Civilizaţia franceză foloseşte bâta împotriva inovaţiilor tehnologice

Turiştii străini şi cetăţenii francezi care au aterizat acum două săptămâni pe Charles de Gaulle au fost întâmpinaţi cu noul simbol al civilizaţiei franceze: bâta. Şi nu orice fel de bâtă, ci varianta ei "hi-tech", bâta de baseball din metal.

Instrumentul de persuasiune specific societăţilor arhaice, considerate barbare sau cu un grad redus de civilizaţie, a fost utilizat de taximetriştii care au blocat centura Parisului şi accesul pe aeroport pentru a protesta împotriva Uber, companie construită în jurul unei aplicaţii informatice destinată facilitării transportului persoanelor.

"Chiar şi pentru un oraş obişnuit cu grevele, protestele taximetriştilor au stabilit noi standarde pentru haos, violenţa aleatoare şi au creat confuzie politică şi morală", scrie cotidianul britanic The Independent.

Prinsă în ambuscada de la aeroportul Charles de Gaulle, cântăreaţa rock Courtney Love i-a adresat o întrebare preşedintelui Hollande, pe Twitter: oamenii tăi pot ataca în mod legal vizitatorii? Apoi a adăugat că probabil s-ar fi simţit mai în siguranţă la Bagdad.

Ministrul de interne Bernard Cazeneuve a făcut apel la calm, declarând că "suntem un stat de drept, unde nu are ce căuta violenţa", dar măsurile de restabilire a ordinii au întârziat nepermis de mult, de parcă autorităţile ar fi încurajat tacit protestatarii.

Extinderea companiei Uber în Europa, inclusiv la noi, a fost întâmpinată cu proteste, deoarece tehnologia utilizată ameninţă locurile de muncă ale taximetriştilor, dar mai ales grupurile de interese din sector.

Argumentele au fost mereu la fel: şoferii Uber nu au licenţă de taxi şi nu oferă un nivel similar al siguranţei călătorilor. Criticii Uber uită, însă, că mulţi taximetrişti, în special în Statele Unite, au ales să se alăture noului serviciu de transport. Iar dacă siguranţa călătorilor este îndoielnică, cum poate fi explicată extinderea exponenţială a companiei în lume?

Tot în SUA, intensificarea concurenţei la nivelul aglomeraţiilor urbane a avut un efect dramatic asupra preţului licenţelor de taxi. "Industria tradiţională a taximetrelor se confruntă cu presiuni intense în New York şi la nivel global, în condiţiile în care Uber, Lyft, Via şi alte aplicaţii mobile distrug modelele vechi de afaceri", arăta de curând publicaţia New York Observer.

Conform datelor prezentate, preţurile licenţelor oferite de municipalităţi au cunoscut până de curând o singură tendinţă, creşterea. În cazul New York-ului, preţul râvnitului "medalion" a ajuns la circa 1,3 milioane de dolari anul trecut, doar pentru a se prăbuşi recent până la 750 de mii de dolari.

Situaţia din Philadelphia este şi mai dramatică. Autorităţile oraşului, care are mare nevoie de mai multe taxiuri pe străzi, după cum scrie NYO, a scos la licitaţie 45 de licenţe noi în toamna anului trecut, după o pauză de 15 ani, preţul aşteptat fiind de 475 de mii de dolari pentru o licenţă.

Cererea a fost inexistentă atunci, iar primele trei licenţe s-au vândut recent la un preţ de 80 de mii de dolari. "Autorităţile par să nu aibă nicio idee despre ceea ce ar trebui făcut", a fost concluzia din New York Observer. Este bine că acolo nu s-a ajuns, cel puţin deocamdată, la argumentul bâtei.

În Europa, pe de altă parte, autorităţile ştiu ce trebuie să facă: au interzis, pur şi simplu, Uber. Dar compania a ilustrat multiplele faţete ale inovaţiei şi a găsit căi pentru a ocoli interdicţia din Franţa, prin intermediului serviciului UberPOP, al cărui scop declarat este facilitarea utilizării în comun a automobilelor şi a împărţirii cheltuielilor de transport. Adică tocmai ceea ce încearcă să încurajeze şi autorităţile europene în ultimii ani, ca măsură pentru reducerea poluării, pe fondul "luptei" împotriva încălzirii globale.

În mod ironic, probabil, reprezentanţii Uber au folosit tocmai acest argument şi în instanţele de judecată unde contestă interdicţia de operare. Deşi Uber este interzis deja în Hexagon, guvernul a emis o nouă ordonanţă prin care interzice explicit UberPOP.

Adaptabilitatea de care a dat dovadă Uber în Franţa i-a determinat pe taximetrişti să ceară inclusiv blocarea aplicaţiei pentru telefonul mobil, ceea ce este imposibil din punct de vedere tehnic, după cum scrie The Independent.

Dar sunt conducătorii de taxi singurii vinovaţi pentru explozia de violenţă? Unul dintre taximetrişti a declarat pentru cotidianul britanic că se simte prins în capcană, deoarece trebuie să-şi hrănească familia, în timp ce trebuie să ramburseze creditul mare pe care l-a făcut pentru achiziţionarea licenţei. O licenţă de taxi costă în Paris 240 de mii de euro, după cum scrie The Independent.

Acesta este un exemplu clasic al barierelor administrative de intrare pe piaţă, al căror singur rezultat este menţinerea unor preţuri ridicate, pe fondul unei calităţi îndoielnice a serviciilor sau produselor.

În faţa ofensivei tot mai intense a autorităţilor, compania Uber a precizat că nu face decât să ofere o alternativă pe piaţa transportului de persoane, marcată de serviciile slabe oferite de companiile tradiţionale de taximetrie. "Există persoane care ar face orice pentru a stopa orice fel de concurenţă", a declarat un purtător de cuvânt al companiei, în opinia căruia "noi nu suntem decât un simptom al unei pieţe prost organizate", după cum mai scrie The Independent.

Reacţiile dure în faţa noilor tehnologii nu reprezintă o noutate pentru continentul european. Mişcarea de protest a muncitorilor englezi din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi din prima jumătate a secolului al XIX-lea, care a intrat în dicţionare sub numele de luddism, s-a manifestat prin distrugerea maşinilor considerate a fi cauza şomajului.

Măsurile protecţioniste din Franţa secolului al XIX-lea l-au determinat pe Frederic Bastiat să scrie "Petiţia producătorilor de lumânări", prin care se cerea guvernului să-i apere împotriva concurenţei neloiale a Soarelui.

Satira marelui economist francez pare să fie luată astăzi în serios de guvernul de la Paris. Intervenţia statului pe piaţa muncii, manifestată mai ales prin stabilirea salariului minim pe economie şi reglementarea drastică a relaţiilor de muncă, reprezintă una dintre cele mai mari piedici în calea schimbărilor structurale din economie.

Salariul minim, în ciuda nenumăratelor exemple care arată efectele sale negative asupra angajării forţei de muncă, continuă să fie văzut ca o măsură legitimă de reducere a inegalităţii veniturilor. În ultima perioadă, presa internaţională a scris, însă, tot mai mult despre accentuarea tendinţei de înlocuire a forţei de muncă slab calificate cu roboţi. Oare trebuie să ne aşteptăm, într-un viitor nu prea îndepărtat, la lupte de stradă între proletarii destituiţi şi "terminatorii" înarmaţi cu mături sau cu palete de întors hamburgeri?

În ceea ce priveşte efectele negative ale reglementării draconice a relaţiilor de muncă, Franţa este, poate, cel mai bun exemplu în acest sens, dovada fiind oferită chiar de solicitările instituţiilor europene pentru includerea liberalizării pieţei muncii în cadrul pachetelor de programe necesare reducerii deficitului bugetar şi a stabilizării datoriei publice.

Spre deosebire de Grecia, Comisia Europeană a tolerat şi încă tolerează lipsa reformelor în acest sector, preferând să amâne trecerea la sancţiunile prevăzute în tratatele europene, pe fondul creşterii popularităţii Frontului Naţional, partid care doreşte ieşirea ţării din zona euro.

Măsuri care par incredibile la prima vedere, cum ar fi constituirea unei reţele de firme fantomă pentru "angajarea" şomerilor pe termen lung, astfel încât aceştia să nu-şi piardă complet speranţa, au fost adoptate nu doar în Franţa, ci şi în alte ţări europene. Numărul lor este estimat la 5.000 într-un articol din New York Times. "Angajaţii" nu primesc salarii, singurele venituri ale lor fiind ajutoarele de şomaj, iar cheltuielile operaţionale sunt suportate de stat.

Oare cum pot fi interpretate toate aceste manifestări ale crizei economice din Europa, în condiţiile în care autorităţile nu doresc să-şi asume niciun fel de responsabilitate? Ca indicator al unor tensiuni sociale în creştere, a căror acumulare cantitativă va conduce la un salt calitativ pe scara civilizaţiei occidentale sau ca un semnal al unui regres iminent?

Dicţionarul Cambridge defineşte civilizaţia ca fiind "societatea umană şi organizaţiile sale sociale bine dezvoltate sau cultura şi modul de viaţă al unei societăţi sau ţări într-un anumită perioadă".

Pentru filosoful grec Democrit, "civilizaţia este rezultatul nevoilor vieţii, care determină fiinţele umane să muncească şi să inventeze", iar "când viaţa devine prea uşoară, deoarece toate nevoile sunt îndeplinite, există pericolul dezintegrării civilizaţiei, deoarece oamenii devin indisciplinaţi şi neglijenţi".

În secolele scurse între epoca de aur a Greciei Antice şi prăbuşirea Greciei din zilele noastre, mari civilizaţii au apărut şi s-au stins, iar altele doar s-au stins.

Acum, un exponent de seamă al civilizaţiei occidentale se teme de inovaţie, ceea ce reprezintă un puternic semnal de alarmă, deoarece inovaţia este absolut necesară supravieţuirii şi dezvoltării societăţilor complexe.

În cartea "Colapsul societăţilor complexe", Joseph Tainter scrie că "formele complexe ale organizării oamenilor au apărut relativ recent şi reprezintă o anomalie a istoriei". Prăbuşirea Imperiului Roman de Apus nu este considerată o catastrofă de către istoricul american, ci "o preferinţă raţională a oamenilor din acele vremuri", în condiţiile în care "populaţiile locale i-au întâmpinat pe barbari, în multe cazuri, ca pe nişte eliberatori". De ce? Din cauza unui autoritarism tot mai accentuat şi a creşterii insuportabile a taxării.

"Deoarece schimbarea este de puţine ori în interesul grupurilor conducătoare, pe fondul lipsei coeziunii şi a interesele comune între grupuri, nu există mecanisme pentru ajustarea graduală. Presiunile conduc astfel la colaps şi nu la schimbări structurale", mai scrie Tainter despre condiţiile din acea vreme.

Divergenţă a intereselor în contextul unei creşteri insuportabile a taxării? Lipsa coeziunii şi presiunii pentru schimbările structurale? Parcă istoricul american nu ar scrie despre prăbuşirea Imperiului Roman, ci despre situaţia actuală din Europa.

Oare Franţa ce drum va alege?