Când va apărea luminiţa de la capătul tunelului pentru industria Germaniei?

Sectorul industrial, în special indus­tria prelucrătoare, reprezintă un element structural fundamental al unei economii, mai ales din punct de vedere al competitivităţii internaţionale, iar Germania nu reprezintă o excepţie.

Mai mult, funcţionarea fără rateuri a acestui "motor" este deosebit de importantă pentru întreaga economie a zonei euro, dar şi pentru economiile din Estul Europei.

După o evoluţie aproape în paralel a industriei prelucrătoare din Germania faţă de media zonei euro în ultimii ani, de la începutul anului 2019 se observă o divergenţă a cărei modalitate de "închidere" nu este cunoscută (vezi graficul 1).

Aceiaşi indici industriali ajustaţi pentru sezonalitate şi numărul de zile lucrătoare arată o corelaţie semnificativă între industria prelucrătoare din Germania şi cele din Cehia, Slovacia sau România (vezi graficul 2), în timp ce performanţa industriei prelucrătoare din Ungaria şi Polonia pare să nu mai depindă de cea mai mare economie a Europei (vezi graficul 3).

Explicaţiile oficiale referitoare la declinul industriei germane pun accentul pe războiul comercial dintre Statele Unite şi China, însă problema nu este deloc unidimensională, după cum o arată şi deciziile recente ale autorităţilor de la Beijing sau anunţurile unor importante companii din China, care subliniază o nouă tendinţă: creşterea exporturilor către cea mai mare economie din Asia nu mai poate fi considerată principala sursă de creş­tere a profiturilor.

Războiul comercial dintre SUA şi China şi sancţiunile impuse unor companii chineze de către administraţia de la Washington nu au făcut decât să accelereze procesul de reducere a dependenţei de importuri, în special în ceea ce priveşte tehnologiile înalte sau producţia bunurilor de capital.

Tocmai acest segment, al bunurilor de capital din China, a fost ocupat, în ultimele decenii, mai ales de companiile din Germania, şi este puţin probabil că tendinţa de "înlocuire" va fi stopată de eventuala oprire a războiului comercial dintre primele două economii ale lumii.

Datele oficiale de la Biroul Federal de Statistică (Destatis) arată că producţia din industria prelucrătoare şi-a accelerat declinul anual până la 6,1% în octombrie 2019, cel mai mare din ultimii 10 ani, de la 5,2% în luna precedentă.

Faţă de valoarea maximă a indicelui din perioada premergătoare recesiunii de la sfârşitul deceniului trecut, producţia industriei prelucrătoare din Germania a fost cu circa 2% mai mică, în timp ce declinul faţă de maximul înregistrat în noiembrie 2017 a fost de 11,4%.

Există numeroase opinii conform cărora un astfel de "motor" economic poate fi repornit prin programe de stimulare fiscală şi investiţii guvernamentale.

Dar dacă este prea târziu pentru aşa ceva? "Problemele tehnologice şi cele referitoare la productivitate nu pot fi rezolvate prin creşterea cheltuielilor guvernamentale", scrie economistul spaniol Daniel Lacalle, care mai subliniază că tipărirea nu conduce decât la "transferul permanent al bogăţiei de la cei productivi către cei neproductivi".

Efectele negative merg, însă, mult mai departe: sectoarele de unde poate veni creşterea productivităţii sunt împiedicate să se dezvolte, iar la nivelul sectoarelor care beneficiază de "atenţia" autorităţilor nu va creşte decât numărul firmelor zombi.

Lacalle ne aminteşte că programul de relaxarea cantitativă şi calitativă din Japonia a avut trei direcţii de acţiune - politica monetară, politica fiscală şi reformele structurale - însă ultimul punct nu a fost niciodată abordat.

La fel s-a întâmplat şi în zona euro, după cum a fost confirmat de fostul preşedinte al BCE, Mario Draghi, prin apelurile făcute până în ultimele momente ale mandatului său.

"Cea mai importantă lecţie oferită de Japonia este aceea că politica monetară şi fiscală nu pot relansa economia şi îmbunătăţi creşterea sau productivitatea, ci pot doar perpetua dezechilibrele create de intervenţia guvernamentală excesivă", este concluzia economistului spaniol în ceea ce priveşte aşa-numitele politici de redresare economică.

Dar poate că nici nu sunt necesare programele de stimulare şi este suficientă doar speranţa, cu toate că băncile au trecut la etapa introducerii pe scară largă a dobânzilor negative pentru depozitele populaţiei.

Indicele încrederii investitorilor în economia Germaniei, publicat de institutul ZEW, a urcat, în decembrie 2019, până la cel mai ridicat nivel din ultimii doi ani.

Probabil că participanţii la sondaj au motive întemeiate să privească dincolo de ultimele date oficiale, pentru luna octombrie 2019, care arată reintrarea producţiei industriale şi a comenzilor noi pe traiectorie de scădere accelerată.

Avansul semnificativ al indicilor încrederii "se bazează pe speranţa unei evoluţii peste aşteptări a exporturilor şi consumului privat din Germania", a declarat Achim Wambach, preşedintele institutului ZEW.

Dar mai poate fi suficientă speranţa pentru alimentarea redresării economice sustenabile?

Cea mai mare asociaţie a producătorilor din industria Germaniei, VDMA (Verfahrenstechnische Maschinen und Apparate), este mult mai rezervată.

Conform unei ştiri de la Bloomberg, conducerea asociaţiei estimează că revenirea producţiei pe o tendinţă de creştere nu va avea loc înainte de a doua jumătate a anului viitor. Chiar şi aşa, dinamica pentru întreg anul 2020 va fi tot negativă, în condiţiile în care prognozele VDMA arată o scădere de circa 2% a producţiei industriale.

Chiar şi aceste speranţe temperate sunt considerate nerealiste de Jeffrey Snider, economist-şef al companiei de investiţii Alhambra Investment Partners.

În opinia sa, toate eforturile autorităţilor de stimulare a aşa-numitei cereri agregate sunt sortite eşecului, în condiţiile în care nimeni nu pare să ştie care sunt adevăratele cauze ale menţinerii acesteia la un nivel scăzut.

"Din păcate, autorităţile nu sunt gata să recunoască faptul că nu ştiu ce trebuie să facă", mai scrie Snider în nota adresată clienţilor, iar "aceasta nu este o problemă doar pentru Germania sau Europa".

În plus, nici nu prea mai este timp pentru decizii relevante de politică economică, deoarece "declinul economic sincronizat la nivel global, care se derulează de mai bine de doi ani, tocmai a devenit şi mai sincronizat", după cum arată economistul american.

Oare cum se poate reveni la "înotul sincronizat" de la "scufundarea sincronizată"?