Atenţie! Dispare o generaţie de jurnalişti! În frunte cu Horia

S-a stins din viaţă şi Horia Alexandrescu. Pentru presa din România, a fost un an negru. Rând pe rând, mari personalităţi ale jurnalismului trec în nefiinţă. Este poate momentul să ne gândim la ce le datorăm.

Prietenul meu, Horia Alexandrescu, s-a născut la 9 aprilie 1947. Ca şi mine, a practicat jurnalismul încă din anii studenţiei. Şi nu numai atât. A lăsat în urma sa mai multe volume de publicistică şi câteva importante publicaţii, pe care le-a fondat. Să le trecem în revisită.

Începând din 1971, absolvent fiind al IEFS-ului, scrie la ziarul "Sportul". După 1977, este redactor la "Scânteia Tineretului". Devine un ziarist cunoscut şi respectat de către întreaga breaslă, încă de dinainte de dispariţia regimului Ceauşescu. Şi, nu întâmplător, începând din 1977, ajunge să-şi facă mâna la un ziar important, al doilea ca tiraj din România, "Scânteia Tineretului". "Scânteia Tineretului" s-a schimbat după 1989 în "Tineretul Liber". În scurt timp, începe o nouă etapă extrem de importantă din viaţa lui Horia.

După 1990, la fel cum au făcut şi alţi jurnalişti talentaţi şi ambiţioşi din Bucureşti şi din provincie, fondează el însuşi noi publicaţii.1990 este anul în care presa liberă explodează la propriu, în sens pozitiv, are un număr neegalat nici în trecut, nici în viitor de cititori şi se afă în avangarda luptei pentru democraţie. Iar Horia Alexandrescu devine unul dintre stâlpii unei noi prese, care, în primul deceniu după căderea regimului comunist, era cu adevărat câinele de pază al societăţii, era puternică, prosperă prin numărul mare de cititori, avea o autoritate de necontestat în ochii cetăţenilor şi, cum arătam mai sus, devenise o veritabilă locomotivă a democraţiei. Îşi depăşise condiţia de câine de pază. Acea presă în care Horia Alexandrescu s-a afirmat nu era datoare nimănui, trăia pe picioare proprii şi, în consecinţă, nu trebuia să facă nicun fel de compromisuri.

La fel ca şi alţi jurnalişti de marcă, Horia Alexandrescu, la "Curierul Naţional", pe care l-a fondat, apoi la "Cronica Română", pe care de asemenea a fondat-o şi a condus-o, mai târziu la cotidianul "Independent" şi în toate emisiunile TV pe care le-a moderat, unele împreună cu mine, şi-a depăşit cu mult condiţia de "câine de pază al societăţii". A devenit o autoritate. Un om influent. Un om ale cărui păreri contau enorm nu numai în mediul de presă, ci şi în mediul politic.

Horia Alexandrescu a jucat un rol extrem de important în presa ultimilor 40 de ani şi de aceea, nu întâmplător, a primit o serie întreagă de premii, de diplome şi de distincţii. La propriu şi la figurat a fost un adevărat profesor de jurnalism. Până când a fost doborât de o boală grea, de care a dorit să nu se afle, a fost unul dintre cei mai dinamici ziarişti din România. Alături de mine şi de alţi conducători de publicaţii, a făcut parte din Consiliul de Onoare al Clubului Român de Presă, unde a fost extrem de activ, în acei ani în care presa era bine organizată sub această autoritate şi, de asemenea, l-am avut alături în Departamentul de proprietari al Patronatului Presei Române, pe care l-am condus câţiva ani.

Prietenul meu Horia Alexandrescu, împreună cu care am bătut ţara şi mapamondul, luptându-ne între altele umăr la umăr, împreună şi cu alţi directori de ziare, pentru ca România să fie primită în NATO, avea de cele mai multe ori poziţii politice diferite de cele pe care le împărtăşeam eu. Şi, cu toate acestea, ne înţelegeam de minune. Era tolerant şi avea un umor greu de egalat.

Până când o cumplită boală l-a doborât, mi-a urmărit cu atenţie evoluţia din presă, îmi citea toate editorialele, îmi urmărea rubrica "Ia pastila SRS!", îmi sesiza erorile, mă muştruluia pentru ele, îmi dădea noi idei, îmi completa informaţiile şi îmi expunea propriile proiecţii asupra evoluţiei vieţii politice. În dulap am 50 de cravate noi pe care, într-o zi, Horia Alexandrescu mi le-a dăruit, criticându-mă pentru faptul că nu sunt destul de cochet, de elegant în apariţiile mele TV. Nu am apucat să le fac noduri. Nu am apucat să le port. Le voi păstra, aşa cum sunt, în amintirea lui.

Condoleanţe, Anca! Să se odihnească în pace!