Coadă pentru preşedinţie

La mai puţin de trei luni până la data startului campaniei electorale pentru alegerile prezidenţiale, principala formaţiune politică din ţara noastră nu şi-a stabilit candidatul. În timp ce Klaus Iohannis este candidatul PNL şi Dan Barna - candidatul Alianţei 2020 USR-PLUS, PSD se află în frământări interne şi nu a reuşit încă să îşi stabi­lească un prezidenţiabil, care să se lupte cu reprezentanţii opoziţiei şi cu independenţii deja anunţaţi pentru scrutinul din luna noiembrie.

Partidul Social Democrat îşi va stabili, astăzi, în forurile de conducere, candidatul pentru alegerile prezidenţiale ce vor avea loc în luna noiembrie. Confirmarea acestui candidat se va face de Congresul extraordinar al PSD ce se va desfăşura în 3 august. Biroul Politic Naţional şi Comitetul Executiv vor decide care este cea mai bună soluţie pentru principalul partid de guvernare.

Apele sunt tulburi în interiorul PSD, după ce Eugen Teodorovici, preşedintele executiv al social-democraţilor, şi Mihai Fifor - secretarul executiv - au anunţat că renunţă la candidatura pentru funcţia de preşedinte al ţării, şi după ce Gabriela Firea, care şi-a declarat recent aspiraţiile politice pentru alegerile din noiembrie, a afirmat că liderul PSD, Viorica Dăncilă nu are nicio şansă la scrutinul pentru Cotroceni.

Din cauza numărului ridicat de tabere din interiorul PSD - unde mai doresc să candideze la prezidenţiale Şerban Nicolae şi Liviu Pleşoianu - Viorica Dăncilă a căutat aliaţi în exteriorul formaţiunii social-democrate. Premierul a vorbit cu liderul ALDE, Călin Popescu Tăriceanu, cel care doreşte să candideze la preşedinţie, şi cu Victor Ponta, liderul Pro România, în încercarea disperată de a găsi cea mai bună soluţie din partea stângii politice pentru alegerile din noiembrie. Numai că discuţiile au fost degeaba, aşa cum a scris, pe Facebook, Victor Ponta, deoa­rece nu s-a stabilit un candidat comun, atât timp cât guvernul Dăncilă nu renunţă la modul actual în care conduce administraţia publică centrală. De altfel, fostul prim-ministru Victor Ponta a precizat, ieri, că el este dispus să îl sprijine pe Tăriceanu doar în cazul în care ALDE va părăsi guvernarea.

Din analiza istoriei alegerilor prezidenţiale post-decembriste, observăm că, în afara primelor două scrutine - din 1990 şi 1992 - numărul de candidaţi pentru funcţia de preşedinte al ţării a fost ridicat. Dacă în 1990 am avut trei candidaţi (Ion Iliescu, Ion Raţiu şi Radu Câmpeanu), iar în 1992 şase competitori, începând cu alegerile din 1996 până la cele din 2014 inclusiv, numărul de prezidenţiabili s-a situat între 12 şi 16 persoane.

Primii candidaţi independenţi au apărut la scrutinul din 1996 - Constantin Mudava, "vraciul" lui Nicolae Ceauşescu, diaconul Nuţu Anghelina şi generalul Nicolae Militaru - fostul om al KGB în ţara noastră. Începând cu acelaşi an, UDMR a avut şi el candidat la fiecare scrutin al prezidenţialelor.

Dacă în 1996 şi 2000, Uniunea a fost reprezentată de avocatul Gyorgy Frunda, în 2004 prezidenţiabil a fost Marko Bella, iar în 2009 şi 2014 a candidat Klemen Hunor, actualul preşedinte al UDMR.

Alegerile din anul 2000 au marcat o noutate: primul descendent al familiei regale care a candidat pentru funcţia de preşedinte. Dacă în anul 1992, tentativa ridicolă a lui Radu Câmpeanu, care ar fi dorit ca Regele Mihai să candideze pentru funcţia de preşedinte a eşuat lamentabil, în anul 2000 prinţul Paul Philippe de Hohenzollern (ulterior al României) a candidat pentru cea mai înaltă funcţie în stat, obţinând un ruşinos procent de 0,49% (55.238 de voturi).

Ar mai fi de menţionat că la alegerile prezidenţiale din 2014 am asistat la prima scindare a voturilor din rândul comunităţii maghiare, care a avut doi candidaţi la prezidenţiale. Din partea UDMR a candidat Kelemen Hunor, care a obţinut 329.727 voturi - jumătate faţă de numărul voturilor obţinute în anul 2000 de Gyorgy Frunda. Din partea Partidului Popular Maghiar din Transilvania (PPMT) a candidat Zsolt Szilagyi care a obţinut 53.146 de voturi.

Lupta pentru Cotroceni la alegerile din 2019 pare acerbă, dacă luăm în calcul că, până acum, avem deja şase candidaţi anunţaţi (Klaus Iohannis - din partea PNL, Ramona Ioana Bruynseels - susţinută de PPUSL, Dan Barna - Alianţa 2020 USR-PLUS, Andrei Stoican - ADER, formaţiunea fostului primar al Sectorului 2, Neculai Onţanu, Mădălina Baroncea - independent şi jurnalistul Radu Moraru - independent) şi se anunţă cel puţin alţi cinci din partea celorlaltor formaţiuni parlamentare - UDMR, PMP, PSD; ALDE, Pro România.

Menţionăm că, recent, au fost vehiculate şi numele a doi actori, după modelul Zelensky din Ucraina: Mircea Diaconu, care să fie susţinut de stânga politică şi... Florin Călinescu, din partea Partidului Verde, acelaşi partid care în 2009 îl propunea pe Remus Cernea pentru funcţia supremă în stat.

Dacă am privi strict prin prisma atribuţiilor constituţionale ale preşedintelui ţării, numărul mare de candidaţi pare surprinzător pentru o funcţie care nu are putere de decizie decât în politica externă şi care conferă deţinătorului rolul de comandant suprem al Armatei. În rest, preşedintele statului nu poate nimic pe planul politicii interne, unde el are rol de mediator. Preşedintele nu are nici măcar dreptul de iniţiativă legislativă, iar referendumurile convocate de el sunt strict consultative.

Cu toate acestea, în ultimii ani, Klaus Iohannis a încercat să aducă o mai mare vizibilitate a preşedintelui în politica internă, prin atacarea la Curtea Constituţională a principalelor proiecte de acte normative adoptate de coaliţia PSD-ALDE în Parlament în domeniul justiţiei şi legislaţiei penale. Dacă actul fundamental va fi revizuit în sensul rezultatului de la referendumul din 26 mai şi se va acorda posibilitatea preşedintelui să atace la CCR ordonanţele de urgenţă ale Guvernului, atunci rolul politic intern al acestuia va creşte considerabil, deoarece contestarea acestor acte normative ar însemna practic blocarea permanentă a iniţiativei de legiferare a Executivului. Abia această modificare ar justifica numărul mare de runners-up pentru prezidenţialele din toamnă.

În privinţa discursului politic asistăm la o coborâre a lui la nivelul anilor 1996-2000, din partea candidaţilor de stânga. Şerban Nicolae şi Liviu Pleşoianu sunt nişte copii palide ale tribunului Corneliu Vadim Tudor, cel care în anul 2000 uimea scena politică reuşind să ajungă în turul al II-lea al prezidenţialelor, unde avea să fie înfrânt, la un scor zdrobitor, de Ion Iliescu.

Călin Popescu Tăriceanu are un dis­curs iliberal, care se abate mult de la principiile pe care liderul ALDE le promova în perioada 1990-2009, ceea ce arată inconstanţa ideologică a actualului preşedinte al Senatului.

Independenta Mădălina Baroncea promovează discursul ultranaţionalist apropiat de extrema stângă. Candidata împinsă în faţă de Dan Voiculescu, Ramona Ioana Bruynseels susţine că Pământul este plat şi că, dacă o vom vota, va aduce 50 de avioane pline cu investitori străini, amintindu-ne de cei 15.000 de specialişti ai Convenţiei Democrate din România care au fost sublimi, dar au lipsit cu desăvârşire în perioada 1996-2000. Mai mult, Bruynseels a vorbit despre investitorii străini, pe care îi va aduce, în cadrul aceluiaşi discurs în care a înfierat, "cu mânie proletară", străinii care, în ultimii 30 de ani, ne-au jefuit ţara, au distrus capitalul românesc, nu au plătit taxe şi impozite, au schimbat legislaţia, au tăiat pădurile, au secătuit apele minerale, gazele naturale şi tot ce putea fi întreprindere profitabilă, ceea ce denotă o inconsecvenţă a discursului politic promovat de candidatul susţinut de Antena 3 şi de Dan Voiculescu. Candidatul propus de Neculai Onţanu, Andrei Stoican, este prezentat drept un familist adevărat, ceea ce ar arăta, indirect, că acesta a susţinut referendumul pro-familia tradiţională din toamna anului trecut.

Singurii candidaţi care încearcă să aibă un discurs moderat sunt Klaus Iohannis, Dan Barna şi ...Viorica Dăncilă - care însă nu se poate abţine de la atacurile la adresa lui Dacian Cioloş.

Oferta este bogată, iar alegătorul român este confuz, deoarece este prins între ultranaţionalism, iliberalism, social-democraţie, liberalism şi alte curente politice. "Eu cu cine votez?" îşi păstrea­ză, din păcate, actualitatea şi în 2019.