Băncile centrale trebuie să răspundă pentru falimentul politicilor monetare

Marile bănci centrale au intrat în febra "întâmpinării" unei noi recesiuni şi caută cu înfrigurare să "inventeze" noi instrumente de acţiune sau măcar noi justificări pentru aplicarea vechilor instrumente, cum sunt dobânzile sau relaxarea can­titativă.

Toate acestea depind, însă, de păstrarea aparenţei în ceea ce priveşte atingerea unei ţinte de inflaţie aflate în jurul valorii de 2%, care este "promovată" intens ca echivalent al stabilităţii preţurilor printr-o totală lipsă de onestitate intelectuală. Orice elev de gimnaziu ştie că o creştere anuală de 2% a preţurilor reprezintă o dublare a nivelului acestora în circa 35 de ani, deoarece este vorba despre o funcţie exponenţială.

Acesta este contextul în care se des­făşoară conferinţa organizată de Federal Reserve Bank of Chicago, ale cărei subiecte sunt strategiile politicilor monetare şi practicile de comunicare.

Bloomberg scrie că "totul va fi reevaluat" la această conferinţă, în condiţiile în care aceeaşi agenţie de ştiri publica anterior un articol în care se afirma că "instrumentele de politică monetară sunt defecte".

Ulterior, tot Bloomberg s-a concentrat asupra posibilei "vedete" a conferinţei, profesorul Lars Svensson, de la Stockholm School of Economics (SSE) şi fost viceguvernator al Băncii Suediei, care a susţinut mutarea obiectivului de politică monetară de la o ţintă de inflaţie anuală la o ţintă medie multianuală.

Diferenţa dintre cele două obiective este fundamentală, deoarece, în cazul mediei, băncile centrale vor putea justifica tolerarea unei inflaţii mai ridicate pe termen scurt în numele stimulării economiei.

În lucrarea prezentată, "Strategii de politică monetară pentru Federal Reserve", profesorul Svensson se pronunţă în favoarea trecerii de la strategia de ţintire a inflaţiei la strategia de ţintire a prognozei de inflaţie, despre care afirmă că "este mai adecvată pentru îndeplinirea obiectivului dual al Federal Reserve, res­pectiv maximizarea ocupării forţei de muncă şi stabilitatea preţurilor".

Profesorul de la SSE a analizat mai multe variante ale ţintirii prognozelor, printre care se regăsesc ţintirea prognozei anuale a inflaţiei, ţintirea prognozei nivelului preţurilor, ţintirea unui nivel temporar al preţurilor şi ţintirea unei medii multianuale a inflaţiei.

"Consider că ţintirea inflaţiei medii are o serie de avantaje faţă de alte strategii", scrie profesorul Svensson în concluzia articolului său, iar "faţă de ţintirea inflaţiei ar avea o serie de proprietăţi dezirabile în ceea ce priveşte stabilizarea automată, dacă ar deveni credibilă".

În opinia lui Lars Svensson, Federal Reserve ar trebui să renunţe la ţinta anuală de inflaţie în favoarea unei ţinte medii calculate pentru un interval de cinci ani, care ar conduce la "modelarea mai bună a aşteptărilor cetăţenilor privind creşterile viitoare ale preţurilor".

Din păcate, tot efortul profesorului suedez s-a îndreptat doar către justificarea, cu orice preţ, a amânării creşterii dobânzii de politică monetară pe termen nedefinit. Se încearcă astfel revenirea la politicile discreţionare din deceniile care au precedat lansarea "modei" ţintirii inflaţiei, adică renunţarea la politica monetară bazată pe reguli, introdusă tocmai pentru eliminarea influenţei politicului asupra "independenţei" băncilor centrale.

Mai mult, o divizie a Federal Reserve a colectat date referitoare la evoluţia preţurilor din 1800, care subminează puternic propunerile fostului viceguvernator al Băncii Suediei şi demonstrea­ză că nici această nouă redefinire a stabilităţii preţurilor nu poate deveni credibilă.

Conform indicelui de preţuri estimat de Federal Reserve Bank of Minneapolis, nivelul mediu al preţurilor din 2018 a fost de circa 14 ori mai mare decât cel din 1800, în condiţiile în care creşterea a intrat pe o traiectorie exponenţială din anii "70, pe fondul ruperii legăturii dintre dolar şi aur în vara anului 1971 (vezi graficul 1).

Aceleaşi date arată că inflaţia medie pentru un interval mobil de 5 ani nu a mai avut valori negative din 1936 (vezi graficul 2).

Din 2007 până în 2018, media ratelor anuale ale inflaţiei a fost de 1,8%, iar rezultatul a fost creşterea indicelui preţurilor de la circa 1.222 (n.a. nivelul de referinţă corespunzător anului 1800 este 100) până la 1.476.

Dar asta nu este tot. În cadrul analizei sale, profesorul Svensson preferă să "ignore" faptul că prognozele de inflaţie ale Federal Reserve cât şi ale BCE s-au aflat, în majoritatea cazurilor, foarte departe de valorile oficiale raportate ulterior, conform unor studii recente.

În plus, erorile de prognoză nu au fost doar numeroase, ci au înregistrat un ecart mare faţă de datele oficiale raportate ulterior.

Cea mai mare eroare a băncilor centrale, pentru care nu există niciun res­ponsabil, este reprezentată, însă, de ignorarea complexităţii sistemului economic, caracterizat de interacţiunea permanentă a unor agenţi economici cu voinţă proprie.

Probabil că acesta este şi motivul pentru care investitori care şi-au pus pielea în joc şi au devenit faimoşi în ultimele decenii aleg să privească de pe margine sfârşitul spectacolului "regizat" de băncile centrale.

În cadrul reuniunii anuale a Clubului Economic din New York, Stanley Druckenmiller, un nume legendar din sectorul fondurilor de hedging, şi-a exprimat pesimismul cu privire la situaţia actuală şi a anunţat că şi-a lichidat aproape în întregime portofoliul de acţiuni, conform unei ştiri Bloomberg.

Druckenmiller şi-a transferat expunerea către titlurile de stat americane, pe fondul aşteptărilor de scăderea a randamentelor obligaţiunilor de 2 ani până la zero şi a reducerii dobânzii de politică monetară cu până la 100 de puncte de bază în următoarele 12 luni.

"Nu văd decât politici radicale din partea băncilor centrale", a fost concluzia lui Stanley Druckenmiller. Contextul sugerează că "radical" nu este decât un eufemism pentru "disperat".

Un alt nume mare din industria financiară, John Paulson, tocmai a anunţat că îşi va transforma firma prin intermediul căreia administra fonduri de hedging într-un "birou de familie", respectiv va returna banii investitorilor şi se va concentra doar asupra propriilor fonduri.

"John Paulson ia în considerare trans­formarea fondului de hedging într-un birou de familie în următorii doi ani", scria Financial Times în ianuarie 2019. Se pare că lucrurile s-au precipitat mult mai repede.

Cu câteva zile înainte de şedinţa de politică monetară a BCE, un analist de la Citigroup a trimis clienţilor o notă unde arăta că "pentru a lupta contra tendinţelor actuale de pe piaţă, BCE trebuie să meargă dincolo de anunţarea unor noi operaţiuni de refinanţare (TLTRO) sau ghidarea în avans, printr-o sugestie, de exemplu, că se poate lansa o nouă relaxare cantitativă", după cum scrie Bloomberg.

Într-adevăr, economia europeană şi mondială se află doar la o nouă "iteraţie" a tiparniţei de bunăstarea eternă.

Dar până atunci, unde trebuie căutaţi responsabilii pentru falimentul politicilor monetare?