COD ROŞU: Omenirea, în spirala crizei economice

Fundamentele crizei economico-financiare, care a zguduit economia mondială, în special în SUA şi Europa, au bazele încă din anul 1981, când s-a declanşat operaţiunea globală de dereglementare brutală şi liberalizare a pieţei financiare nord-americane.

Aceasta a fost desăvâr­şită în perioada 2001- 2007, caracterizată de o veritabilă explozie a instrumentelor şi aranjamentelor financiare toxice, extrem de complexe şi sofisticate, tocmai pentru a putea fi cât mai greu înţelese şi descifrate de către viitoarele "victime" ale acestora.

După cum era de aşteptat, criza financiară a lovit necruţător, în primul rând SUA, care au şi generat-o, şi mai apoi Europa, strâns globalizată cu spaţiul nord-american.

Cea mai potrivită definiţie a aces­tei crize ar fi că ea reprezintă întoarcerea la normal. În ultimii 30 de ani, infrastructura mondială, industrială, financiară etc., chiar de consum, s-a bazat mai mult pe dorinţă şi nu pe putinţă. Dorinţa a fost alimentată din bani împrumutaţi, din bani virtuali, care în realitate nu existau şi din alte surse fanteziste, creând o aparenţă extrem de înşelătoare, coagulată într-o aşa-zisă "bulă", care a şi explodat în anii 2007-2008.

Tsunami-ul produs de acest cutremur devastator pentru SUA, creatorul crizei, a lovit, într-un fel nemeritat, Europa.

Aceasta a încercat să se protejeze în mod greşit, prin planuri anticriză eronate, bazate în special pe încurajarea consumului şi pe împrumuturi masive de stat, "umflând" nota datoriei publice, în aşa fel încât, când s-a descoperit amploarea acestui fenomen, deja era prea târziu pentru unele state, care au fost rapid incluse pe o listă a ruşinii europene, denumită PIIGS (Portugalia, Italia, Irlanda, Grecia, Spania).

Dacă în SUA, esenţa planului anticriză adoptat de Preşedintele Obama a fost de a recompensa cu mari sume de bani publici, de peste 700 miliarde USD, pe vinovaţii crizei, în loc să extragă activele toxice şi să-i pedepsească pe creatorii acestora, astăzi această naţiune ajungând pe marginea prăpastiei, de necrezut în urmă cu câţiva ani, în Europa, sub bagheta extrem de exigentă a Germaniei, s-a decis transformarea acestor planuri în planuri de austeritate, care au stârnit furia populaţiilor atinse de efectele acestora.

De fapt, asistăm la o reajustare, reconfigurare a infrastructurii mondiale, pe ceea ce există şi nu pe ceea ce s-ar dori a exista, adică consumi ceea ce produci şi nu ceea ce ai impresia că ai putea produce şi pentru aceasta trebuie să te împrumuţi la nesfârşit.

Dacă pierderile produse de criză în SUA au depăşit 2200 miliarde de USD, expunerea pe statele cele mai afectate din UE, din grupul PIIGS, atinge alte 2000 miliarde de Euro. Se apreciază că pierderea globală, cauzată de criza financiară, a depăşit 7000 de miliarde USD, necesitatea de a o compensa conducând la creşterea inacceptabilă a datoriei publice şi punând bazele unei noi crize, a datoriilor suverane, cu maturitate în anii 2013-2014.

Referitor la planurile de austeritate, adoptate în spaţiul UE şi măsurile de disciplină economică şi financiară impuse de Comisia Europeană, trebuie precizat că sunt binevenite, însă multe dintre ele sunt parţial eronate, afectând şi mai mult revenirea din criză.

Şi România, chiar dacă nu are relaţii economice directe cu SUA, ci numai cu UE, la valori însă insignifiante raportat la spectrul economic în discuţie, a suportat, într-un fel nemeritat, consecinţele crizei financiare globale.

În prima fază a acesteia, România era clar favorizată faţă de celelalte state UE, paradoxal, tocmai datorită rudimentarismului ei, a lipsei de legături economice şi financiare serioase la nivel global.

Aplicarea, târzie însă, a unui plan de austeritate, parţial eronat, care a luat locul unui plan iniţial anticriză, inexistent, a făcut să arunce România pe o cu totul altă poziţie, din care a fost obligată să aplice un program nemilos, iraţional şi noninteligent de austeritate, aşa cum Europa nu a cunoscut nici măcar după al doilea război mondial, cu amputări salariale, pensii, alocaţii etc, la grămadă, lovind extrem de puternic păturile largi defavorizate ale populaţiei şi avantajând o minoritate, angajaţi în companii de stat, agenţii, autorităţi, ministere, instituţii de reglementare, autorizare şi supraveghere, care nu au participat la împărţirea şi asumarea echitabilă a poverii crizei financiare.

Această discriminare vadită şi intenţionată, pe fondul creşterii fără precedent a corupţiei, fraudei cu fonduri publice naţionale şi europene şi în licitaţii publice, evaziunii fiscale, a condus la demotivarea populaţiei, în a fi activă şi pozitivă în a înfrunta criza economică, la resemnarea acesteia în faţa neputinţei, repetând un exerciţiu atât de mult practicat înainte de 1989, ceea ce de fapt a asigurat supravieţuirea ei.

În prezent, România se află în faţa unei alte crize, se pare mai dure decât cea în care ne aflăm de aproximativ 3 ani şi anume criza datoriei suverane, adică a datoriei publice globale şi probabil naţionale, dacă ritmul de împrumut public se va menţine la cotele din prezent. Momentul declanşării acestei noi stări de criză va fi anul 2013.

Cu cât Comisia Europeană se va îndepărta de aplicarea procedurilor corecte de restructurare a datoriei publice, pentru statele membre UE şi de aplicare a falimentului de ţară, acolo unde situaţia o va impune, cum ar fi exemplul Greciei astăzi, cu atât efectele noii crize vor fi mai evidente şi mai dure.

Scenariul de-a dreptul apocaliptic, potrivit căruia mai multe state din UE nu-şi vor mai plăti datoriile publice, din imposibilitatea de a o mai face, conducând la izolarea lor, pe modelul Argentinei, care de 11 ani se zbate în neputinţă şi ineficienţă, s-ar putea transforma într-o realitate crudă, care să sufoce pentru mulţi ani spaţiul economic şi financiar european, cu efecte dintre cele mai nefaste asupra populaţiilor respective.