni sunt negarantate, iar dacă una dintre companiile respective are probleme, nimeni nu îşi asumă plata cupoanelor şi a principalului. Junk bonds este o industrie înfloritoare afară, dar fiecare ştie ce îşi asumă, iar cei care vor să rişte cu astfel de emisiuni măcar o fac în cadrul unui portofoliu diversificat, pentru a disipa riscul. Cam ce impresie ar fi făcut la bancă un astfel de emitent dacă nu a putut obţine o ofertă de creditare nici la dobânda de credit de nevoi personale pentru o persoană fizică şi a trebuit să plătească dobânzi mai mari la bursă? Spre deosebire însă de creditul bancar, unde trebuie depus un gaj, pentru emisiunile de obligaţiuni listate nu există aşa ceva, doar percepţia asupra riscului din partea investitorilor ce trebuie îndulcită corespunzător. Şi am pomenit aici obligaţiunile în lei. Dar avem şi unele în euro la BVB cu dobânzi ce par astronomice prin raportare la un depozit la termen, unde o dobândă de 1% e considerată bună acum. Căci da, avem şi aici dobânzi de 9% sau prin apropiere. Vezi Qualis Properties (9%), Idea Bank (8,5%), Omro IFN (7,5%).

În materie de acţiuni, pare să devină tot mai popular plasamentul privat. Pornind de la experienţa unor Agroland, Safetech, Mambricolaj, Norofert, unde cotaţiile după listare au fost de câteva ori mai mari pornind de la raţionamentul-dacă au cumpărat 149 de oameni înaintea mea şi a fost suprasubscriere, musai că face mai mult acţiunea-lumea pare să fie convinsă că orice se listează prin plasament privat va creşte negreşit după. Or, asta mă duce cu gândul la explozia Rasdacelor prin 2006-2007, când se măsurau metri pătraţi de teren de sub fabrici, se înmulţeau cu preţul pieţei şi asta trebuia să fie musai capitalizarea. Iar când terenurile s-au vândut, fabricile au fost relocate, dar diferenţele nu s-au regăsit în dividende a fost mare tristeţe printre micii speculatori. Sau la IPO-urile imobiliarilor în acei ani-va mai amintiţi de oferta dezvoltatorului imobiliar Pomponio? Atunci IPO-ul intermediat de EFG s-a închis fără succes (spre bafta investitorilor care subscriseseră şi care au fost feriţi, astfel, de criza imobiliară iminentă), dar dacă s-ar fi mers pe plasament privat, alta ar fi fost situaţia. Dacă întrebi brokerii de ce se exagerează cu plasamentele private în dauna IPO-urilor, ţi se răspunde cu altă poveste frumoasă, că e vorba de costuri mai mici pentru emitent, compania nu are timp să aştepte să se deruleze un IPO, vrea banii mai repede etc. Şi apoi ne mirăm când apar neclarităţi contabile prin raportări-vezi Norofert. S-a ajuns chiar ca intermediarul plasamentului privat să fie acţionarul majoritar al companiilor care se listează prin plasament privat. Nu e nimic ciudat aici? Intermediarul ar trebui să facă un raport privind compania pentru cei 149 de investitori din plasamentul privat-cât de obiectiv e respectivul raport dacă intermediarul este majoritar în respectiva afacere?

Una peste alta, situaţia începe să semene cu cea de dinaintea marii crize financiare 2008-2009. Şi în 2007 era mare exuberanţă, BET-FI-ul era aşteptat la 100.000 puncte pentru că SIF-urile aveau acţiuni bancare, societăţile de pe Rasdaq aveau terenuri, toţi aveau aşteptări. Numai că peste un an acţiunile au căzut din pod, iar BET-FI-ul a aterizat sub 10.000 puncte, Rasdacele au reintrat în anonimatul din care ieşiseră, iar cei cu portofoliile de acţiuni au aşteptat până în 2021 ca BET-ul să revină la valorile de dinaintea crizei. Să sperăm că peste 1-2 ani nu vom fi la fel de filosofi privind avântul şi prăbuşirea pieţei. Acum se vede doar partea plină a paharului-dorinţa de consum post-pandemie. Există însă şi jumătatea goală-datoriile prea mari acumulate în pandemie, scăderea cererii solvabile prin digitalizare (dispar locuri de muncă). Rămâne de văzut spre ce parte vom prefera să privim din a doua parte a anului viitor.