AUDITUL MARILOR COMPANII - HAI SĂ NE PREFACEM CĂ FACEM ASF, apropo de falimentul City Insurance

Marile companii sunt supuse obli­gaţiei de auditare - atât prin auditori interni, cât şi prin auditori externi, independenţi. Ţine de prudenţă şi de avertizarea timpurie asupra potenţialului de insolvenţă.

Cutumiar, însă, nimeni nu prea ia în serios această obligaţie. Deşi costă extrem de mult şi se fac anual, rapoartele de audit fie nu spun nimic care să conţină plusvaloare şi direcţii de acţiune preventivă, fie spun doar cu juma' de gură şi cu toate disclaimerele posibile câte ceva palid despre managementul greşit sau despre incompetenţa ori frauda acestuia, generatoare de dificultăţi financiare sau chiar de insolvenţă. Cu ştampilele "de firmă" bine plătite, puse de firmele din grupul Fat Four (sau de second level tycoons) pe rapoartele de audit copy-paste, managementul marilor companii nu mai ţine cont nici de responsabilităţile sale fiduciare faţă de acţionari şi faţă de stakeholders (clientelă, salariaţi, stat, comunitate locală, creditori esenţaili şi furnizori indispensabili), nici de lege şi se avântă vertiginos în cele mai riscante afaceri, în combinaţii frauduloase ori în montaje financiare infracţionale, care sfârşesc invariabil în mari falimente, cauzatoare de mari pierderi pentru partenerii de afaceri şi pentru clientelă. Nenorocirea este că, pe măsura mărimii afacerii acestor companii, creşte incremental înverşunarea statelor de a le feri de falimente, cu bani publici sau cu bani ai deponenţilor ori pe costul consumatorilor. Nu doar că aceste companii sunt prea mari pentru a fi lăsate să falimenteze - managerii lor sunt prea importanţi pentru sistem pentru a fi trimişi la puşcărie. În plus, dacă se aplică, totuşi, rare şi ridicole sancţiuni pecuniare, acestea se regăsesc în costurile produselor şi serviciilor companiilor sancţionate (pe care nu le putem evita în favoarea alternativei concurenţiale pentru că... nu mai există alternativă), costuri pe care le suportăm noi, consumatorii.

Falimentele, fie ele mascate sau evitate la mustaţă, se întâmplă, printre altele, şi pentru că auditul şi responsabilitatea managerială, ca mijloace de avertizare timpurie si de prevenţie, sunt ignorate sau simulate.

Şi, cu toate eforturile statelor de a ţine în viaţă toţi acei zombies economici care sunt prea mari pentru a fi lăsaţi să falimenteze, pur şi simplu există cazuri mari, şocante, în care falimentele se întâmplă. Pe de o parte, infecţia cu insolvenţă şi deversarea oceanelor de datorii care nu mai pot fi achitate sunt fenomene naturale, ca şi legile fizice - cel puţin, aşa se zice la şcoala economică securistogenetă. Pe de altă parte, pentru a arăta că, în continuare, capitalismul funcţionează, se dă drumul la falimente ale unor întreprinderi, aşa cum se deschid supapele oalei sub presiune, pentru a nu acumula prea multă tensiune în pereţi şi a conduce la explozie.

Cu titlu de "ţapi ispăşitori", se aruncă în puşcării sau în procese penale şi litigii interminabile de daune unii manageri care poartă leapşa (tag).

Astfel de falimente antrenează, uneori, şi responsabilitatea auditorilor.

Spre exemplu, falimentul Enron din 2002 a determinat destrămarea Arthur Andersen (pe atunci, unul dintre The Big Five). Falimentul Lehman Brothers din 2008 a determinat pierderi masive în rândurile Fat Four (Delloite, KPMG, PWC, E&Y) şi falimente în rândurile auditorilor de nivel secund. Falimentul Wirecard din 2019 pune în discuţie serios responsabilitatea auditorilor (mai precis, filialele din Germania), care au ştampilat de bune toate situaţiile financiare măsluite ale respectivei companii de plăţi pe internet, susţinută la nivel de diplomaţie economică de puterea federală germană şi chiar de cancelarul Angela Merkel. Aceeaşi situaţie se întâlneşte în cazul falimentului din martie 2021 al Greensil, o companie de factoring inversat (reverse factoring) deţinută de bănci elveţiene, care a finanţat afaceri fictive ale grupului deţinut de familia lui Sanjeev Gupta (proprietarul combinatului siderurgic de la Galaţi), fără ca auditorii sau managerii să atragă atenţia asupra evidenţei că operaţiunile de cumpărare finanţate nu există. Surpriză - surpriză: aceeaşi situaţie se regăseşte în cazul falimentului FTX (compania de cryptomodenede a lui Sam - omul de bancă prăjit, Sam Banckman - Fried).

Exact la fel riscă să se întâmple pe piaţa noastră de asigurări.

Conform unor documente făcute publice de ASF cu opt luni înainte de faliment (??!), City Insurance, o companie de asigurări care deţinea 40% din piaţa de RCA (răspundere civilă auto), ar fi indus în eroare ASF, declarând că deţine un capital suficient pentru a-şi ridica indicele de solvabilitate la nivelurile necesare conform legii. Banca la care se presupunea că există acele lichidităţi a declarat că nu există şi nu a existat nici contul, nici contractul pentru păstrarea acelor lichidităţi. Având în vedere această situaţie bizară, pe care auditorii "au eşuat să o evidentieze" (ca să mă exprim în romgleza corporatistă), ASF a dispus suspendarea întregului management şi a întregului consiliu de supraveghere, care a fost înlocuit temporar cu Fondul de Garantare a Asiguraţilor, precum şi un termen de o lună de completare a necesarului de capital (200 de milioane). Acel termen a expirat şi banii nu au venit. A urmat falimentul, după opt luni (încă o dată - ??!) de tergiversare. Nimeni nu a fost arestat, nimeni nu a fost tras la răspundere. Culmea este că persoanele teroetic îndreptăţite - Fondul de garantare a asigurătorilor, statul, băncile, companiile sau autorităţile publice care au primit poliţe de "asigurare" emise de City Insurance cu titlu de garanţie de participare la licitaţie sau de bună execuţie - nu au făcut plângere prealabilă pentru bancrută frauduloasă în termenul de trei luni la care se referă Codul penal şi Codul de procedură penală. Rezultatul? Nu mai poate interveni nicio răspundere penală sau civilă pe temeiul bancrutei frauduloase.

Mai deranjante sunt, însă, consecinţele pentru piaţă ale acestui faliment frudulos, ignorat cu graţie de auditori şi tolerat de ASF.

Majoritatea TIR - urilor erau asigurate RCA la această companie. Schimbarea asigurătorului a determinat triplarea costului poliţei de asigurare, deci costuri mărite pe tot lanţul economic. Tot de trei ori au crescut şi poliţele RCA plătite de consumatori. În afară de faptul că asigurătorii, laolaltă, au fost obligaţi să achite contribuţii mai mari la Fodul de asigurare (care, apropo, trebuie să facă plăţi către asoguraţi de circa două miliarde lei), cu consecinţa că toate tipurile de asigurare s-au scumpit, falimentul City Insurance a împins în faţă, pe piaţa RCA, o altă societate de asigurări riscantă, recte, Euroins, multiplu sancţionată de ASF şi acţionată în judecată de asigurători sau service-uri pentru neplata la timp sau deloc a indemnizaţiei de asigurare. Ca să nu mai vorbim că, acum, şi această piaţă este monopol total al companiilor multinaţionale.

La nivel de consecinţă concretă asupra consumatorului individual, iată un exemplu de consecinţă directă a regizatului faliment al City Insurance. Dacă, în anii trecuţi, aţi fost lovit de un titular de poliţă de asigurare RCA emisă de această companie, nu veţi mai fi despăgubit - cu excepţia norocului de a fi acceptat la plată de către sus-amintitul Fond de Garantare, care vă va plăti în circa 18 luni. Până atunci, service-ul va fi plătit de voi. Puteţi să îl daţi în judecată şi pe autorul accidentului, dar procese de acest gen durează cinci ani. În plus, costul unui nou RCA este acum triplu - poliţele emise de City Insurance erau ieftine tocmai pentru că plăţile la service-uri erau reduse, de regulă, cu două treimi (când nu erau refuzate de plano). Pentru plăţi integrale de costuri ale reparaţiei maşinii, posesorul poliţei RCA va trebui să scoată mai mulţi bani din buzunar. Ironia este că multe alte companii de asigurări s-au cam restras din piaţă, dat fiind acest dumping practicat cu ieftinătăţi de poliţe de asigurare RCA - acum va trebui ca respectivii asigurători retraşi să revină în piaţă şi să pună alte produse pe piaţă, iar asta cere oareşce timp.

S-ar fi putut evita acest faliment regizat şi fraudulos, unde s-a furat mai mult de un miliard de euro, bani pe care o să îi suporte piaţa, consumatorii, statul, deci noi, contribuabilii?

Există soluţii reale de tratament al acestor stări patologice?

Există modalităţi concrete şi transparente de avertizare timpurie şi prevenţie apte să evite în viitor astfel de consecinţe economice şi sociale dezastruoase?

Mai departe, scrie în carte. Propuneri de astfel de soluţii poate vor veni de la viitoarea conferinţă pe insolvenţă, organizată de ziarul BURSA în luna februarie.