VOCI Noţiunea tehnică de "făptuitor" nu este definită în Codul penal sau în Codul de procedură penală

Al doilea om în stat este acuzat de favorizarea făptuitorului şi de mărturie mincinoasă. La prima vedere, ar trebui să ne enervăm sau, după caz, să ne ruşinăm că am trimis aşa ceva în Parlament. Dar nu va grăbiţi. Deşi, personal, am multe chestii să îi reproşez respectivului, inclusiv faptul că cele patru coduri adoptate în 2009 prin asumarea răspunderii guvernului, adică, fără dezbatere, au fost redactate în timpul prim-ministeriatului său (2005-2008), la o analiză atentă a textelor legale incriminatoare se pot vedea nişte hibe enorme ale legii. Nu mă interesează apectul procedural (pentru asta sunt plătiţi avocaţii aleşi de cel în cauză) şi nici cel politic (pentru asta sunt destui opozanţi ai celui în cauză care au acum o pâine de mâncat în an electoral) ori cel mediatic (se scrie deja masiv pe această temă). Mă interesează chestiuni de tehnică legislativă şi de politică penală. De fapt, ne interesează pe toţi fix aceste din urmă două aspecte.

Noţiunea tehnică de "făptuitor" nu este definită deloc în Codul penal sau în Codul de procedura penală. În treacăt şi la modul empiric, Codul de procedura penală aminteşte de acest concept ajuridic, atunci când, spre exemplu, stabileşte "dreptul" oricărei persoane de a-l prinde pe făptuitorul unei infracţiuni flagrante.

Făptuitorul, însă, este atât cel care face fapte rele (iar un făptuitor de acest gen poate fi şi achitat pentru că, spre exemplu, fapta nu e atât de periculoasă încât să atragă o răspundere penală), cât şi cel care face fapte bune. Cu riscul de a comite o impietate, aş zice că făptuitori pot fi consideraţi chiar şi autorii Faptelor, din Noul Testament.

Spre deosebire de "făptuitor", reacţia legală este mult mai precisă şi mai energică în privinţa persoanelor faţă de care s-a declanşat un proces penal şi care sunt definiţi, după caz, ca: suspect, inculpat sau infractor (condamnat). Toţi aceştia sunt definiţi de lege şi, în ce-i priveşte, e aproape imposibilă o confuzie sau o dificultate de identificare. Suspectul este cel bănuit, la modul rezonabil, că ar fi săvârşit o faptă penală, aşa cum rezultă din probele şi datele de la dosar (art.77 Cprocpen). Interesant este că suspectul, deşi are drepturi similare cu inculpatul, el nu este considerat parte în procesul penal, aşa cum este inculpatul.

Inculpatul este cel împotriva căruia s-a pus în mişcare acţiunea penală, adică a fost oficial acuzat (art.82 Cprocpen).

Infractorul este cel care a fost condamnat definitiv pentru o faptă penală.

Vechiul cod penal incrimina fapta aceluia care l-ar fi ajutat pe infractor să scape de consecinţele penale ale infracţiunii.

Actualul Cod penal, însă, incriminează fapta celui care ajută un "făptuitor" să scape de rigorile procesului penal sau de consecinţele infracţiunii. Nu un suspect, nu un inculpat, nu un infractor: un făptuitor. Aşa rezultă din actualul art. 269 Cpen, fapta de a ajuta un făptuitor de rigorile unui proces sau de consecinţele penale ale unei infracţiuni este însăşi o infracţiune.

Doar că, din punct de vedere tehnic, făptuitorul nu este definit. Ar fi şi imposibil, având în vedere nu doar multitudinea de sensuri pe care le-ar putea avea cuvântul "făptuitor", ci şi pentru că un făptuitor (sau chiar un suspect ori un inculpat) ar putea fi, foarte bine, achitat de judecător. Actualul art. 269 Cpen pare, în plus, a anticipa soluţia judecătorului şi a stabili ex ante că un făptuitor va fi condamnat, eliminând atât prezumţia de vinovăţie, cât şi competenţa judecătorului de a spune dreptul. Nu se mai pune problema ca instanţa să stabilească soluţia vinovăţiei sau nevinovăţiei "făptuitorului", căci acest lucru este deja "adjudecat" odată ce procurorul spune că "făptuitorul" este vinovat; în consecinţă, un ins care îl ajută pe acest făptuitor este deja vinovat el însuşi!

Dacă ne luăm după practica recentă a Curţii Constituţionale (care a decis, spre exemplu, în legătură cu art. 301 Cpen, referitor la o variantă de conflict de interese, că este neconstituţional, întrucât conţine o sintagmă - activitate comercială - care nu mai există legal), înseamnă că incriminarea penală a favorizării făptuitorului este şi ea neconstituţională, din moment ce făptuitorul nu are o definiţie legală şi precisă din punct de vedere tehnic.

Cam aceleaşi lucuri se pot spune şi despre incriminarea faptei de mărturie mincinoasă (art. 273 Cpen) - fapta de a minţi sau de a ascunde adevărul în faţă organelor de anchetă penală nu poate fi incriminată fără a contrazice Constituţia. Dacă cel pentru care s-a minţit ori s-a ascuns adevărul este sau nu vinovat este o chestiune ce ţine de competenţa judecătorului, a instanţei de judecată. Din modul în care este incriminată fapta de la art. 273 cpen pare că adevărul este cel spus de organul de anchetă penală, fără a mai prezenta importantă finalitatea procesului penal, aceea de a dovedi (ne)vinovăţia inculpatului.

Ne putem întreba, în faţa acestor realităţi normative: de ce am mai avea nevoie de judecători? Nu ar fi suficiente constatările organelor de urmărire penală? Ar fi mai rapid, mai ieftin, mai suplu...

În decursul ultimilor doi ani, mai mult de 40 de articole din cele două coduri au fost declarate neconforme cu Constituţia. Din păcate, cârpirea codurilor se operează, în aceste momente, prin ordonanţe de urgenţă. Este clar atât faptul că cei care, în 2009, s-au grăbit cu adoptarea prin asumarea răspunderii a acestor coduri, cât şi cei care se grăbesc cu cârpelile prin ordonanţe de urgenţă ale aceloraşi coduri făcute şvaiţer de CC, nu stau prea bine la capitolul dezbatere democratică. Dar marea, iritanta întrebare este alta: cum stau respectivii la tehnică legislativă şi la politică penală? La ce să ne aşteptăm noi, ceilalţi, dinspre statul de drept român?