Criza şi euro au triplat numărul italienilor afectaţi de sărăcie în ultima decadă

Institutul Naţional de Statistică din Italia (Istat) a publicat recent ultimul raport cu privire la gradul de sărăcie al populaţiei, iar rezultatele arată că promisiunile făcute la intrarea în zona euro nu au fost îndeplinite.

Conform datelor oficiale, numărul persoanelor care trăiesc în sărăcie a crescut, în 2016, până la cel mai ridicat nivel din ultimii 10 ani. Numărul persoanelor afectate de "sărăcia absolută", definită de Istat drept "condiţia celor care nu pot să-şi cumpere bunurile şi serviciile esenţiale evitării formelor grave de excluziune socială", a crescut până la 4,74 de milioane, ceea ce reprezintă 7,9% din populaţia totală. În 2006, numărul persoanelor aflate în sărăcie absolută a fost de circa 1,7 milioane, respectiv 2,9% din populaţia totală.

La nivel regional există diferenţe semnificative. Astfel, în partea sudică şi insulară a Italiei 9,8% din populaţie trăieşte în sărăcie absolută, în partea centrală cota este de 7,3%, iar în nord de 6,7%.

În funcţie de vârsta şi numărul persoanelor dintr-o gospodărie, nivelul venitului care determină încadrarea în categoria de "sărăcie absolută" este situat între 817 şi 1.908 euro pentru zonele metropolitane din regiunea nordică şi între 554 şi 1.403 euro pentru localităţile aflate în afara zonelor metropolitane din regiunea sudică.

Numărul persoanelor care trăiesc în "sărăcie relativă", categorie definită printr-un venit disponibil de până la jumătate din media naţională, a crescut în 2016 până la 8,5 milioane, ceea ce reprezintă 14% din totul populaţiei din Italia, un nou record al ultimilor 20 de ani.

Cum s-a ajuns aici? Răspunsul este dat de performanţa economică deosebit de slabă de la intrarea ţării în zona euro, în 1999.

Produsul Intern Brut real a crescut cu doar 4,6% între 1999 şi 2016, conform datelor de la Istat, pe fondul declinului major început în 2007. De atunci economia a înregistrat două recesiuni, 2008-2009 şi 2012-2013, iar nivelul PIB-ului real din 2016 a fost cu 7% sub nivelul din 2007 (vezi graficul 1).

Contracţia economică a avut loc pe fondul prăbuşirii producţiei industriale la sfârşitul deceniului trecut, urmată de o redresare temporară, care s-a dovedit nesustenabilă (vezi graficul 2).

În ultimul an, producţia industrială a înregistrat un nivel mediu aflat cu aproape 18% sub cel de la începutul anului 2000 şi cu aproape 23% sub nivelul maxim din august 2007.

Declinul sever al producţiei industriale a condus la pierderea a numeroase locuri de muncă bine plătite, fenomen care a amplificat efectele negative ale creşterii şomajului asupra veniturilor disponibile ale populaţiei.

Cea mai mare recesiune din perioada postbelică a determinat creşterea ratei şomajului pentru tineri până la 43,5% în T1 2014, în condiţiile în care rata totală a şomajului a crescut până la 12,8%. Cea mai mică rată a şomajului de la intrarea ţării în zona euro, de 5,9%, s-a înregistrat în iunie 2007, când rata şomajului pentru categoria de vârstă 15 - 24 de ani a fost de 19,2% (vezi graficul 3).

Au trecut aproape 5 ani de când rata şomajului nu a mai scăzut sub 11%, ceea ce reflectă menţinerea problemelor structurale în economie, în ciuda promisiunilor autorităţilor de aplicare a reformelor necesare relansării.

O analiză recentă a lui Patrick Artus, economist-şef al băncii de investiţii Natixis, arată că "problemele structurale ale Italiei nu au fost corectate în perioada relaxării cantitative". Există numeroase opinii conform cărora programul de relaxare cantitativă al BCE a blocat, de fapt, restructurarea economică, iar aceasta nu s-a întâmplat doar în Italia.

În acest context, pe fondul costurilor de finanţare aflate mai mulţi ani la minime istorice, datoria publică a Italiei a ajuns la aproape 2,3 trilioane de euro în prima parte a anului curent, respectiv 132% din PIB. Creşterea datoriei publice va continua şi în perioada următoare, unul dintre factorii determinanţi fiind şi recentele operaţiuni de salvare a unor bănci cu ajutorul banilor publici, prin ocolirea reglementărilor europene cu încuviinţare de la Bruxelles.

Perspectiva finalizării programului de tipărire al BCE şi a creşterii dobânzilor în viitorul apropiat a determinat Parlamentul de la Roma să analizeze sustenabilitatea datoriei publice şi scenariile de acţiune pentru reducerea acesteia, inclusiv restructurarea datoriei în condiţiile ieşirii din zona euro.

În cadrul conferinţei cu tema "Datoria publică a Italiei în zona euro", organizată de Camera Deputaţilor din Italia, Brigitte Granville, profesor de economie la School of Business Management din cadrul Queen Mary University of London, a prezentat rezultatele unei simulări a ieşirii din zona euro, care arată că "revenirea la moneda naţională este o condiţie necesară, dar nu şi suficientă, pentru redresarea economică", iar "costurile pe termen scurt ale ieşirii din zona euro pot fi administrate, în condiţiile în care avantajele pentru un orizont de cinci ani vor fi substanţiale" (n.a. pentru mai multe detalii, vezi şi articolul "Cât de aproape sunt falimentul "controlat" şi ieşirea Italiei din zona euro?", BURSA, 05.07.2017).

Studii relativ recente, preluate de Reuters, arată că încrederea italienilor în moneda unică a scăzut constant în ultimii ani, iar unul dintre acestea ajunge la concluzia că "italienii sunt mai săraci ca urmare a apartenenţei la zona euro". Concluzia pare să fie confirmată de un raport Eurostat, din decembrie 2016, unde se arată că puterea de cumpărare în cea de-a treia economie a zonei euro a scăzut cu aproape 13% între 2004 şi 2015.

În aceste condiţii, până când va mai fi tolerată creşterea sărăciei? Răspunsul va veni, probabil, după alegerile generale de anul viitor. Lista favoriţilor, cel puţin conform sondajelor recente, este deschisă de partide eurosceptice.

Dar vor avea acestea suficient curaj pentru a înfrunta şi altfel decât populist problemele economice, pentru a elimina adevăratele cauze ale sărăciei?