AVOCATUL GHEORGHE PIPEREA: "O treime din totalul dosarelor din ţară au ca titular şapte colectori de creanţe"

Reporter: Care este opinia dumneavoastră despre modificările Legilor Justiţiei? Avem nevoie de reforma justiţiei?

Gheorghe Piperea: Categoric că avem nevoie de reforma justiţiei.

Raportul Consiliului Superior al Magistraturii (CSM) pentru anii 2014-2015 precizează că, pe rolul instanţelor din ţară, se aflau 3,1 milioane de dosare. Dintre acestea, DIICOT şi DNA aveau pe rol, nu soluţionate, circa 35.000 de dosare, dintre care o treime, adică aproximativ 12.000, erau ale DNA.

Din dosarele DNA, vreo 40% erau pe abuzul în serviciu, care, în opinia mea, nu ar fi trebuit să fie considerat infracţiune de corupţie.

În Codul Penal, această infracţiune este categorisită altfel (se numeşte infracţiune de serviciu), dar, printr-o chichiţă ciudată de pe vremea Monicăi Macovei, s-a considerat că abuzul în serviciu este asimilat infracţiunilor de corupţie.

Însă sintagma "asimilat infracţiunilor de corupţie" nu înseamnă neapărat că abuzul în serviciu este, în sine, infracţiune de corupţie, ci că poţi să atragi competenţa DNA dacă mai săvârşeşti şi un alt act de corupţie, cum ar fi, de exemplu, traficul de influenţă, mita, utilizarea incorectă a fondurilor europene etc.

• "Am senzaţia că lumea se concentrează doar pe dosarele DNA şi uită de cele ale DIICOT"

Dosarele de corupţie făcute de DNA, aflate pe rolul instanţelor, sunt sub 0,8% din total, iar cu tot cu infracţiunile de competenţa DIICOT acestea s-ar ridica la 1,5%.

Toate resursele alocate, în fiecare din ultimii 12 ani, totalizând sute de milioane de euro, se concentrează pe aceste 12.000 de dosare, la fel şi toate dezbaterile, şi în Parlament, şi în stradă.

Aşadar, întregul scandal - politic, în stradă, mesajele de la ambasade - se face doar pentru 12.000 de dosare.

Am senzaţia că lumea nici nu se mai uită la celelalte dosare, cele ale DIICOT, care, după părerea mea, sunt cu mult mai importante şi mai grave, deoarece acolo este vorba de infracţionalitate organizată, de terorism, trafic de persoane, spălare de bani etc.

Legăm ideea de independenţă a Justiţiei de aceste 12.000 de dosare, dar eu, în calitate de avocat de drept comercial şi civil, resimt nevoia acută ca societatea noastră să îşi îndrepte atenţia asupra acestui munte de dosare uitate în care, personal şi prin analiza speţelor şi experienţelor altor practicieni ai dreptului şi ale mirenilor cu care interacţionez, zilnic, am descoperit chestiuni extraordinare.

Sunt 3,1 milioane de dosare, împrăştiate în toată ţara, unde există probleme extrem de grave, de la absenţa unei practici unitare şi a unei predictibilităţi a actului de justiţie, până la condamnabila comoditate a celor care opresc accesul la justiţie prin procedura administrativă a "regularizării" cererii de chemare în judecată sau la superficiala tratare a cazurilor tensionate, care privesc pături largi sociale, cum ar fi consumatorii, bugetarii, pensionarii, creditorii societăţilor aflate în insolvenţă sau debitorii executaţi silit, inclusiv prin evacuarea din locuinţa familială. De exemplu, până justiţia îţi pune pe rol un dosar, poate să dureze, la Bucureşti, chiar şi nouă luni de zile, pentru că există o procedură de regularizare, care se desfăşoară în biroul judecătorului, fără ca tu să ştii sau să îţi poţi exercita dreptul de a cere judecarea rapidă şi, eventual, de a corecta cererea, înainte de a fi anulată de judecătorul care se limitează la a semna propunerile unor grefieri care lucrează după to do list-uri şi cu copy paste. Poţi primi o notificare potrivit căreia acţiunea nu este scrisă cu font de cel puţin 12 şi cu Times New Roman, sau că întâmpinarea are peste 20 de pagini şi, quelle horeur, care are note de subsol, bibliografie şi anexe prea multe. Dacă nu "corectezi", cererea se anulează, fără drept de apărare sau apel.

• "Pentru judecători, punctajul care se acordă pe fiecare tip de proces este important pentru că există nişte sporuri la salarii, respectiv un grad de încărcare limitat cu dosare"

Să vă mai dau un exemplu. Când am introdus al doilea val de procese colective, pentru îngheţarea cursului CHF în cadrul contractelor de credit acordate de bănci (în iresponsabil) într-o monedă exotică, necunoscută publicului larg, instanţa mi le-a disjuns în sute, mii de dosare în toată ţara.

Pe lângă faptul că era imposibil de gestionat această situaţie, din punct de vedere logistic, mai există şi punctajul care se acordă judecătorului pe fiecare tip de proces.

Mai exact, într-un proces există un reclamant şi un pârât, judecătorul primeşte opt puncte. La un proces colectiv, indiferent de numărul reclamanţilor, punctajul este 271 de puncte.

Dacă, dintr-un proces colectiv cu 1000 de reclamanţi, disjungi 1000 de dosare, rezultă 8.000 de puncte, faţă de 271.

Legate de acest punctaj, sunt două lucruri extrem de importante pentru judecători: există gradaţii de merit, sporuri de salarii, respectiv un grad de încărcare limitat cu dosare. Iată o motivaţie pentru un gest de administrare a justiţiei care nu ar trebui încurajată, ci sancţionată foarte dur, pentru că atacă la soclul statuii justiţiei, care nu se poate susţine decât pe încrederea justiţiabililor în ideea de dreptate.

• "Am văzut nenumărate situaţii de încuviinţări de executare, în care s-a luat dintr-o altă hotărâre cu tot cu nume, cu tot cu număr de contract"

Reporter: Ce probleme mai sesizaţi în dosarele civile?

Gheorghe Piperea: Durata proceselor. Cred că dosarele civile ar trebui să se judece de urgenţă, cu precădere, de pe o zi pe alta. Sunt puţine instanţe unde există 10-15 dosare pe listă şi judecătorul are o şedinţă pe săptămână. Acelea se pot rezova rapid.

În schimb, la Bucureşti, sunt unele şedinţe şi cu 200 de dosare.

Numărul foarte mare de dosare este raportat la numărul foarte mic de grefieri. Numărul de judecători este în regulă, deocamdată, deşi, atunci când o să intre în vigoare legea insolvenţei particularilor, o să fie nevoie de vreo 1.000 de judecători în plus.

Ca să facă faţă unui număr de 1.000 de dosare pe săptămână, judecătorul ar avea nevoie de vreo trei-patru grefieri, ori el are, în momentul de faţă, "o jumătate" de grefier.

Dintre cele mai grave situaţii din justiţie (ignorate complet de autorităţi), realitatea faptului că, din cele 3,1 milioane de dosare în toată ţara, 1,1 milioane au ca titular colectorii de creanţe, le depăşeşte pe toate. Practic, o treime din totalul dosarelor din toată ţara au ca titular şapte colectori de creanţe, cei care au cumpărat creanţe de la bănci în valoare de circa 7 miliarde de euro.

Vorbim de încuviinţări de executare sau contestaţii la executare.

Cele din a doua categorie sunt mult mai puţine, pentru că nu oricine face o contestaţie la executare, durează şi e costisitor.

Am remarcat că aceste încuviinţări de executare nu mai sunt verificate de judecător, ci le face grefierul, cu copy- paste. Dacă judecătorul face o verificare, o face complet formal.

Am văzut nenumărate situaţii în care instanţa a preluat texte dintr-o altă hotărâre cu tot cu nume, număr de contract şi "translatat", ca motivare, în alte hotărâri de încuviinţare a executării, iar în contestaţie la executare, aberaţia s-a "corectat" ulterior, în dezvantajul debitorului, căruia i s-a respins contestaţia la executare pe motiv că este o simplă eroare materială.

Faptul că sute de mii de persoane fizice sunt atrase în 1,1 milioane de dosare de executare silită, fiind în pericol de evacuare din case, este o problemă extrem de gravă pe care nu o ridică nimeni.

Cred că numărul mare de dosare privind încuviinţarea executării silite - 1,1 milioane de dosare - ar trebui să fie o chestiune de siguranţă naţională şi luată imediat în calcul de Consiliul Suprem de Apărare a Ţării (CSAT). Doar că în CSAT se discută altceva.

• "Putem trage concluzia că, la fel ca în Germania, procurorul nu este magistrat, ci parte a puterii executive"

Reporter: Ce ne puteţi spune despre independenţa procurorilor?

Gheorghe Piperea: Sunt extrem de multe lucruri care nu funcţionează cum trebuie în justiţie.

Am să încep cu cea mai delicată dintre toate: procurorul, în sistemul nostru de drept, nu este magistrat. Oricât s-ar strădui cei care insistă să spună acest lucru, nu au cum să depăşească dispoziţiile din Constituţie şi, mai mult, nu au cum să depăşească straturile obligatorii dintr-o speţă (pe care toată lumea a uitat-o, din nefericire) în care s-a pronunţat, în 2003, o hotărâre cu potenţial impact enorm asupra procedurii penale româneşti - este vorba de hotărârea CEDO din speţa "Pantea contra României".

La acea vreme, în acea hotarâre, CEDO a spus clar despre procurorul din sistemul judiciar român că nu este nici independent, nici imparţial, în consecinţă nu este magistrat.

Art. 20, alin. 2, din Constituţie spune că dispoziţiile din tratatele privitoare la drepturile omului, plus jurisprudenţa CEDO, au prioritate în dreptul intern.

Aşadar, dacă se constată că există o contradicţie între reglementarea internă şi aceste dispoziţii, respectiv aceste jurisprudenţe, reglementarea internă este înlăturată de la aplicare.

Asta înseamnă că dispoziţia din Legea nr.303/2004 privind organizarea judiciară, care spune că procurorul face parte din puterea judecătorească, nu există din punct de vedere constituţional.

Nu există!

Revenind la Constituţie, nicăieri nu veţi găsi o asimilare a procurorului cu magistratul. Există o singură chestiune care a fost interpretată de procurorul general ca fiind o confirmare a calităţii de magistrat, care spune că din CSM fac parte şi şase procurori, dar din CSM mai fac parte şi doi reprezentanţi ai societăţii civile, plus Ministrul Justiţiei. Ca să nu mai vorbim că Preşedintele României poate prezida CSM. Pe acest argument, poţi să spui despre Ministrul Justiţiei sau despre cei din societatea civilă că sunt magistraţi?

Mai mult, avem în Constituţie nişte texte care chiar contrazic ideea de asimilare a procurilor cu magistraţii. În primă fază, reţineti că, în conformitate cu art. 126 din Constituţie, că justiţia se înfăptuieşte prin instanţe şi prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (ICCJ).

Apoi, este precizat, la art. 132 din aceeaşi Constituţie, că Ministerul Public se organizează conform principiului controlului ierarhic, ceea ce înseamnă că şeful parchetului este conducătorul procurorilor, care nu sunt independenţi. Şi se adaugă precizarea că toată această activitate, care este ierarhic organizată, controlată, este şi sub autoritatea ministrului Justiţiei.

De aici se poate extrage, simplu, concluzia, că, la fel ca în Germania, procurorul nu este magistrat, ci parte a puterii executive.

Aceasta nu este o discuţie pe care am inventat-o eu. Specialişti în procedura civilă cu mai mare anvergură şi vechime decât mine, cum ar fi, de exemplu, profesorul Viorel Ciobanu, au spus foarte clar că procurorul nu e magistrat. Profesorul Ciobanu, fost judecător la Curtea Constituţională, a fost primul care a militat pentru separarea carierei magistraţilor de procurori.

Acest lucru înseamnă că, dacă nu se poate face un Consiliu Superior al Procurorilor şi unul al Judecătorilor, pentru că, probabil, ar fi destul de greu, deoarece avem o Constituţie care spune că în CSM sunt şi procurorii, atunci ar trebui ca CSM să fie organizat cu o secţie de procurori, care să se ocupe exclusiv de cariera şi controlul disciplinar al procurorilor, şi o secţie de judecători.

Oricum, ar trebui ca procurorii, dacă tot vrem să-i considerăm magistraţi, să aibă aceeaşi carieră profesională ca şi judecătorii.

Un judecător începe ca stagiar şi dă examene pentru fiecare treaptă profesională.

În mod normal, un procuror trece cam prin aceleaşi furci caudine, dar mai există şi unii care aleg calea mai scurtă, de la judecătorie ajungând direct la DNA sau DIICOT.

Mai grav este că există cazuri în care un procuror ajunge judecător la Curtea de Casaţie, printr-un singur interviu, dat în faţa CSM-ului.

Separarea carierei magistraţilor este un lucru extrem de important care ar trebui să fie discutat, pentru că altfel se ajunge la situaţia în care osmoza aceasta între judecători şi procurori duce la discuţii care au loc în biroul judecătorului, de faţă cu procurorii, şi la care participă şi ofiţeri SRI.

Sunt cam multe cazuri în care arestările se decid din biroul judecătorului, împreună cu procurorul şi sub atenta monitorizare a secretarilor generali de servicii secrete. Ştiţi că ceea ce pune procurorul în instanţă, cu titlul de concluzii, se regăseşte aproape identic în "motivarea" hotărârii de arestare? Ştiţi că judecătorii sunt intimidaţi, timoraţi, prin protocoale secrete cu serviciile secrete şi prin permanenta monitorizare? Dacă, tu, judecător, ai cumva tupeul să nu dispui arestarea, ţi se fac dosare penale.

S-a ajuns la nişte situaţii inadmisibile, care trebuie să fie curmate.

• "Comisia Europeană nu ar trebui să se concentreze doar pe piedicile pe care puterea le impune luptei anticorupţie"

Reporter: Ce spune Comisia Europeană despre Justiţia din România?

Gheorghe Piperea: Oficialii Comisiei Europene, dacă chiar ţin la ideea de stat de drept, ar trebui să verifice în primul rând problemele reale din justiţie. Un bun început ar fi verificarea celor mai sus enunţate. Există, desigur, motivaţii foarte serioase pentru ca CE să fie îngrijorată de evoluţiile din justiţia penală, dar nu trebuie uitat că şi în aparatul de luptă anti-corupţie se pot întâmpla rateuri şi abuzuri (vedeţi achitări, vedeţi condamnări pentru prejudicii de 24 de lei şi vedeţi condamnări cu suspendare, cum a fost cea a fostului primar de Constanţa, pentru fapte de o gravitate ridicată, cu prejudicii enorme, dar care par a fi date doar pentru "pensionarea" lină a corupţilor). Dar, mai ales, atenţia CE trebuie îndreptată către realele probleme, cele din dosarele "civile", care sunt infinit mai grave şi mai extinse decât cele din domeniul restrâns al justiţiei anti-corupţie. A, şi să nu uit, sunt 300.000 de interceptări făcute de către Parchete şi Instanţe în ultimii ani de zile. Cum sună asta din perspectiva CEDO şi a Directivei privind prezumţia de nevinovăţie în procesele penale?

Reporter: Sunt legile justiţiei singurele probleme ale ţării noastre?

Gheorghe Piperea: De vreo 11 luni de zile, coaliţia de la guvernare a lăsat impresia, şi uneori certitudinea, că nu face nimic altceva decât să scoată la vopsea nişte personaje, unii cu mustaţă, alţii cu probleme mai vechi, de acum 20-30 de ani, în orice caz, unele care le limitează libertatea de a acţiona în interesul public, naţional.

Este adevărat că sunt unele NUP-uri (n.r. neînceperea urmăririi penale), date prin 2013, după ce s-a mâncat şoriciul unde trebuia, şi care acum sunt repuse pe rolul instanţelor sau al DNA, dar adevărul este că, timp de 11 luni, în loc să se preocupe de problemele importante ale ţării, coaliţia de guvernare nu a făcut decât să mimeze ca se ocupă de "legile justiţiei".

Guvernul a emis celebra ordonanţă 13, peste noapte, a scos lumea în stradă şi, după aceea, ţara s-a condus exclusiv din frică.

Protestatarii se temeau (încă se tem) că anumiţi "moustachus" scapă de puşcărie, iar corifeilor coaliţiei de guvernare le era (încă le este) frică de protestatari.

Adevărul este că, realmente, coaliţia de guvernare s-a cam comportat ca ultimii apărători ai anumitor "moustachus". Acest lucru nu e în regulă şi se vede, oricât ai fi de îndoctrinat.

Mai mult chiar, unii lideri ai PSD vor să scoată oamenii în stradă, în stilul cu care ne obişnuiseră PRM sau partidul OTV (nu mai ştiu cum se numea), pentru susţinerea unor lideri cu unele probleme personale de rezolvat în justiţie. Ideea, dacă va fi pusă în practică, îi va arunca în ridicol pe aceşti corifei. Cum să protestezi faţă de "statul paralel" când eşti la putere, având guvernarea? În plus, asemenea "proteste" vor consolida impresia celor din stradă, că cei din coaliţie nu fac altceva decât să îşi susţină liderii cu mustăţi (moustachus, în franceză), iar acest lucru e grav.

Din nefericire pentru noi toţi, o clarificare nu poate să vină prea curând, chiar şi în cazul unor alegeri anticipate, pentru că opoziţia este paralelă cu realitatea şi deloc credibilă. Îl vedem pe domnul Ludovic Orban (n.r. preşedintele PNL) că ridică în slăvi anticorupţia, acelaşi sistem care, practic, l-a oprit să candideze la Primăria Capitalei, şi pe care acum îl susţine în speranţa că va fi definitiv achitat şi îşi va relua locul bine meritat şi bine sponsorizat în fruntea bucatelor (acolo unde era şi atunci când PNL era în alianţă, la guvernare, cu PSD, partid pe care acum îl botează "ciuma roşie", fără să îşi dea seama că sintagma vine din perioada ascensiunii naziştilor).

Reporter: Aceste modificări ale legilor justiţiei vor rezolva problemele enumerate de dumneavoastră mai sus?

Gheorghe Piperea: Nu cred.

Ar trebui să se observe cu mare atenţie că, în Constituţie, preşedintele are atribuţia de a numi judecători şi procurori la începutul carierei. Această atribuţie nu este discreţionară. Preşedintele nu are posibilitatea să spună că nu îi place de un anume procuror şi să nu îl numească, dacă CSM i-a pus să treacă prin toate procedurile, interviurile, testele psihologice, examenele etc.

Vă atrag atenţia că, Băsescu, în contra avizului negativ dat de CSM în privinţa Laurei Codruţa Kovesi, a numit-o, totuşi, procuror general.

În Constituţie, nu există nicăieri atribuţia preşedintelui de numire a şefilor parchetelor. Această atribuţie este impusă în legile justiţiei, dar este neconstituţională.

Lumea se teme că, dacă preşedintele nu mai are niciun rol în numirea şefilor parchetelor, nu mai sunt procurorii independenţi.

V-am spus că, oricum, procurorii în sistemul nostru constituţional nu sunt independenţi.

Dar cum poţi să susţii că e independent un şef de parchet pentru că e numit de preşedinte, care, cel puţin o dată în cariera sa, când vrea să îşi reînnoiască mandatul, e om politic?

Să zicem că, în 2019, nu va mai fi Iohannis preşedinte, ci va fi cineva de la PSD. Cam cum ne vom simţi cu toţii când o să ştim că cei de la PSD, cum au făcut-o dintotdeauna când au avut preşedinte şi au fost la guvernare, o să numească şefii de parchete?

Nu ar fi mai logic şi mai simplu ca CSM, care este garantul independenţei justiţiei, să numească şi şefii de parchete şi şefii de instanţă? Nu ar fi o modalitate mai bună de asigurare a independenţei sistemului judiciar şi a separării puterilor din stat?

Mai este un lucru de spus. Legile "justiţiei" vorbesc despre responsabilitatea magistraţilor.

Sunt extrem de multe situaţii în care magistraţii îşi schimbă opinia, după o zi pe alta. De exemplu, sunt situaţii în care magistraţii pronunţă hotărâri, după ceea ce au reţinut ei pe la diverse seminare unde degustă poşircă dintr-o anumită zonă viticolă, de la o anumită casă de vinuri.

Sunt situaţii în care, din mimetism, hotărârile sunt date aşa cum ii dictează interesele de moment sau panica judecătorului respectiv. Unele hotărâri "trebuie" date într-un anume fel, pentru că, altfel, continuă intimidarea procurorului sau se supără preşedintele instanţei. Dar sunt şi situaţii în care Curţile de Apel sau Curtea de Casaţie desfiinţează hotărârea, pur şi simplu. Unele efecte nu sunt reversibile. În plus, mai multe decizii ale CEDO spun că judecătorii noştri au greşit când au pronunţat hotărâri ireversibile, încălcând drepturile omului. Sunt judecători care au zeci de astfel de hotărâri care sunt desfiinţate de CEDO. Imaginaţi-vă un judecător care, deşi i se spune de la CJUE că are obligaţia să verifice dacă o bancă şi-a informat consumatorii, nu face asta, spunând că nu este util.

În sistemul actual, pentru aceste situaţii exemplificate sumar (ele sunt cu mult mai numeroase şi mai supărătoare), magistratul respectiv nu va plăti pentru erori niciodată, nu va fi niciodată exclus din magistratură, nu va răspunde sub nicio formă pentru erorile judiciare pe care le comite.

În proiectul legii statutului magistraţilor, recent adoptat de Camera "derutaţilor", statul este obligat să facă acţiune în regres împotriva judecătorului. Numai că, pentru a face acest lucru, trebuie ca o instanţă penală sau CSM să îl declare pe respectivul magistrat ca vinovat de rea-credinţă sau de gravă neglijenţă, ceea ce nu numai că determină un proces întins pe ani de zile, dar face, practic, imposibilă antrenarea răspunderii. Ca să nu mai vorbim că toată paleta enormă de erori judiciare din civil rămâne în afara ideii de antrenare a răspunderii magistraţilor. În plus, trebuie mai întâi, să se verifice dacă judecătorul respectiv are sau nu are asigurare de răspundere profesională, pe care o plăteşte tot statul.

Dacă există, într-adevăr, răspundere şi statul vrea să îşi ia banii, nu îi ia de la judecătorul respectiv, ci de la asigurări, de la stat. Şi, să nu uit - sistemul de asigurare nu există, el trebuie construit administrativ. Până la apariţia şi intrarea în funcţiune a sistemului de asigurări de malpraxis ale judecătorilor, nu va exista răspundere.

Magistratul respectiv rămâne pe funcţie, continuând să distrugă vieţi, cariere, afaceri, vise.

Reporter: Ce îmi puteţi spune despre secţia specială pentru investigarea infracţiunilor din justiţie?

Gheorghe Piperea: Dacă înţeleg bine, acea direcţie urmează să fie coordonată de CSM, iar şeful direcţiei să fie numit de CSM.

Nimic în neregulă cu această idee.

Adevărul e că, în momentul de faţă, această secţie, de urmărire penală a judecătorilor şi procurorilor există, numai că este în cadrul DNA. Lumea nu vrea să spună acest lucru sau nu vrea să accepte. DNA, atunci când pierde procese, atunci când are vreo problemă, când are vreun adversar din interiorul sistemului, face dosare penale. Cel mai grav lucru posibil este cel care se derulează, în momentul de faţă: un procuror-şef DNA este anchetat de DNA.

Ca să ai, totuşi, încredere în sistemul de justiţie, ar trebui să nu te judece chiar ca adversarul tău.

Ar trebui să existe o structură independentă dedicată cercetării penale a magistraţilor, independentă de diversele structuri din Ministerul Public, în subordinea CSM, garantul independenţei justiţiei.

Ideea mi se pare chiar bună, dar este cam singurul lucru pe care îl pot lăuda la aceste legi ale justiţiei. Acestea sunt incoerente, se mai şi fac la foc automat şi, cu siguranţă, vor mai apărea acolo tot felul de dude, pe care CCR le va sancţiona, cu siguranţă.

Reporter: De ce credeţi că aceste legi nu au fost asumate de Guvern?

Gheorghe Piperea: Nu am înţeles care a fost motivaţia domnului Tudorel Toader (n.r. ministrul Justiţiei) de a retrage legile justiţiei făcute de Guvern.

De ce le-a lăsat să se promoveze prin iniţiativă parlamentară?

Refuzul asumării responsabilităţii în legătură cu aceste legi şi legarea de scaunul ministerial sunt incongruente.

Reporter: Aveam nevoie de DNA?

Gheorghe Piperea: De-abia acum se justifică existenţa şi eficientizarea DNA. Dar nu cu actualii lideri şi, în orice caz, nu cu procurori promovaţi de la parchetele de pe lângă judecătorie. Şi, în niciun caz, nu cu permanentul spectacol al cătuşelor afişate la TV ca fiind victorii împotriva corupţilor ale "starurilor" şi ale baronilor judiciari actuali. Când o să se termine această epocă o să avem nevoie de un DNA serios, consistent, care să cheltuiască banii publici aşa cum trebuie şi care să nu facă, totuşi, dosare doar ca să le vedem la televizor. Avem nevoie de un DNA care să facă dosare care nu depăşesc şase-şapte luni de zile de la data săvârşirii faptei. În momentul de faţă, dosarele deschise după 10-15 ani lasă impresia că este o răzbunare politică. Şi de un DNA care să nu se bazeze exclusiv pe interceptări şi delaţiuni. În fine, eu vreau un DNA care să renunţe la dublul standard pe care îl aplică, în prezent.

Reporter: De ce pedepsim doar mituitul, nu şi mituitorul?

Gheorghe Piperea: În general, sistemul anticorupţie se concentrează pe traficantul de influenţă, pe corupt, dar omite în totalitate să îl cerceteze pe corupător, pe influencer.

Marea noastră problemă, cu implicaţii nu numai sociale, ci şi judiciare, este tocmai concentrarea economică incredibilă, care ne arată că 100 de mega-companii fac trei sferturi din PIB-ul României. Unele din aceste mari companii sunt la acel nivel pentru că au ştiut să îşi creeze si să îşi păstreze nişte privilegii, să îşi cumpere nişte rente sau monopoluri, să exporte nişte profituri. Pentru a păstra profitabilitatea de casino cu care se laudă, bineînţeles că este nevoie de "ungerea" unor mecanisme, de nişte "bugete de publicitate" sau de protocol şi comisioane, de sponsorizări, de lobby bine întreţinut şi hrănit şi aşa mai departe. Întotdeauna, în ultimii ani de zile, zona asta a fost mângâiată pe creştet, a fost evitată de lupta anti-corupţie.

Eu văd lupta anti-corupţie ca fiind îndreptată mai ales împotriva cauzelor, corupţii şi mituiţii sunt efecte. Spre exemplu, dacă nu ar exista traficanţi de droguri, nu ar exista consumatori de droguri. Dacă nu ar exista cei care au bani, atunci nu ar exista nici corupţi sau ar exista, dar insignifianţi. Lupta anti-corupţie la noi este precum medicina paleativă. În loc să trateze cauzele, încearcă (şi nu reuşeşte) să amelioreze cu surogate efectele. De aici ciudata realitate a incongruenţei între intensificarea fără precedent a luptei anti-corupţie şi intensificarea fără precedent a corupţiei, pe care toată lumea o declară endemică.

După finalul epocii pe care o trăim, autorităţile vor fi, în sfârşit, în măsură să facă politică penală adevărată, să atace cauzele corupţiei, să urmărească şi corupţii, dar şi corupătorii. În plus, autorităţile vor fi nevoit să reia o practică de mult uitată - prevenţia faptelor anti-sociale, preventive corupţiei.

Reporter: Vă mulţumesc!