Suveranitate şi integrare

Nu-i invidiez pe acei oficiali ai ministerului de externe şi experţi în politica externă care încearcă să formuleze o doctrină de politică externă a Ungariei în momentul de faţă. Analiştii ce ţin Ungaria sub observaţie de la mai mică sau mai mare distanţă, dar întotdeauna din afară (sau şi din afară) au o treabă mai uşoară de făcut, întrucât le e suficient să contureze câmpurile de forţă geopolitice ce delimitează spaţiul de manevră al acestei ţări.

În opinia lui Paul Lendvai, dacă Ungaria ar fi rămas loială Washington-ului, nu ar fi înşelat încrederea opiniei publice europene şi ar fi sprijinit minorităţile maghiare din ţările învecinate în concordanţă cu condiţiile împuse în sfera relaţiilor bilaterale, atunci, nu ar fi avut decât să evite amatorismul pentru a avea o politică externă substanţială.

Géza Jeszenszky insistă pentru o politică externă fundamen-tal proatlantică, concentrată pe problematica est-europeană şi profund patriotică având în centru interesele Ungariei unite, care ar trans-forma Ungaria într-o ţară de succes, respectată iar de toată lumea.

George Friedman nu este interesat în primul rând de ce gen de politică externă ar trebui să urmeze Ungaria, ci de întrebarea dacă premisele pe care se bazează aceasta vor rămâne valide în viitor. Fondatorul şi directorul Stratfor susţine, în linii mari, trei lucruri: 1. O uniune politică şi militară în Europa s-a dovedit a fi iluzorie iar UE - ca o simplă uniune economică - nu mai este foarte atractivă. 2. Chestiunea frontierelor în Europa nu este încă închisă şi, ca urmare, o astfel de situaţie nu poate asigura fundaţii solide pentru Ungaria nici într-o Europă în curs de dezintegrare, nici într-o NATO care a devenit simbolică şi nici în relaţiile cu Rusia, care devine mai puternică, dar este imprevizibilă. 3. Singurul lucru pe care Ungaria se poate baza pe termen lung: continuarea dominaţiei Americii ca putere globală.

Bineînţeles, aceasta ar putea fi o interpretare prea abruptă a articolului lui George Friedman, însă autorul, care a învăţat "arta condeiului" de la Leo Strauss şi discipolii săi la finalul anilor "60 şi începutul anilor "70 la Universitatea Cornell, a folosit anumite construcţii verbale pe care as prefera să le ocolesc.

Dacă observăm Europa şi lumea din perspectiva Ungariei, din centrul Europei, atunci, în acest moment, Uniunea Europeană şi Rusia par a fi puncte sigure, în timp ce America şi vecinii Ungariei din nord, est şi sud-est par zone de nesiguranţă.

Să analizăm fiecare dintre aceste orientări din punctul de vedere al Ungariei. Uniunea Europeană traversează probabil cea mai grea perioadă din istoria sa de 50 de ani, dar încă nu se dezintegrează. Cu excepţia câtorva ţări (Marea Britanie şi Polonia), toate celelalte vor adopta într-un final pachetul de reforme instituţionale prevăzut în proiectul de constituţie a se implementa până în 2009, dar vor lăsa în acelaşi timp o portiţă deschisă pentru a le permite adepţilor suveranităţii naţionale să rămână în UE (dacă doresc). Friedman are dreptate că o politică externă şi de apărare comună nu va ajunge în câţiva ani la nivelul la care să poată permite Ungariei să stabilească o direcţie fermă a politicii externe şi să-i garanteze securitatea.

Pentru Ungaria şi aripa integraţionistă a UE (Germania, Franţa, Belgia, Luxemburg, Spania, Italia, Slovenia, Austria, Finlanda şi Grecia), faptul că Rusia a devenit mai puternică şi hegemonică în regiunea post-Sovietică (fără a include ţările baltice) nu constituie deloc o problemă. UE nu poate fi un jucător geopolitic independent fără a avea un parteneriat strategic cu Rusia (şi viceversa e adevărată). Spaţiul de manevră al Ungariei în acest joc geopolitic este amplu ilustrat de metoda prin care compania germană E.ON şi compania rusă Gazprom au împărţit piaţa energetică maghiară între ele. Cu toate acestea, cooperarea germano - rusă şi parteneriatul europeano - rus bazat pe ea au permis şi vor permite companiilor regionale cu centrul în Ungaria, precum MOL şi OTP să se extindă în regiune.

Problemele reale încep cu America, fiind singura putere globală în prezent şi, foarte probabil, în următoarele decenii. Pentru moment nu cred că eventuala consolidare a unei "relaţii bilaterale solide" doar cu Statele Unite va fi suficientă pentru a asigura o bază solidă politicii externe maghiare. Aparent, această situaţie creează probleme serioase chiar şi pentru aliaţii cei mai apropiaţi ai Americii (Marea Britanie şi Israel). Politica externă americană din prezent este imprevizibilă pentru că: 1. America a pierdut în Irak şi nu ştie ce să facă; 2. Ca şi contragreutăţi naturale la o "superputere" americană dornică de hegemonie globală, Rusia post-sovietică, China în Asia de Est şi Iranul în "noul Orient Mijlociu" urmăresc hegemonii regionale, pe care America nu le poate accepta. Ca urmare, America se va implica, într-un fel sau altul, într-o confruntare cu toate cele trei puteri.

Cea mai importantă şi utilă ipoteză a lui Friedman este aceea că "probabil că Ungaria va trebui să se confrunte cu chestiunea frontierelor în ciuda propriilor interese şi dorinţe". Chestiunea modificării graniţelor europene nu a mai fost pusă în discuţie de la Acordurile de Pace de la Paris ce au urmat celui de-al Doilea Război Mondial. (Dezintegrarea statelor federale nu intră în această categorie). Faptul că această chestiune a ajuns pe agenda prezentă este evident în Balcani. Independenţa Kosovo va declanşa o avalanşă în Bosnia, Macedonia şi poate chiar în încercata Serbie. O astfel de serie de evenimente în sine ar crea o situaţie dificilă pentru diplomaţia maghiară.

În restul fostei Europe de Est, pentru moment, nu chestiunea frontierelor este problema reală, ci grava criză a transformărilor democratice de până acum. Exemplele Mareşalului Pilsudski din Polonia, ale Monseniorului Tiso din Slovacia şi ale Mareşalului Antonescu din România rămân în continuare în mintea politicienilor la putere. Perspectivele unei eventuale prăbuşiri a instituţiilor democratice şi coroziunea structurilor statului în ţările est-europene (în sensul dat de Friedman când s-a referit la România şi Slovacia) ar putea genera condiţiile favorabile pentru reemergenţa unor vrajbe necicatrizate total şi a unor isterii politice.

Este clar că, în interesul actual al Americii, este să sprijine curentul suveranităţii în Europa, întrucât acesta este de natură să slăbească atât UE cât şi Rusia în acelaşi timp. Cu toate acestea, nu este deloc cert că lucrurile vor rămâne aşa la nesfârşit. S-ar putea întâmpla foarte bine ca acele ţări (sau acei politicieni) care sunt poziţionaţi în zona nesigură dintre Germania şi Rusia şi care urmăresc politici pro-americane şi în acest fel îşi legitimează politicile interne îndoielnice, precum şi politicile eurosceptice şi antiruse să devină o povară în câţiva ani.

Ungaria, în conjuncţie cu Austria, Italia, Slovenia şi Croaţia, care, eventual, va deveni membră UE în ceasul al 12-lea - adică cu ţările ce au constituit cândva flancul de sud al fostului Imperiu Habsburgic - fac parte din curentul integraţionist. Într-adevăr, ca o parte organică a "Imperiului European moale" ce îşi urmăreşte propriile interese, Ungaria ar putea deveni un aliat de nădejde al Americii.

Publicat în Magyar Hirlap,22 august 2006