Speculanţii sunt ţapi ispăşitori doar pentru autorităţile inepte ale unui stat eşuat

Publicarea datelor privind inflaţia din luna martie 2020 a fost un bun prilej pentru dirijarea atenţiei populaţiei către "speculanţi", care nu mai ştiu cum să profite de "oportunitatea" oferită de pandemia de coronavirus.

Dar cum este posibil să declari vinovăţia unor categorii de cetăţeni, mai ales fără justificări bine fundamentate, când îndemnurile la solidaritate curg de peste tot? Sau o astfel de acţiune este perfect justificată, dar numai atunci când autorităţile inepte şi iresponsabile ale unui stat eşuat caută ţapi ispăşitori?

Într-o declaraţie pentru ziarul BURSA, Adrian Vasilescu, consultant de strategie în cadrul Băncii Naţionale a României, a precizat că "scumpirea alimentelor din martie este întreţinută de întoarcerea speculanţilor" şi a subliniat că "sunt câteva poziţii în coşul de consum unde preţurile manifestă extravaganţă, au crescut foarte mult şi au stricat media".

Dar unde au fost "speculanţii" până acum? Cumva pe piaţa imobiliară, profitând de politica ultrarelaxată a BNR în ceea ce priveşte condiţiile de finanţare şi de subvenţiile oferite de guvern, care au dus preţurile locuinţelor cu mult dincolo de puterea de cumpărare a românilor? De ce nu lansează consultanţii BNR avertismente şi în acest caz?

Iar apoi, ce ar trebui să facă nu doar "speculanţii", ci întreaga populaţie a României, în condiţiile în care Banca Naţională a anunţat, printre alte măsuri de relaxare monetară, că va trece la cumpărarea titlurilor de stat de pe piaţa secundară prin tipărire?

Oare despre pornirea tiparniţei nu se poate spune că este doar o "speculaţie" disperată pentru manipularea directă a costurilor de finanţare, cu efectele potenţiale deosebit de grave asupra monedei naţionale?

Având în vedere gravele dezechilibre din economia noastră, astfel de măsuri nu au făcut decât să acţioneze aproape instantaneu şi cu o mare putere asupra "renumitelor" aşteptări inflaţioniste.

Acestea sunt adesea ţintă a "ghidării în avans" a băncilor centrale, pornindu-se de la premisa că reprezintă un "motor" important al dinamicii preţurilor.

În aceste condiţii, ce ar trebui să facă fermierii? Să "internalizeze" toate presiunile de preţ pentru producţia actuală?

Dar atunci cum rămâne cu pregătirea producţiei viitoare, pe fondul incertitudinilor extreme create de ruperea brutală a lanţurilor de distribuţie?

Pe lângă toate acestea, niciun oficial al Băncii Naţionale sau orice altă persoană afiliată instituţiei monetare a statului român nu poate lansa acuzaţii la adresa "speculanţilor" în condiţiile în care îşi ignoră propria strategie, ţintirea inflaţiei, de mai mulţi ani.

La conferinţa de presă care a urmat prezentării raportului asupra inflaţiei din luna mai 2019, guvernatorul Mugur Isărescu declara că "partea inflaţiei pe care noi putem să o controlăm, CORE2 ajustat, este constantă în acest an şi anul viitor".

Dar dacă BNR poate controla această inflaţie, de ce nu o controlează? Conform precizărilor metodologice din cadrul rapoartelor lunare de la BNR, "CORE2 ajustat reprezintă o măsură a inflaţiei de bază, care elimină din calculul IPC total o serie de preţuri asupra cărora influenţa politicii monetare (prin gestionarea cererii agregate) este puţin semnificativă sau nulă".

În categoria preţurilor asupra cărora "influenţa politicii monetare este puţin semnificativă sau nulă" se află preţurile administrate, preţurile volatile (legume, fructe, ouă, combustibili), preţurile produselor din tutun şi preţurile băuturilor alcoolice.

Concluzia ar trebui să fie că politica monetară, desigur tot prin gestionarea cererii agregate, are o influenţă semnificativă asupra celorlalte preţuri şi deloc nulă.

Care a fost rezultatul "controlului" BNR asupra indicelui CORE2 ajustat încă înainte de "închiderea" economiei? Zero (vezi graficul 1).

De la sfârşitul anului 2016, indicele CORE2 ajustat a crescut cu 10,2%, pe o traiectorie apropiată de IPC, care a crescut cu 12,3%.

Această evoluţie este rezultatul unei creşteri medii lunare de 0,26% în ultimele 38 de luni (vezi graficul 2).

Singura scădere lunară din ultimii trei ani a indicelui CORE2 ajustat s-a înregistrat în ianuarie 2017, iar din octombrie 2019 cei doi indici au avut creşteri lunare foarte apropiate.

În aceste condiţii, nu ar fi mai bine ca apelurile unor parlamentari pentru plafonarea preţurilor, care dovedesc un analfabetism economic atroce, să "ţintească", mai degrabă, eşecul politicii monetare de ţintire a inflaţiei?

Din păcate, apeluri pentru controlul preţurilor au apărut şi la case mai mari. Pe site-ul publicaţiei Economic Policy Journal, economistul american Robert Wenzel a adus în atenţia cititorilor declaraţii recente ale lui Paul Krugman, laureat al Premiului Nobel pentru economie în 2008, în sprijinul controlului preţurilor.

"Poate că reglementările împotriva creşterii speculative a preţurilor au efecte negative asupra eficienţei economice, în sensul că reduc surplusul agregat al producătorilor şi consumatorilor, dar economia se referă, în primul rând la oameni, iar bunăstarea oamenilor cere uneori să privim dincolo de dolari şi cenţi", a scris Krugman pe contul său de Twitter.

În opinia profesorului de la City University din New York, "are sens trecerea temporară la controlul preţurilor şi raţionalizare în faţa dezastrului".

"Este greu de crezut că Paul Krugman a primit educaţie de economist", scrie Robert Wenzel pe marginea acestor declaraţii, deoarece "tocmai în perioadele de criză este foarte importanţă funcţionarea semnalelor oferite de preţuri, astfel încât antreprenorii şi oamenii de afaceri să ştie încotro să-şi îndrepte resursele".

Wenzel mai scrie că "instituirea unui control al preţurilor distorsionează aceste semnale, ceea ce conduce la producţia mai scăzută pentru bunurile cele mai cerute".

Adică se va ajunge la dispariţia bunurilor de pe piaţă, iar cei mai afectaţi vor fi, ca de obicei, cetăţenii cu mijloace materiale mai reduse.

Bineînţeles că implicaţiile controlului preţurilor sunt mult mai extinse decât aceste simple efecte de ordin întâi, însă politicienii sau bancherii centrali care se "dezlănţuie" împotriva speculanţilor evită să meargă mai departe, din ignoranţă sau din ticăloşie, pe linia raţionamentului.

Istoria a dovedit, în nenumărate cazuri, că atunci când o putere mare nu este însoţită de o responsabilitate pe măsură, efectele sunt, de cele mai multe ori, catastrofale.

Din păcate, istoria noastră post-revoluţionară este marcată doar de acapararea unor puteri tot mai mari la nivelul autorităţilor statului, desigur în numele îndeplinirii unor idealuri nobile şi mereu sub acoperirea "democraţiei", dar fără asumarea unor responsabilităţi la fel de mari.

Criza generată de epidemia de coronavirus scoate acum la suprafaţă adevăratul cost al politicilor iresponsabile din ultimele decenii. Şi cum este greu de crezut că epidemia va avea rezultate din punct de vedere al creşterii responsabilităţii pentru autorităţile unui stat eşuat, nu mai rămâne decât opţiunea eliminării unor puteri asumate şi reducerea substanţială a ariei de acoperire pentru celelalte.

De ce? Pentru că în "brava lume nouă" care se prefigurează, există probabilitatea deloc neglijabilă ca un stat puternic centralizat, condus de autorităţi inepte, incompetente şi ticăloase, să însemne chiar dispariţia ţării nostre de pe hartă.