CSAT, frecţii la un picior de lemn

A devenit o modă. Din când în când, sub aparenţa unor evenimente externe sau interne, Klaus Iohannis convoacă CSAT, din care în continuare lipseşte un director civil al Serviciului Român de Informaţii. Stabileşte o temă, o anunţă public, prezidează şedinţa şi apoi ne comunică cum că s-ar fi adoptat decizii importante pentru ţară. Şi de fapt totul este o simplă abureală.

Acum se întruneşte Consiliul Suprem de Apărare a Ţării pentru că loviturile militare ale Federaţiei Ruse s-au intensificat în proximitatea frontierelor României. Şi de ce mă rog ar fi necesară o dezbatere pe această temă? Şi ce ar putea decide atât de important CSAT? Ce altceva decât operaţiunile care deja au intrat în rutină? Cum ar fi supravegherea atentă a frontierelor supuse unui potenţial pericol, interceptarea şi ascultarea electronică a comunicaţiilor desfăşurate de reprezentanţii forţelor militare ale Federaţiei Ruse, menţinerea culoarelor de transport către Europa a cerealelor americane produse în Ucraina, protejarea în largul Mării Negre a coastelor României şi recrutarea pe bază de voluntariat a unor tineri, care să întărească numeric şi calitativ armata română, fapt deja consacrat prin decizii ferme guvernamentale. Poate doreşte Klaus Iohannis, dar şi această intenţie ar fi superfluă, să obţină retroactiv de la CSAT un acord privind dreptul formaţiunilor de luptă ultrarapide ale Statelor Unite de a se desanta oricând consideră necesar pe teritoriul României. Veţi afla pe parcursul zilei de astăzi că am dreptate. Că tot ceea ce s-a petrecut la Palatul Cotroceni este o simplă pantomimă.

La fel cum tot o pantomimă s-a dovedit a fi şi o precedentă şedinţă CSAT anunţată cu mare pompă şi consacrată unei campanii antidrog, în care ar fi trebuit să se angajeze forţele conjugate ale României din diverse instituţii de forţă. Şi ce s-a întâmplat după acea şedinţă CSAT? Absolut nimic. În materie de trafic transfrontalier şi de producţie proprie şi de consum în care sunt antrenaţi din ce în ce mai mulţi adolescenţi precum şi de complicitate a unor funcţionari publici români, vameşi, poliţişti, lucrători ai serviciilor secrete etc., de la faimoasa şedinţă şi până astăzi nu s-a schimbat nimic. Nimic în bine. Dimpotrivă, lucrurile s-au agravat.

Sunt două motive pentru care aceste şedinţe CSAT devin tot mai inutile. Primul motiv este că ele nu sunt pregătite în mod corespunzător. În mod normal, participanţii trebuie să fie convocaţi din timp, să aibă obligaţia de a se pregăti şi de a fi capabili să formuleze propuneri pentru domeniul de care răspund. În al doilea rând, ar fi necesar ca, în baza acestor propuneri, Klaus Iohannis, în calitate de şef CSAT, cu aparatul de care dispune, consistent plătit de către cetăţeni, să întocmească un întreg şi amănunţit plan de acţiune, iar ulterior să verifice în ce măsură acesta este implementat. Altfel nu asistăm decât la o frecţie la un picior de lemn. Pe bani publici.