Charlie Hebdo c'est moi!

Pentru tinerii consumatori de informaţie, existenţa unui caricaturist în redacţia unei publicaţii ar putea părea de neînţeles. Mai ales acum, când faci ce vrei pe calculator, ce nevoie mai ai de o mână talentată dotată cu un creier ager? Se spune deseori că o fotografie face cât o mie de cuvinte. Nu este adevărat, o fotografie face cât mai multe mii de cuvinte şi nici atunci nu este sigur că ar exprima totul. În schimb, o caricatură face cât biblioteci întregi, cât tone de gigabyte. Adună în liniile ei şi rezumat al situaţiei, şi umor, şi sarcasm, şi blândeţe, dar şi nebunie, sinceritate totală, până la sânge, atmosferă şi prognoză, miştouri şi parafraze filosofice, planuri concrete de viitor, soluţii la probleme grele.

Ceea ce numim noi caricatură are, de fapt, mai multe aspecte. Suntem predispuşi ca printr-o caricatură să înţelegem o caricaturizare. Adică o persiflare vizuală a unei situaţii, care poate fi chiar tragică. Caricaturile despre 9/11 au apărut foarte repede, poate nu în aceeaşi zi, ci după ce s-a mai aşezat praful. Şi asta deşi situaţia era îngrozitor de tragică. Şi majoritatea caricaturilor nu erau rele, nu râdeai cu sughiţuri şi gura larg deschisă, poate nu râdeai deloc, dar ce idei, ce observaţii sclipitor de inteligente, ce inteligenţă vizuală se promovau şi se demonstrau în acele caricaturi. Moartea caricaturiştilor de presă de la Charlie Hebdo a fost omagiată tot cu caricaturi, geniale de-a dreptul, care s-au iscat imediat. Şi nu râzi de niciuna, dimpotrivă, te luminează a durere până la lacrimi. Robert L. Oppenheimer spune prin desenul său ceea ce am simţit cu toţii, că retrăim clipele de acum 13 ani, de pe vremea atentatelor din America, în desenul său turnurile gemene fiind două banale creioane care devin redutabile când intră pe mâna unui om dotat cu inteligenţă vie şi talent la desen. David Pope pune faţă în faţă un ucigaş cu Kalaşnicovul fumegând care spune a scuză că cel ucis, neînarmat, a tras primul. Joep Bertrams este olandez, şi aceştia practică un umor mai negru.

În desenul lui, un corp decapitat, pe care scrie Charlie Hebdo, mai are puterea să scoată limba, supremă zeflemea, la fundamentalistul cu sabie şi barbă. Plantu, simpaticul caricaturist francez care ne-a vizitat prin anii '90, îşi scrie susţinere din inimă pentru cei de la Charlie Hebdo cu sânge, adică tuş roşu. Caros Latuff ne arată că gloanţele ce au însângerat publicaţia satirică franceză lovesc chiar în moscheea din apropiere. Genială de-a dreptul este fotografia lui Francisco J. Olea, care a pus consumabile de birou - o cariocă, un echer, o gumă, o ascuţitoare, creioane -, care împreună formează conturul unui AKM.

Şi în această rapidă trecere în revistă a primelor reacţii din lumea caricaturii la asasinarea caricaturiştilor vedem mai multe feluri de caricatură. Şi denumirile sunt diferite, caricaturile sunt desene satirice, benzi desenate sau chiar editoriale grafice. În marile ziare americane, de zeci de ani apar mici poveşti grafice, benzi desenate scurte, 3-5 cadre, în care un personaj deja celebru se pronunţă asupra unei teme de actualitate, fie ea de mare politică internaţională sau din viaţa de zi cu zi. De multe ori este suficient un cadru doar, un singur desen care, timp de ani buni, spune totul despre actualitate, citindu-se dintr-o privire. Multe caricaturi au ajuns bancuri, pilde, citate, au intrat în istoria intelectuală a omenirii, au ajuns replici celebre. Să ni-l amintim pe Mihai Stănescu, cel dinainte de 1989, cu simeze de caricatură care spuneau regimului lucruri pe care nimeni nu îndrăznea să le scoată în public. Iar pe plan internaţional de renume să ne amintim de Saul Steinberg, "a Jewish Romanian-born American cartoonist and illustrator" născut la Râmnicu-Sărat, acid însă în tot ce a desenat. Şi a desenat istoria omenirii şi pe cea a Americii din a doua parte, cea mai mare şi mai intensă, din secolul XX, în care a trăit. Anul trecut, la 15 iunie, s-a împlinit un secol de la naşterea, în România, a lui Saul Steinberg şi nicio vorbă aniversară nu am aflat despre aşa ceva.

Fără nicio îndoială, caricaturiştii sunt artişti plastici de talent şi idee. Pe lângă zborul fără limite al gândirii, talentul lor artistic este remarcabil. Sunt concursuri şi saloane internaţionale de mare renume şi ajunse la ediţii cu două cifre. Desenul simplu alb-negru pe care îl ştiam a rămas cam desuet, acum caricaturile sunt adevărate opere de artă, pline de culoare şi spirit. Este o întreagă lume a desenului de idee, fie el acid, militant sau de atmosferă. Wolinski este o legendă a genului, iar Charlie Hebdo este printre puţinele supravieţuitoare de mari dimensiuni ale fenomenului mediatic bazat pe desenul satiric, pe combinaţia dintre imaginea realizată într-un stil recognoscibil şi original de caricaturişti-vedetă şi textul plin de umor şi sarcasm, care spune lucrurilor pe nume.

Dacă tehnica informatică nu are limite, dar nici gust, de multe ori, ce face omul cu mâna lui e sfânt, sau, mai mult, e artă. Apostolul democraţiei, Ion Raţiu, avea o colecţie serioasă de portrete-şarjă şi caricaturi ale căror subiect era şi fuseseră publicate în efervescenta presă a vremii. Avea reflexul de mare rafinament şi pragmatism de a suna la redacţie şi a solicita desenul original care, de multe ori, ajungea în neantul coşului de gunoi. Ca să nu mai vorbim că o creaţie originală, fie ea şi pe un petec de hârtie, are o valoare spirituală în sine, poate ajunge şi în licitaţii şi de acolo în rândurile noastre, cu cifre de preţ lângă ea. Deja în licitaţiile din România au apărut şi au fost vândute desene care au fost publicate în presă sau caricaturi care au cunoscut lumina simezelor.

Caricatura de presă şi presa în general nu trebuie să fie super-obiective, întrupare a adevărului absolut, pur şi dur, singurul adevărat. O caricatură sau un articol de opinie, de autor, reflectă o poziţie, dacă nu o opinie, cu care rezonezi sau nu, eşti de acord sau nu. Dacă beneficiarul, consumatorul sau, în cazul caricaturii, privitorul este el foarte obiectiv, poate să nu fie de acord cu respectiva opinie, dar poate aprecia calitatea şarjei grafice sau chiar găselniţa artistului, ideea sclipitoare care stă la baza imaginii de impact realizate de acesta. La fel, în cazul presei scrise, audio sau video, poţi respinge, în nume personal, poziţia exprimată, dar să apreciezi calităţile artistice, literare sau umane ale materialului de presă. Piaţa reglează situaţia şi aici, printr-un plebiscit continuu. Presa cere zi de zi, clipă de clipă, un vot de încredere din partea publicului. Dacă politica redacţională şi spiritul promovat nu adună suficient suport public, totul se îndreaptă spre dispariţie. Rămâne doar dreptul sacrosant la liberă alegere, la liberă exprimare, la liberă opţiune, la libertate în general.