Cronica unui eşec previzibil

Spaima tuturor antrenorilor formaţiei Rapid din ultimul deceniu, Marius Şumudică, este la un pas să înfigă oiştea locomotivei Giuleştiului în gard. Cerut de galerie, mai mult decât insistent, auto-propus într-un stil greu digerabil chiar şi pentru prieteni, Şumudică a reuşit să-i forţeze mâna finanţatorului Dan Şucu, care, după nenumărate ezitări, a decis să-l instaleze în funcţia de antrenor, în locul nord-irlandezului Neil Lennon. Şucu nu a părut convins de mutare, dar era clar că nu are cum să scape de presiune până nu-l unge antrenor pe favoritul galeriei. Ce a urmat este ştiut. Echipa nu joacă aproape nimic, rezultatele lipsesc (locul 12 în clasament după 12 etape), atmosfera este încordată pe toate palierele, antrenor-preşedintele clubului, antrenor-finanţator, antrenor-tribună (nu galerie), antrenor - jucători. Guraliv peste măsură, Şumudică a început să se încurce în propria ţesătură de iţe şi aşa cum se tot spune în fotbal, are şanse minime să "prindă paltonul" în Giuleşti. De pierdut, pierde toată lumea din jurul acestei echipe, dar în primul rând antrenorul, care reuşeşte cu tot ceea ce a făcut în ultima perioadă să se auto-excludă din fotbalul autohton.

Lecţia este bună pentru toţi tahnicienii aflaţi în exerciţiu, dar şi pentru jucătorii care intenţionează să îmbrăţiseşeze această meserie, fără măsură este foarte greu să construieşti ceva pe termen lung. E spectaculos să dansezi la marginea terenului după o victorie, să arunci ironii către oamenii cărora vrei să le iei locul, să debitezi glumiţe îndoielnice la conferinţele de presă, dar nu este sănătos. Indiferent de meseria practicată, seriozitatea este fundaţia pe care se poate construi o carieră solidă. Inclusiv în fotbal, care, în ciuda unor aparenţe autohtone, a devenit o treabă foarte serioasă.