BCE avertizează că politicile sale ameninţă stabilitatea financiară a zonei euro

Într-o lume în care inflaţia de 2% este prezentată cetăţenilor drept stabilitate a preţurilor sau dobânzile negative drept "noua normalitate", adică o lume care nu poate fi recunoscută nici măcar de maeştrii teatrului absurdului, era de aşteptat, într-un fel, să se ajungă şi aici.

Cel de-al doilea raport asupra stabilităţii financiare din 2019 de la BCE arată că dobânzile aflate la minime istorice afectează grav profitabilitatea băncilor şi reprezintă o ameninţare la adresa stabilităţii financiare a zonei euro, pe fondul stimulării apetitului pentru investiţii riscante. Expresia prin care se descrie fenomenul, devenită clasică în presa financiară internaţională, este "fuga după randamente", uneori cu varianta "foamea de randamente".

Da, stimaţi cititori, am ajuns în stadiul în care Banca Centrală Europeană ne avertizează că politicile sale reprezintă o ameninţare la adresa stabilităţii financiare din zona euro.

"Asumarea unor riscuri financiare excesive, inclusiv din partea instituţiilor financiare nebancare, gradul ridicat de îndatorare al companiilor şi sectoarelor imobiliare, face necesară monitorizarea atentă şi acţiuni macroprudenţiale cu ţinte specifice", se arată în raportul de la BCE.

Din păcate, va fi prea târziu atunci când ineficienţa politicilor macroprudenţiale, oricât de bine ţintite ar fi aces­tea, va deveni evidentă pentru toată lumea, inclusiv pentru băncile centrale. Tardivă va fi, probabil, şi căutarea răspunsurilor privind lipsa de eficienţă a dobânzilor negative.

Dacă ar fi fost valabilă teoria intermedierii financiare, atunci s-ar putea raţionaliza dobânzi negative pentru depozite, în condiţiile unor dobânzi mai puţin negative pentru credite, însă nici această situaţie nu se poate perpetua.

Cu atât mai mult nu pot funcţiona dobânzile negative, dincolo de faptul că reprezintă o noţiune economică absurdă, în condiţiile în care cea mai mare parte a banilor din economia modernă este creată prin acordarea creditelor de către bănci, conform mecanis­melor prezentate de Banca Angliei în două studii din buletinul trimestrial T1 2014.

Financial Times a scris recent că o cooperativă bancară din Germania, cu active totale de numai 1,8 miliarde de euro, a devenit prima instituţie financiară a ţării care a aplicat dobânzi negative clienţilor retail, indiferent de mărimea depozitelor.

"Oare când vor realiza oficialii BCE că penalizarea deponenţilor nu are cum să stimuleze economia?", întreabă, retoric desigur, un cititor FT pe marginea articolului.

Raportul de la BCE identifică patru ameninţări serioase la adresa stabilităţii financiare. Prima se referă la "supraevaluarea activelor financiare", care creează condiţiile pentru "corecţii viitoare semnificative". Această supraevaluare depinde, bineînţeles, de menţinerea la un nivel scăzut a dobânzilor şi randamentelor.

Poate că economiştii de la BCE ar fi trebuit să ia în considerare că un nivel scăzut al dobânzilor nu este suficient, ci este nevoie de menţinere pe termen nedefinit a unei tendinţe de scădere a randamentelor şi costurilor de finanţare.

A doua ameninţare este "îngrijorarea privind sustenabilitatea datoriilor", pe fondul "perspectivelor reduse ale creşterii economice", în condiţiile în care se observă creşteri semnificative ale preţurilor de pe piaţa imobiliară rezidenţială şi comercială, iar companiile se îndatorează tot mai mult. Astfel s-a ajuns în situaţia în care până şi plata dobânzilor scăzute a devenit o povară. Conform datelor din raport, 45% din emisiunile de obligaţiuni corporate au un rating BBB, adică foarte aproape de ratingul speculativ.

Erodarea profitabilităţii băncilor şi acumularea riscurilor la nivelul instituţiilor financiare nebancare reprezintă celelalte două ameninţări al adresa stabilităţii financiare din zona euro.

Datele BCE arată că 75% dintre băncile semnificative din zona euro au un randament al capitalurilor proprii sub 8%.

În ciuda acestor probleme, raportul BCE încearcă să ne liniştească prin sublinierea gradului adecvat de capitalizare, reflectat de o rată CET1 (Common Equity Tier 1) de 14,2%.

Şi aici este vorba doar despre o iluzie a stabilităţii, în condiţiile în care activele ponderate la risc nu reflectă adevăratele riscuri din sistemul bancar. Este suficient să amintim că ponderea de risc a obligaţiunilor guvernamentale din portofoliile băncilor europene este zero, indiferent de ratingul suveran. Apoi băncile europene, în special cele din categoria de importanţă sistemică, "jonglează" cu ponderile de risc prin utilizarea unor modele interne de risc, care, de cele mai multe ori, sunt "calibrate" pentru a arăta un necesar cât mai redus de capitalizare.

Cu câteva zile înainte de publicarea raportului asupra stabilităţii financiare, Madis Muller, guvernatorul Băncii Estoniei şi membru al Consiliului Guvernatorilor BCE, a declarat că BCE poate cumpăra acţiuni ale companiilor dacă situaţia va deveni cu adevărat gravă.

Dar cum este posibilă agravarea situaţiei, când BCE a făcut totul pentru salvarea euro şi crearea condiţiilor pentru o creştere sustenabilă?

"Vă puteţi imagina, desigur, aplicarea unor măsuri şi mai neconvenţionale dacă situaţia devine şi mai gravă", a declarat guvernatorul Băncii Estoniei în cadrul unei conferinţe organizate de Bundesbank, după cum scrie Zerohedge, care a amintit că Muller a votat împotriva reluării programului de relaxare cantitativă al BCE.

În condiţiile în care BCE a ignorat deja articole fundamentale ale tratatelor europene, cu sprijinul direct al "interpretărilor favorabile" din partea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, cumpărarea directă prin tipărire a acţiunilor companiilor europene nici nu mai este mare lucru, însă demonstrează ruperea completă de realitate a unor autorităţi care se miră, apoi, de ce nu sunt idolatrizate de cetăţenii care se îndreaptă către lideri populişti, în loc să-şi "sacrifice" viaţa pe altarul viselor de mărire ale unor intelectuali idioţi.