English
În ultimii ani, mulţi economişti, sociologi, politologi şi politicieni din economiile occidentale par să abordeze unele subiecte de interes, cu precădere schimbările climatice şi inegalităţile economice, ca si cum economiile lumii ar funcţiona greşit. În viziunea lor, dacă ar funcţiona corect, economiile nu ar contribuie la încălzirea globală şi nu ar rezulta în inegalităţi economice sau în creşterea temporară a acestor inegalităţi. Din modul în care este formulată problema, soluţia apare ca o supunere idividuală cu necesitate faţă de un scop general: întreaga economie trebuie să facă schimbări care să reducă, eventual, chiar la zero, contribuţia la încălzirea globală şi să reducă, dacă nu chiar să elimine, inegalitatea. Toate acestea după planuri bine stabilite la nivel global, regional şi la nivel de ţară.
Cei ce gândesc astfel par să fi dobândit o cunoaştere definitivă şi să aibă câteva certitudini legate de subiectele respective. Ei par să ştie că activitatea umană este un factor relevant pentru încălzirea globală. Par, de asemenea, să ştie că există politici care ar reduce inegalitatea sau ar favoriza clima fără a fi în conflict unele cu altele şi fără a induce încetinirea creşterii economice pe termen lung. În termeni mai generali, par să ştie ce schimbări ar trebuie făcute în economie pentru a aduce sub control evoluţiile care (îi) îngrijorează. Şi, în fine, par să ştie că dislocarea unor resurse masive de la destinaţii particulare pe care o generează introducerea administrativă în ordinea naturală a economiei de obiective referitoare la climă şi la inegalitate este însoţită de beneficii nete.
Această încredere că omul cunoaşte schimbările necesare pentru societate şi economie, că ştie cum să le controleze nu este deloc nouă în general şi nu este nouă nici în cazul particular al schimbărilor de mediu şi al inegalităţii. Este o vanitate mai veche a celor ce studiază ştiinţele sociale, dar şi a politicienilor, care constă în ideea că societatea poate fi construită/proiectată utilizând raţiunea şi că rezultatele astfel obţinute sunt mai bune decât cele ce apar prin ordinea pieţei.
Această vanitate a fost satisfăcută printr-un împrumut ilegitim de metode de cercetare din fizică, aşa cum au arătat mai ales Hayek şi Popper, iar uneori printr-o metodă care, de obicei, trece neobservată, şi anume prin aducerea în acelaşi plan de importanţă a componentei sociale şi a celei naturale a mediului care îl înconjoară pe om. Deşi componenta socială este principalul element al mediului înconjurător al omului, câteodată a fost nevoie ca o componentă din natură să fie ridicată la un nivel similar de importanţă, exact pentru a justifica mai bine unele schimbări proiectate pentru principala componentă: societatea.
Este, cel puţin parţial, ce a făcut în anii 1970 Clubul de la Roma prin raportul său intitulat "The Limits to growth" (Meadows et al. 1972), care aşa cum sublinia Hayek "se pronunţa în numele ştiinţei" (Hayek, 1974). Ignorând capacitatea de a inova a pieţelor, autorii Raportului au analizat evoluţiile pe care le-au înregistrat în primele şapte decenii ale secolului al XX-lea unele variabile precum resursele naturale, producţia, demografia şi au creat ecuaţii care le-au pus într-un model în relaţii cauzale, obţinând concluzia că omenirea îşi va atinge limitele de creştere în aproximativ 100 de ani. Pentru a sublinia în ce scopuri poate fi utilizat prestigiul ştiinţei, Hayek a remarcat că raportul s-a bucurat de o publicitate excepţională din partea media, care a rămas tăcută despre "critica devastatoare primită de la experţi competenţi".
Exerciţiul se repetă în prezent, inclusiv prin aceea că, la fel cu ce se întâmpla în anii 1970, rezultatele intens mediatizate sunt cele care arată influenţa nefastă a acţiunii umane asupra mediului, detectate prin metode "ştiinţifice", în timp ce studiile cu viziune opusă sau echilibrată, sunt foarte slab mediatizate şi puse la îndoială. Sunt multe rezultate care i-ar surprinde pe foarte mulţi, dacă le-ar cunoaşte. Koonin (2021), un om de ştiinţă care a fost Subsecretar pentru energie în admninistraţia Obama, şi pe care l-am parafrazat în partea a doua a titlului, arată că oamenii nu au produs o influenţă detectabilă asupra uraganelor în ultima sută de ani; că gheaţa care acoperă Groenlanda nu se restrânge în prezent mai repede decât se restrângea acum 80 de ani; că impactul economic net indus de schimbarea climei produsă de om va fi minimală până cel puţin la sfârşitul acestui secol; că valurile de călduă din SUA nu sunt mai frecvente în prezent decât în 1900; că cea mai înaltă temperatură din SUA nu a crescut în ultimii 50 de ani; şi că, în fine, oamenii exercită o influenţă crescândă, dar fizic mică, asupra încălzirii climei, iar deficienţele din datele privind schimbarea climei "ne pune la încercare abilitatea de a separa influenţele umane de schimbările naturale precar înţelese" (pp. 2-5).
Cu toate acestea, la fel ca în anii 1970, informaţia referitoare la schimbările climaterice oferite de oamenii de ştiinţă este prezentată ca şi când gazele de seră produse de activităţile umane sunt sursa tuturor dezastrelor de la inundaţii şi secete la valuri de căldură şi incendii şi la topirea gheţii arctice. Koonin (2021) arată că deconectarea dintre fapte şi înţelegerea lor de către public şi politicieni vine de la prea multele filtre care apar între rapoartele ştiinţifice propriu zise, aşa contradictorii între ele cum sunt, şi rapoartele de evaluare, sumarele şi reflectarea, uneori jenantă, de către presă. În final, "accidental sau cu scop" (Koonin, 2021, p. 2), mare parte din public şi politicieni este greşit informată despre faptele pe care ştiinţa le prezintă despre climă. În aceste condiţii, este uşor pentru cei ce cred că pot schimba societatea şi economia să stabilească ţinte prea ambiţioase referitoare la reducerea emisiilor de carbon şi măsurile care ar duce la atingerea lor, pe care să le impună societăţii atunci când deţin puterea. Utilizând "cauzalităţi mecaniciste unidirecţionale" (expresia îi aparţine lui Hayek, 1988) ei pot dovedi că intervenţia astfel proiectată va duce la beneficii nete pentru economie în ansamblu.
În viziunea pe care o propun aici, ridicarea componentei naturale la rangul de importanţă a componentei sociale a mediului înconjurător al omuluieste una dintre căile redescoperite în ultimul timp de adepţii proiectării şi controlului schimbărilor din societate prin care să reducă liberalismul economic, care este intrinsec incompatibil cu construcţia raţională a societăţii. Mai precis, unii votanţi şi lideri liberali adevăraţi, care se opun folosirii impozitelor ca instrument de redistribuire, ar putea totuşi accepta relativ uşor, în numele controlării încălzirii globale, utilizarea de noi impozite sau de impozite crescute pentru a accelera alocarea conform unui proiect uman a resurselor în industrii şi tehnologii în care piaţa le-ar aloca în cantităţi diferite şi conform unui calendar diferit. Dar, odată ce ar accepta politicile ce i-ar "proteja" pe oameni împotriva unor adversităţi ale naturii, liderilor liberali le va fi mai greu să explice de ce nu le-ar accepta şi promova pe cele care i-ar apăra pe oameni de adeversităţile economice din societate.
2. Creşterea încrederii în proiectarea umană în epoca recentă
Încrederea omului în capacitatea sa de a proiecta ordinea socială a existat dintodeauna. Atât modul în care această încredere s-a consolidat, a devenit predominantă şi s-a transmis în acţiuni practice, cât şi potenţialul distructiv al acestei încrederi au fost explicate convingător de autori geniali precum Friedrich Hayek, Karl Popper şi Michael Polanyi. Una dintre ideile cheie ale acestor filozofi este aceea că în ştiinţele sociale acţionează altfel de legi decât cele din fizică şi că metodele din fizică nu pot fi utilizate pentru a predicţiona şi controla schimbări sociale. Folosind teoriile şi concluziile acestor gânditori, obiectivul meu aici este de a readuce în atenţia publicului, în special al celui tânăr, slăbiciunea concepţiei că omul poate folosi metode din fizică pentru a proiecta şi controla evoluţiile din societate şi de a privi unele iniţiative din prezent prin această prismă.
Începând cu prima jumătate a secolului al XIX-lea, preocuparea de a proiecta ordinea socială s-a focalizat atât pe schimbările sociale, cât şi pe schimbările în natura umană necesare creării unui "om nou" sau pe prezervarea "rasei pure". Acea încredere şi circumstanţele particulare care au acompaniat-o au favorizat apariţia comunismului în Rusia, în 1917, a fascismului în Italia şi a nazismului în Germania, în anii 1930. După al Doilea Război Mondial, socialismul început în Rusia s-a extins în alte ţări. După război, încrederea în capacitatea omului de a proiecta schimbări sociale şi economice a devenit foarte înaltă şi în ţările occidentale capitaliste, ceea ce a făcut ca locul pentru reglementări şi restricţii să crească în defavoarea libertăţii pieţelor. Cu toate acestea, începând cu a doua jumătate a anilor 1980 şi până în 2008, economiile capitaliste au favorizat o creştere, ce e drept, firavă, a libertăţii pieţelor.
Totuşi, după criza din 2008, acel plus de libertate economică apărut în perioada 1980-2008 s-a evaporat. Mai mult, liberalismul a fost recent găsit vinovat de a fi favorizat disparităţi rasiale. Cum a fost posibil ca liberalismul să se evapore din societate şi să se ajungă la acuzaţii de rasism? Probabil că răspunsul cel mai la îndemână este că propaganda care a început imediat după acea criză a fost îndreptată spre a arăta că interesul personal este egal cu egoismul, că libertatea pieţelor nu face decât să hrănească animalul sălbatic al capitalismului, şi anume "ciclul de afaceri", pe care, chipurile, numai o planificare individuală nu îl poate îmblânzi. În viziunea lor, inegalităţile economice şi sociale sunt rodul prea marii libertăţi a pieţelor. Astfel, se readuce în actualitate ideea greşită că planificarea făcută de fiecare entitate economică nu poate fi coordonată de pieţe pentru a duce la rezultate comparabile cu o "planificare" conştientă făcută pentru societate de elitele intelectuale.
Cei ce cred în planificarea schimbărilor din societate găsesc întotdeauna o justificare pentru abordarea lor în apariţia crizelor economice, care ar fi fie mai rare, fie mai blânde, dacă libertatea pieţelor ar fi mai mică şi rolul reglementării ar fi mai mare. Confortul intelectual pentru această abordare îşi are originile în chiar filozofia lui Aristotel, care este considerat primul economist, dacă ne referim la ideile sale despre gospodăria sau ferma bazată pe proprietatea privată, dar care nu este deloc un economist atunci când vine vorba de economia naţională (economia în ansamblu), pentru că, aşa cum demonstrează Hayek, atât pentru el, cât şi pentru Platon (care, favoriza însă proprietatea comună), economia în ansamblu nu este un proces evolutiv, ci ordine ce apare ca rezultat al unei minţi superioare. Aceste idei au rămas în viaţă, fiind perpetuate de Rousseau, Saint-Simon, Marx şi de toţi cei ce i-au urmat.
Astfel, după 2008, planificarea individuală a fost şi mai mult decât în trecut "dirijată" prin noi reglementări stufoase care vizau noi ţinte numerice pentru bilanţurile individuale. Şi, ca totul să fie compatibil cu încrederea în capacitatea elitelor de a genera proiecte sociale şi economice pentru societate, aceste reglementări sunt într-o proporţie covârşitoare rodul proiectării umane, nu neapărat reguli descoperite de pieţe ca bune practici.
Dusă la extrem, tendinţa actuală înseamnă să promovăm democraţia, dar fără o componentă de liberalism economic proeminentă. Numai că fără această componentă, democraţiile vor slăbi foarte serios, pentru că nu ar putea să rămână solide din perspectivă economică. Democraţiile nu pot fi solide decât dacă sunt bogate, dar asupra acestei idei voi reveni cu mai multe detalii în ultima secţiune. Aicivreau să subliniez doar că dacă sărăcesc semnificativ, democraţiile se erodează, ceea ce le va aduce critici dure, pe care diverse coaliţii politice ar putea fi foarte tentate să le contracareze prin renunţarea la alte libertăţi, pe lângă cea economică. La extrem, socialismul ar putea fi privit şi ca rezultat al unei astfel de evoluţii, în care democraţiile au pierdut complet componenta liberală.
Sprijinirea recentă printr-o puternică propagandă a ideii că omul poate proiecta şi controla schimbările din societate şi economie a dus la concluzia că ceea ce s-a înfăptuit fără a fi rodul proiectării umane trebuie schimbat. În viziunea "omniscientă", nu numai inegalitatea economică, dar şi injustiţia rasială a fost favorizată de liberalism, care a fost complice cu o injustiţie rasială şi a fost, de multe ori, fraudulos economic (Gray, 2020). Pe scurt, dacă la ceea ce se numeşte democraţie liberală s-a ajuns trecând prin rasism, scalvagism etc., atunci ea trebuie reconstruită, pentru a fi înlocuită cu ceva ce ar trebuie să fie concordant cu un nou proiect uman de a transforma societatea. Recentele mişcări ce pot fi circumscrise aşa-numitei culturi "cancel" sau "mişcare woke" sunt în esenţă un reflex al acestei redescoperiri a ideii că societatea este mai bună dacă este proiectată de om. Chiar dacă aceste mişcări nu spun cum ar trebui să fie noua societate, ele indică ce ar trebui eliminat din ea, de exemplu pentru a creşte justiţia rasială sau egalitatea de gen şi orientare sexuală, prin acţiuni ce merg de la repudierea liberalismului economic şi marginalizarea socială a unor critici ai mişcării până la eliminarea sau repudierea unor valori ce sunt percepute ca produse sau simboluri ale vechii ordini, indiferent că este vorba de muzică, de matematică sau de programe (curricula) de învăţământ. Ceea ce este notabil este că mare parte dintre cei ce susţin mişcarea sunt tineri ce provin din clasa de mijloc şi au o educaţie relativ înaltă (pentru aceste aspecte şi pentru o pertinentă şi foarte nuanţată caracterizare a mişcării woke, prin comparaţie cu mişcarea bolşevică sau cu mişcarea similară din Evul Mediu, vezi Gray, 2020).
3. Un (nou) act de trădare
Numai propaganda singură nu ar fi fost însă de ajuns pentru a genera evoluţiile menţionate şi care contribuie la erodarea masivă a liberalismului economic. A fost şi un act de trădare din partea elitei intelectuale referitor la libertatea economică şi la raţiune. Pentru că "trădare" este un cuvânt foarte puternic, ideea trebuie explicată suficient cât să nu fie greşit înţeleasă prin semnificaţiile pe care cuvântul respectiv le are.
Ideea de trădare a elitei intelectuale faţă de aceste două valori şi, implicit, faţă de toleranţă, pe care ambele o implică, este sugerată de Karl Popper, atunci când afirmă că "...unii dintre cei mai mari dintre liderii intelectuali...din trecut au spirijinit atacul peren asupra libertăţii şi raţiunii" (Karl Popper, 1945, prefaţă la prima ediţie), şi astfel asupra toleranţei, din moment ce Popper arată (de exemplu în op. cit., Capitolul 24: The Revolt Against Reason) legătura strânsă dintre libertate şi raţiune, pe de o parte, şi libertate şi toleranţă pe de altă parte.
Această referire la trădare este făcută de Popper într-o perioadă în care regimurile totalitae îşi atinseseră apogeul prin fascism şi abia se extindeau prin comunism. Cine nu este familiarizat cu opera în care Popper a explicat trădarea elitelor ar putea spune că societatea noastră a evoluat şi că cu greu aşa ceva s-ar putea întâmpla în prezent. Dar Popper spune în introducerea la "Societatea deschisă şi inamicii săi" că civilizaţia noastră "continuă să crească în ciuda faptului că atât de des a fost trădată de atât de mulţi dintre liderii intelectuali ai omenirii".
El menţionează că "totalitarismul zilelor noastre aparţine unei tradiţii care este la fel de veche sau la fel de tânără ca civilizaţia noastră". În acest context subliniază semnificaţia deosebită pe care o are "lupta perenă" împotriva totalitarismului. Totalitarismul a stimulat interesul său pentru a arăta eşecul "filozofiilor care sunt responsabile pentru larg răspândita prejudecată împotriva posibilităţii reformelor democratice" şi pentru concepţia că "our industrial system cannot continue to function without adopting the methods of collectivist planning..."
Astfel, în mod particular ne interesează să subliniem aici că atacul asupra valorilor menţionate a fost susţinut de-a lungul timpului şi ar putea fi susţinută în continuare de o viziune despre istorie iniţiată de Platon şi adoptată şi dezvoltată de Hegel şi Marx, pe care Popper a botezat-o istoricism. Conform acestei viziuni, istoria este guvernată de "legi inexorabile ale dezvoltării", pe care elitele intelectule le pot descoperi şi folosi pentru a înţelege încotro merge societatea şi modul în care puterile statului pot fi crescute oricât de mult ar fi necesar pentru a le putea planifica în folosul societăţii. În esenţă, istoricismul spune că există "legi inexorabile ale destinului istoric" (Popper, "The Poverty of Historicism", 1964 [1957], în dedicaţia ce precede textul cărţii). Este relevant să amintim în contextul schimbărilor care se petrec în societate în zilele noastre - mă refer mai ales la creşterea progresismului - că Popper a formulat următoarea concluzie: "It seems as if historicist ideas easily become prominent in times of great social change" (Popper, 1945, Vol. 1, p. 14).
O ramură a istoricismului care a devenit predominantă în societate şi în studiul academic al disciplinelor din ştiinţele sociale este aceea care se bazează pe utilizarea metodelor fizicii în ştiinţele sociale (istoricismul "pro-naturalist" sau "pozitiv", după cum se exprimă Popper). Popper sugerează că, "cu excepţia ştiinţei economice", ştiinţele sociale se află într-o stare deplorabilă exact din cauză că utilizează aceste metode ale fizicii într-un domeniu unde sunt inadecvate. Hayek (1967) [1935] a mers chiar mai departe şi a argumentat că exact utilizarea acestor metode explică insuccesul în toate ştiinţele sociale, inclusiv în ştiinţa economică, cu precădere în teoria monetară.
Trădarea astfel înţeleasă a avut elementele sale ironice, căci economiştii au renunţat la o metodă adecvată de cercetare a structurilor complexe pentru a adopta una improprie şi dedicată studierii cauzalităţilor mecanice simple din fizică. Metodele pe care le-au dezvoltat Adam Smith şi Adam Ferguson pentru a cerceta structurile complexe utilizau conceptele de formare spontană a ordinii şi evoluţie selectivă. În fapt, strădania unor gânditori ca Smith, Ferguson, Carl Menger, Ludwig von Mises, Friedrich von Hayek, Wilhelm Röpke de a înţelege formarea relaţiilor umane prin intermediul conceptelor de ordine spontană şi de evoluţie au transformat aceste concepte în instrumentele principale de a înţelege fenomene complexe, cu cauzalităţi multidirecţionale.
Pentru înţelegerea unor astfel de fenomene complexe, anumite abordări cauzale unidirecţionale, inspirate din fizică, sunt insuficiente. Hayek (1988) a documentat cum anumite ştiinţe complexe cum sunt cibernetica, teoria sistemelor generale, sinergetica etc. nu au împrumutat concepte mecaniciste din fizică pentru a putea studia interacţiunea dintre elementele identificate ca aparţinând unui sistem complex. Ele au împrumutat exact concepte de ordine spontană şi evoluţie de la filozofi ai moralei şi economişti, de la lingvişti, de la jurişti care nu au împrumutat metode din fizică, ci doar au utilizat metode adecvate naturii complexe a sistemului relaţiilor dintre oameni. Dacă nu mă înşel, chiar şi fizica utilizează conceptul de ordinea spontană şi evoluţie, pentru a putea dovedi de ce, în general, galaxiile au formă de spirală. Probabil că este relevant de aminitit că în fizica cuantică există conceptul de fluctuaţie cuantică sau fluctuaţie a vidului, care apare spontan, şi care încalcă legea conservării energiei.
În schimb, cele mai multe şcoli de gândire economică au renunţat la ordinea spontană şi la evoluţie ca instrumente principale de a studia economia, pentru a împrumuta metode cauzale unidirecţionale din fizică. Utilizarea acestor metode combinată cu înţelegerea greşită că societatea a progresat datorită raţiunii şi cunoaşterii pe care o posedă liderii intelectuali, care ştiu ce este mai bine pentru sociatate, şi nu datorită evoluţiei culturale care a produs o tradiţie a regulilor de conduită, plasată între intuiţie şi raţiune (Hayek, 1988) a dat naştere unor metode cantitative inadecvate şi constituie probabil cauza principală a limitelor din ştiinţele economice. Aceasta este trădarea la care m-am referit la începutul acestei secţiuni şi pe baza căreia se poate propovădui reducerea liberalismului economic.
4. Aroganţa elitelor (pretins) omnisciente
Nimeni nu neagă rolul raţiunii şi acţiunii umane în progresul societăţii. Ceea ce este mereu discutat este ce fel de raţiune ghidează acţiunea umană spre rezultatele bune din societate, care nu sunt rod al proiectării umane. Pentru Biserică, cel puţin în viziunea lui Vico Giambattista, societatea ("lumea naţiunilor") este rodul acţiunii umane, care este ghidată de Providenţă, " întotdeauna superioară scopurilor particulare pe care oamenii şi le-au stabilit pentru ei inşişi" (apud Craig Smith, 2003). Pentru Adam Smith, este vorba de mâna invizibilă, de ordinea pieţei. Pentru Hayek este vorba despre "cooperarea spontană dintre oamei liberi" si de faptul că datele (faptele) oferite de natură nu sunt similare cu datele oferite de societate şi, din acest motiv, nu se poate descoperi acelaşi tip de legi şi în natură şi în societate. Pentru istoricişti, care nu fac această din urmă distincţie, este raţiunea unor intelectuali.
Chiar mai mult decât negarea conceptului de voinţă liberă (free will), istoricismul a stimulat încrederea că omul poate detecta legile istoriei cu metode din fizică şi că poate utiliza aceste legi pentru a proiecta un viitor mai bun pentru societate, adică planificarea centralizată. Ea a creat un rol pentru experţi în planificare şi în politici economice. Keynes spera că economia naţională va ajunge să fie condusă de specialişti care vor activa în instituţii ale statului. Numai că, aşa cum a arătat Hayek, exită un fapt care este greu de explicat: de ce, atunci când este planificată, economia nu reuşeşte să atingă obiectivele, în timp ce atunci când este descentralizată, fiecare acţionând cu cunoaşterea limitată de care dispune, economia atinge "o stare a afacerilor" ca şi când ar fi condusă în mod deliberat spre acel rezultat de cineva care ar poseda, ceea ce este imposibil, "cunoaşterea combinată a tuturor acestor indivizi" (Hayek).
Răspunsul dat de Hayek, preluat de la Menger dar fundamentat prin prisma diviziunii cunoaşterii este acela că economia în ansamblul ei nu este un proiect uman (al tuturor sau al unor elite), ci constituie rezultatul neintenţionat al acţiunilor umane individuale (adică este ordine spontană), ghidate de scopuri individuale şi de mijloace disponibile. Economia naţională nu este economie în acelaşi fel în care este economie o gospodărie sau o firmă, care pot fi planificate în raport cu scopuri foarte clare, ci înseamnă ordine spontană (adică ordinea pieţei), adică este interacţiunea dintre toate aceste "economii" libere. Economia naţională este ordinea pieţei. Fiecare entitate cunoaşte "circumstanţele particulare de timp şi spaţiu" ale acţiunilor (producţie, schimb etc.) în care se angajează şi "le poate utiliza prompt" (Hayek, 1948, p. 84) numai dacă este liberă, adică dacă trebuie să respecte doar "regulile de justă conduită de aplicabilitate generală" sau altfel spus "reguli de justă conduită îndependente de scop" ("purpose-independent rules of just conduct", Hayek, 1993, vol 1, p 142).
O dimensiune a trădării elitelor intelectuale faţă de libertate, raţiune şi toleranţă poate fi înţeleasă însă din perspectiva cunoaşterii pe care elitele o pot avea referitor la societate şi la "legile inexorabile". Pentru Hayek, lumea este caracterizată de schimbări, aşa cum presupune şi Marx, dar este în acelasi timp caracterizată de incertitudine şi de ignoranţă. Mai mult, ignoranţa noastră este necesară şi, în acelaşi timp, constituie fundaţie a libertăţii.
Considerând "varietatea nelimitată a talentelor şi calificărilor umane" existente în societate apare ca necesară "ignoranţa fiecărui individ referitor la cea mai mare parte din ceea ce este cunoscut tuturor celorlalţi membri ai societăţii luaţi la un loc" (Hayek, 1948, p 15), care este baza diviziunii cunoaşterii în societate. Libertatea individuală de a ne utiliza aceste talente şi calificări, şi implicit orice libertate , "se sprijină pe recunoaşterea inevitabilei noastre ignoranţe, a tuturor, privind foarte mulţi dintre factorii de care depinde realizarea scopurilor noastre şi a bunăstării noastre." (Hayek, 2011 p. 80, sublinierea mea).
Cunoaşterea din societate este dispersată, astfel că o persoană sau o elită intelectuală posedă doar o mică parte din această cunoaştere, adică poate cunoaşte doar o mică parte dintre factorii de care depind scopurile şi bunăstarea; de aceea, este imposibil să planificăm şi să controlom schimbările din societate. Societatea poate dispune de mai multă cunoaştere pentru că diversele fragmente de cunoaştere sunt combinate atunci când, indiferent de motiv (altruist sau nu), oamenii acţionează, ceea ce conduce la o ordine a pieţei, o ordine spontană.
Invocarea cunoaşterii de către elite este un atac la libertate, la raţiune şi la toleranţă, din moment ce raţiunea nu poate fi menţinută decât cu toleranţă faţă de alte perspective şi faţă de alte libertăţi. De câte ori atrag atenţia asupra acestui aspect, reamintind că economia în ansamblu este ordine spontană, mă confrunt cu critici din care înţeleg că cei ce le fac nu au o înţelegere profundă a ceea ce înseamnă ordine spontană. Îmi dau seama de acest fapt deoarece, din comentariile lor, realizez că, pentru ei, ordinea spontană este un fel de junglă, unde nu operează nici un principiu. Afirmaţiei că libertatea individuală este ghidată de "reguli de justă conduită de aplicabilitate generală" (Hayek, 1993, vol 1., p. 141) i se opune, prin confuzie, fie ideea că unii au comportamnete frauduloase, fie că se neglijează "justiţia socială", numită şi "justiţie distributivă". Aici ar trebui reamintit că în numele justiţiei sociale regulile de conduită generală independente de scop au fost transformate treptat în "purpose dependent rules", printr-un proces de socializare. În viziunea lui Hayek, acest proces a mers suficient de departe în multe ţări occidentale pentru a "distruge atributul caracteristic al regulilor universale de conduită, egalitatea tuturor în faţa aceloraşi legi" (op. cit. vol. 1, p. 142) şi pentru a abandona principiul că "într-o societate liberă, coerciţia este permisibilă doar pentru a asigura obedienţa faţă de regulile universale de justă conduită" (op. cit., vol. 1, p. 141). Odată ce înţeleg aceste argumente, mulţi oameni îşi dau seama că exact căutarea justiţiei sociale i-a făcut să se afle, poate, în cine ştie ce grup favorizat sau discriminat, şi nu funcţionarea normală a pieţelor. Totuşi, în ciuda acestor argumente, pentru elita progresistă, a te referi la ordinea spontană ca sursă a beneficiilor din societate este echivalent cu a fi iresponsabil şi a nega raţiunea.
Nu au dreptate. Ordinea spontană nu neagă capacitatea omului de a fi rational, ci doar credinţa exagerată că se pot aplica metodele din fizică în economie naţională pentru a planifica şi controla schimbările sociale şi economice. Foarte mulţi oameni cred că predicţia şi controlul pe care omul le poate exersa în diverse industrii utilizând legile din ştiinţele fizicii pot fi dobândite şi în societate, dacă se utilizează aceleaşi metode ca în ştiinţele fizicii. Dar exact asta este ipoteza greşită.
5. Chiar ştim să stabilim ţinte?
Revin la obiectivele sau ţintele stabilite pentru societate de diverse organizaţii, conferinţe, acorduri globale etc. În principiu, se stabilesc ţinte de atins referitoare, de exemplu, la reducerea inegalităţii. Dar, într-un proces spontan (şi evolutiv) cum este economia în ansamblul ei, exact stabilirea acestor obiective este un nonsens, căci, prin resursele pe care le deviază de la diverse utilizări particulare, împiedică utilizarea eficientă şi promptă a cunoaşterii circumstanţelor particulare de care dispune fiecare. Exact din acest motiv, stabilirea de obiective şi elaborarea de planuri pentru atingerea acestor obiective "ale societăţii" este în acelaşi timp frână în calea atingerii obiectivelor şi frână în calea ordinii spontane care produce rezultate durabile, care nu sunt rod al proiectării umane: proprietatea privată, limbajul, sistemul preţurilor, banii, sistemul rezervelor fracţionare pe care se bazează băncile etc.
Reducerea inegalităţii
Cu toate acestea, în ciuda evidenţelor, atitudinea economiştilor pare să se schimbe exact în direcţia opusă. Începând de pe la mijlocul anilor 1980 şi până înainte de criza din 2008, exista un anumit consens conform căruia inegalitatea economică era mai degrabă rodul intervenţiilor guvernamentale, al stimulării inadecvate a muncii şi al unor rigidităţi pe piaţa muncii. În consecinţă, soluţiile propuse pentru reducerea inegalităţii se refereau la dereglementarea pieţei muncii şi la reducerea cheltuielilor sociale, astfel încât să se înlăture obstacolele care încetineau creşterea veniturilor relativ mici.
Acea etapă a apus. În prezent, discuţiile despre reducerea inegalităţii pornesc de la ideea că dereglementările şi reducerea unor programe sociale au constituit cauze foarte importante ale inegalităţii economice. De exemplu, Blanchard şi Rodrik (ed., 2021), afirmă că "A combination of forces since the 1980s-globalization, new technologies, and institutional changes (orientate spre o mai mare libertate a pieţei-nota mea)-have generated strong centrifugal effects in advanced economies, deepening existing divisions and creating new ones. Groups with the assets, skills, talents, and (sometimes) political connections needed to take advantage of these changes have benefited handsomely from the economic opportunities that were created. For many others, however, the same underlying trends have weakened employment prospects, suppressed incomes, and heightened economic insecurity[i] ...[R]eacting to this evidence, we organized a major conference on inequality at the Peterson Institute for International Economics in October 2019. The conference focused on the tools that policymakers already have or could have to combat inequality...we need the government to play a more forceful direct role in closing gaps in living standards".
Acest discurs este istoricist: fără reglementări dedicate unor grupuri particulare, ci doar ghidată de reguli cu aplicabilitate generală (adică pentru toţi), piaţa duce la adâncirea inegalităţii economice. Pentru că ştim destinaţia istorică la care duc legile pieţei (adâncirea inegalităţii), reducerea inegalităţii se califică din nou pentru a fi o ţintă directă pentru politici proiectate de experţi din administraţie şi din mediul academic, implemetate de guverne.
Keynes (1936, p. 332) credea că "there is social and psychological justification for significant inequalities of incomes and wealth, but not for such large disparities as exist to-day. There are valuable human activities which require the motive of money-making and the environment of private wealth-ownership for their full fruition. Moreover, dangerous human proclivities can be canalised into comparatively harmless channels by the existence of opportunities for money-making and private wealth..." În contrast cu Keynes, pentru experţii care au participat la conferinţa citată, nu numai că o inegalitate semnificativă nu este necesar utilă, dar "... the implicit assumption in many of the presentations was that inequality is restraining economic growth by reducing economic opportunities for the lower and middle classes and fostering (or reflecting) monopolistic rents for the very wealthy." Mai mult, "There was not much discussion of an equity versus efficiency trade-off (i.e., a trade-off between income equality and economic performance).", astfel că "There was widespread agreement that policies should focus on more than poverty reduction." Cu alte cuvinte, discutarea eficienţei economice, factor de bază al creşterii producţiei (singura bază pentru reducerea sărăciei şi inegalităţii), a fost în mare măsură neglijată.
O concluzie a conferinţei, sumarizată de Blanchard şi Rodrik (2021) în introducere este aceea că pentru a reduce inegalitatea, politicile ar trebui să fie atât dintre cele deja testate, cât şi cele încă netestate, căci doar ele ar fi "fundamental inovative". În plus, politicile ar trebui să vizeze preproducţia (educaţia, sănătatea, accesul la finanţare), producţia, prin politici industriale (salariu minim, subvenţii pentru investiţii şi R&D, tratate comerciale, garantarea locurilor de muncă, politici de influenţare a direcţiei schimbărilor tehnologice etc.) şi postproducţia prin redistribuirea veniturilor şi a avuţiei (impozite progresive, impozite pe avere, impozite negative pe venit, bonuri ieftine pentru mâncare (food stamps) etc.).
În viziunea participanţilor la acea mare conferinţă din 2019, care cu siguranţă are un ecou puternic în rândul guvernelor, toate aceste măsuri mobilizate pentru a atinge ţinte referitoare la egalitate ar trebui să fie acompaniate de o creştere a impozitelor ("There was broad agreement that taxes (at least in the United States) have to rise") şi ar adresa toate nivelurile scării veniturilor: cea de jos, cea din mijloc şi cea de la vârf. Este important să notăm că Blanchard şi Rodrik (2021) îşi exprimă speranţa că economiştii "vor fi în avangarda (vanguard) acestor reforme mai degrabă decât să joace rolul obişnuit al negativistului ("nu ne putem permite", "nu avem suficiente fapte", "stimulentele vor fi distruse" şi aşa mai departe)."
Evident, la o primă analiză, toate aceste politici au nevoie şi în acelaşi timp ar trebui să ducă la creşterea ponderii veniturilor în PIB, care ar putea fi utilizate pentru a reduce inegalitatea. Numai că, aşa cum au arătat o serie de studii, nu se poate spune cu certitudine care este relaţia dintre democraţie, redistribuire şi inegalitate. O prezentare a literaturii dedicată acestei probleme este prezentată în Acemoglu et al. (2015). Astfel, unele studii au găsit o corelaţie negativă între democraţie şi reducerea inegalităţii, în timp ce altele au găsit o corelaţie pozitivă.
Un fapt însă nu poate fi negat: ponderea veniturilor bugetare, în ţările democratice a crescut după al Doilea război Mondial, în unele ţări atingând aproape 50 la sută din PIB. Mai mult, ponderea cheltuielilor sociale a crescut mult mai repede decât producţia începând cu anii 1960, ajungând în prezent să fie 15-20 la sută din PIB. În fine, dacă ţinem cont de datele prezentate la conferinţa pe care am citat-o mai sus, inegalitatea a crescut începând din anii 1980.
Acestea sunt date suficiente pentru a afirma că expandarea guvernelor nu garantează reducerea inegalităţii economice în democraţie. Totuşi, pentru a introduce mai multă rigoare, menţionez câteva concluzii prezentate într-unul dintre cele mai recente studii realizat de Acemoglu et al. (2015, pp. 1888-1990) pe baze empirice: (i) "First, we find a robust and quantitatively large positive effect of democracy on tax revenue as a percentage of GDP (and also on total government revenues as a percentage of GDP)"; (ii) "... however, we find a much more limited effect of democracy on inequality."; (iii) We further find that democracy tends to increase inequality and taxation when the middle class is less prosperous relative to the poor. These correlations are consistent with Director's law, which suggests that democracy often empowers the middle class to redistribute from the rest of society to itself."[ii]
Acemoglu et al. (2015) nu fac referire la conexiunea dintre democraţie şi liberalism. Dar, aşa cum am argumentat mai sus, fără reglementarea liberală a pieţelor cu reguli generale, nu cu reguli ţintind să ofere anumite avantaje sau protecţie economică şi socială unor grupuri, cu excepţia celor cu adevărat sărace, democraţia pierde capacitatea de a genera prosperitate. La limită, ea poate pierde toate libertăţile, devinind o societate socialistă. În interpretarea mea, pentru a face o legătură între democraţie şi liberalism, putem spune că atunci când clasa de mijloc sprijină libertatea pieţelor, ea devine mai bogată relativ la cei săraci şi mai aproape de clasa avută. Atunci, inegalitatea se reduce concomitent cu reducerea ponderii veniturilor în PIB.
Închei această referire la ţintele privind egalitatea sau reducerea inegalităţilor cu o menţiune la România. Din moment ce o clasă de mijloc relative săracă tinde să crească concomitent impozitele şi inegalitatea economică, trebuie să fim precauţi atunci când auzim în societate voci care susţin că trebuie să avem ca ţintă creşterea ponderii veniturilor bugetare în PIB la 38 la sută, cât este media din Uniunea Europeană. Dacă această creştere se va realiza prin mai buna colectare a impozitelor, atunci este salutară din perspectiva conformării. Dar dacă această creştere se va realiza prin rate de impozitare mai mari, atunci este aproape sigur că această acţiune nu va determina reducerea inegalităţii economice.
Clima
Am arătat deja în introducere considerentele pentru care stabilirea unei ţinte referitoare la controlul climei ar fi eronată. Totuşi, vreau să mă refer aici explicit la stabilirea, prin Acordul de la Paris, a obiectivului de a păstra creşterea temperaturii medii la 2 grade Celsius sub nivelul pre-industrial, şi de a realiza eforturi pentru "a limita creşterea temperaturii la 1,5 grade Celsius peste nivelurile pre-industriale". Acest obiectiv, împreună cu creşterea abilităţii de adaptare la schimbările climatice şi cu orientarea fluxurilor financiare în concordanţă cu o cale de a reduce emisiile de gaze cu efect de seră ar trebui să "întărească răspunsul global la ameninţarea schimbărilor de climă, în contextul dezvoltării sustenabile şi al eforturilor de eradicare a sărăciei".
Acordul de la Paris exemplifică foarte bine cum o componentă a mediului înconjurător oferit de natură este adus în sprijinul unui obiectiv social, şi anume eradicarea sărăciei. Să admitem, de dragul exerciţiului, că activitatea umană influenţează semnificativ clima şi că acea ţintă poate fi atinsă în orizontul de timp prevăzut în acord. Dar cu ce costuri? Se poate eradica sărăcia atunci când eradicarea sărăciei este proiectată de o elită? Şi în ce măsură acest din urmă obiectiv este compatibil cu închiderea industriilor presupuse a influenţa semnificativ clima? Această din urmă întrebare este cu atât mai relevantă cu cât, aşa cum spune Koonin (2021), fiind foarte mult în spiritul celor discutate aici în legătură cu evoluţia, "ştiinţa este insuficientă pentru a face proiecţii utile despre cum se va schimba clima în deceniile ce vor veni, şi mult mai puţin despre ce efecte vor avea asupra ei acţiunile noastre" (p. 4).
În fine, ar trebui să menţionez, fără a intra în detalii, şi că unele studii afirmă că există o legătura puternic pozitivă între egalitatea economică şi biodiversitatea planetei, atât în interiorul ţărilor, cât şi între ţări (vezi o listă bibliografică şi o evaluare a literaturii pe http://regardssurlaterre.com/en/economic-equality-condition-biodiversity-conservation). Cu alte cuvinte, cu cât este mai mare egalitatea economică, cu atât este mai bine prezervată biodiversitatea. Totuşi, ar trebui să exercităm multă precauţie în preluarea în deciziile noastre a unor astfel de rezultate care sunt obţinute pe baza unor date care, atât referitor la biodiversitate, cât şi la inegalitate, cel puţin în actualul stadiu de dezvoltare, nu prezintă suficientă încredere.
Inflaţia
În încheiere, pentru a nu fi acuzaţi că vedem doar paiul din ochiul altora, este necesar să ne referim şi la stabilirea de către băncile centrale sau de către guverne a unei ţinte privind inflaţia. Stabilirea unei ţinte de inflaţie prea ambiţioase şi eliminarea rapidă a devierilor de la ţintă pot fi foarte costisitoare. La început, poate şi din considerente referitoare le nevoia de construire a credibilităţii noilor politici monetare de ţintire a inflaţiei, foarte mulţi teoreticieni au lucrat cu ţinte foarte ambiţioase şi, mai ales, cu o intransigenţă înaltă faţă de devierile de la ţintă, mai ales când inflaţia era relativ înaltă. În schimb, ca profesie, bancherii centrali, sau ceea ce se numeşte "central banking", au învăţat că trebuie să se întoarcă la ţintă netezind schimbările în ratele dobânzilor, nu bruscându-le.
Pe de altă parte, inflaţiile medii (înţeleasă aici ca inflaţie agregată, opus al inflaţiei preţurilor relative, nu ca opus al inflaţiei agregate de la sfârşitul anului) pe care le ţintesc băncile centrale ascund multe procese complicate, cu schimbări importante ale preţurilor relative şi cu consecinţe greu sau imposibil de anticipat pentru alocarea resurselor. Lăsat liber, în fiecare perioadă, sistemul spontan al preţurilor produce o inflaţie medie (agregată) cu o anumită structură a preţurilor relative. Acest sistem de preţuri coordonează acţiunile individuale. Pentru a face acest lucru ele sunt mereu "incorecte" (termenul este preluat de la Barry, 1982) în raport cu echilibrul, în sensul că nu reflectă un echilibru care constă în descoperirea tuturor faptelor şi a tuturor oportunităţilor ca urmare a unui proces de competiţie perfecta care s-a încheiat cu acest rezultat al echilibrului.
Dimpotrivă, competiţia nu se încheie niciodată, râmânând noi fapte şi oportunităţi de descoperit, astfel că preţurile râmân "incorecte" pentru a transmite informaţiile celor care au cunoaşterea necesară să recunoască noile fapte şi oportunităţi. În consecinţă, inflaţia medie (agregată) de care are nevoie un sistem în care concurenţa este un proces continuu de descoperire este întotdeauna cunoscută ex post. Acea inflaţie poate fi mai mare sau mai mică, în anumite perioade. Tot ce trebuie să facă o bancă centrală este să reuşească să nu interfereze cu alocarea eficientă a resurselor.
Au reuşit băncile centrale din această perspectivă? Înainte de 2008, foarte mulţi ar fi răspuns afirmativ, menţionând că politicile monetare au asigurat stabilitatea preţurilor la nivel agregat, considerând că stabilitatea preţurilor este echivalentă cu echilibrul, în care piaţa asigură coordonarea alocării resurselor. O veche perspetivă referitoare la eşecul de cordonare părea să capete o validare. Această perspectivă formulată în perioada interbelică de şcoala monetaristă şi de cea austriacă argumenta că funcţionarea defectuoasă a sistemului monetar, şi nu vreo caracteristică intrinsecă a ordinii pieţei este principala cauză a eşecului de coordonare. În consecinţă, este nevoie de măsuri monetare adecvate pentru a evita eşecul de coordonare. În mod particular, argumentul monetarist, devenit ulterior un argument central neokeynesist, era acela că asigurarea stabilităţii preţurilor era suficientă pentru ca piaţa să asigure coordonarea alocării eficiente a resurselor.
Experienţa din cele trei decenii anterioare crizei din 2008 părea să confirme că politica monetară reuşise să găsească acele măsuri adecvate. Este însă probabil mai înţelept să admitem doar că ţintirea inflaţiei, apărută la începutul anilor 1990 a fost cea mai reuşită strategie de politică monetară adoptată de la Primul Război Mondial încoace pentru stabilizarea preţurilor. După 2008, experienţa pare să arate că o politică monetară adecvată ar putea să însemne altceva. Argumentul "austriac" din perioada interbelică a fost acela că stabilitatea indicelui general al preţurilor (un agregat) nu poate asigura stabilitatea preţurilor relative, astfel că inflaţia medie (agregată) stabilă poate fi acompaniată de distorsiuni majore în alocarea resurselor. Aceasta înseamnă că, stabilind mereu cu succes rata dobânzii la nivelul natural, sistemul bancar în întregul său ar putea să asigure neutralitatea banilor relativ la nivelul general al preţurilor, dar nu şi neutralitatea relativ la bunuri. Probabil că insuccesul în a asigura neutralitatea banilor faţă de valoarea bunurilor explică, în termen profunzi, criza din 2008. Chiar dacă am admite că sistemul bancar a reuşit să menţină rata dobânzii la nivelul natural, ceea ce ar însemană să admitem că a reuşit să asigurare neutralitatea banilor faţă de inflaţie, banii nu au fost neutri faţă de bunuri, adică faţă de preţurile relative. Criza din 2008 a fost explicată în general prin efecte, nu prin cauze profunde. Securitizarea frenetică din anii 2000 pe piaţa de mortgage, considerată unul dintre factorii cheie care au dus la criza din 2008, a fost probabil în bună măsură efectul unei distorsiuni în preţurile bunurilor de capital referitor la bunurile de consum.
După criza din 2008, tot mai mulţi teoreticieni s-au convins că sarcinile prea ambiţioase (a se citi "rod al proiectării umane") sunt costisitoare. O ţintă de inflaţie atinsă de ţările dezvoltate pentru o îndelungată perioadă înainte de 2008 s-a dovedit prea joasă odată ce distorsiunile acumulate în alocarea resurselor a dus la Marea Recesiune, şi a făcut dificilă creşterea anticipaţiilor inflaţioniste şi revenirea ratelor nominale ale dobânzilor la nivelurile cu care societatea este obişnuită să opereze. Exact acest context este exploatat de politicieni pentru a submina independenţa băncilor centrale prin introducerea concomitentă de ţinte de inflaţie mai laxe şi de obiective secundare, în potenţial conflict chiar cu ţinta de inflaţie pe care ar putea să o accepte. Cu cât sunt mai multe obiective în sarcina băncii centrale cu atât mai mult creşte şansa ca independenţa băncii să se erodeze. Asa s-a întâmplat în anii 1930; de atunci au fost stabilite ţinte fie pentru preţuri, fie pentru ocupare, fie pentru ambele.
Cred că există o altă lecţie, mai importantă, dar pe care societatea de astăzi nu numai că nu este pregătită să o accepte, dar este chiar pregătită să o respingă orbeşte, pe baze ideologice. Ar trebui să reflectăm mai mult la faptul că înainte de a-şi propune să aibă obiective referitoare la inflaţie şi producţie, introducând cine ştie ce distorsiuni neintenţionate în încercarea de a atinge ţinte "dorite", bancherii centrali ajunseseră în mod spontan la practica de a utiliza politica monetară exclusiv pentru a asigura stabilitatea ratelor de schimb în raport cu aurul în condiţii de mobilitate deplină a capitalurilor. Prin ordine spontană, băncile centrale au înţeles că trebuie să aibă un obiectiv extern, comun tuturor ţărilor, fără a avea obiective interne specifice referitoare la inflaţie sau ocupare. În perioada 1873-1913, etalonul-aur a asigurat stabilitatea pe termen lung a preţurilor de consum, a ratelor reale şi nominale ale dobânzilor şi o relativă stabilitate financiară, fără ca aceste obiective să fie stabilite ca ţinte.
Articol preluat de pe opiniibnr.ro
Euro
Dolar SUA
Franc elveţian
Liră sterlină
Gram de aur
