BNR şi eterna dilemă: inflaţie - creştere economică

INS a anunţat pentru mai o rată a inflaţiei anuală de 8,41%, în creştere faţă de luna precedentă. Deşi ne aşteptam la această evoluţie şi noi şi BNR, aceasta nu ne face să fim mai fericiţi... Dacă majorarea generală a indicelui de preţuri se datorează creşterii preţului la fructe, la cartofi sau dacă ouăle s-au ieftinit în ultima lună chiar nu are importanţă pentru consumatorii români. Ceea ce îi interesează este: cât de mult vor mai creşte preţurile, de ce în România scumpirile sunt mai mari decât în alte ţări din Europa şi mai ales, dacă românii suportă aceste majorări de preţuri, înseamnă măcar că le vor creşte şi salariile sau pensiile în perioada următoare?

Cel mai facil atunci când dorim să explicăm nivelul actual al creşterii preţurilor este să dăm vina pe majorarea TVA, operată la 1 iulie 2010. Ca parte a unui plan de austeritate al guvernului şi determinat în mare măsură de imposibilitatea guvernanţilor de a "opera punctual" prin scăderea pensiilor şi anumitor salarii, TVA a fost o soluţie de compromis şi una tehnic uşor de aplicat pentru creşterea veniturilor la buget. În mod normal, efectele creşterii TVA trebuia să "se stingă" prin absorbţia majorărilor de preţuri în economie în următoarele 3-6 luni după aplicarea noii rate. Cu toate acestea, la 11 luni de la aplicarea măsurii respective, vocile oficiale încă mai incriminează TVA pentru explozia inflaţiei. În opinia mea, este exagerat să credem că în acest moment majorările de preţuri mai sunt responsabilitatea majorării taxei pe valoarea adăugată.

Un alt vinovat de serviciu atunci când creşte inflaţia este nivelul mediu al salariilor. În ultima perioadă însă, atât salariile din domeniul privat cât şi cele din sectorul public au scăzut, aşadar presiunile inflaţioniste datorate consumului sau creşterilor de costuri salariale nu au existat în ultimul an. Pe locul trei între factorii care determină inflaţia sunt "externalităţile", adică factorii externi care au un impact major asupra preţurilor mondiale: preţul petrolului, al energiei şi materiilor prime, costurile alimentelor la nivel mondial. Este cu siguranţă unul dintre motivele importante pentru care rata inflaţiei a crescut simţitor în ultimele luni; cu toate acestea diferenţa dintre inflaţia la nivelul UE şi cea din România este de aproape 6%, deci nu este o explicaţie completă. Probabil că dacă adăugăm şi deprecierea leului faţă de euro în ultima perioadă, ne apropiem de imaginea ade-vărată pentru care românii simt mai puternic decât alţi europeni creşterea preţurilor.

BNR se află în alt moment dificil (aşa cum de altfel s-a întâmplat mai tot timpul) de stăpânire a inflaţiei, în situaţia în care România are nevoie şi de creştere economică. Cele două obiective (din care doar ţintirea inflaţiei este un obiectiv asumat explicit de BNR) sunt contradictorii: printr-o creştere economică nesusţinută de majorarea producţiei interne, inflaţia este şi ea sub presiune de creştere. Până acum, BNR a menţinut neschimbată dobânda de politică monetară la nivelul minim de 6,25% şi nu a făcut nicio încercare de a modifica acest nivel, temându-se la fel de mult de inflaţie, cât şi de recesiune. Probabil că în speranţa că România va adera mai devreme sau mai târziu la zona euro, oficialii BNR au decis să nu susţină creşterea economică prea rapidă a ţării noastre (care ar putea inflama preţurile interne, peste cele ale importurilor care oricum cresc), ci mai degrabă să privească cu atenţie la agregatele monetare şi indicatorii de stabilitate macroeconomică. Până la urmă însă, va fi tot decizia băncii naţionale de a se aşeza de o parte sau de cealaltă a baricadei: fie ridică dobânzile pentru a pune sub stăpânire inflaţia, dar în acelaşi timp aruncă înapoi România în recesiune, fie uită de ţintirea inflaţiei şi ajută economia... Mai devreme sau mai târziu, această decizie va trebui luată de cineva.