Cum au redevenit tezele lui Keynes de actualitate

• (Interviu cu europarlamentarul şi economistul Daniel Dăianu)

Reporter: Care a fost momentul, cauza şi agentul prin care s-a declanşat criza economică în ţara noastră?

Daniel Dăianu: Criza a fost declanşată de turbulenţele de pe piaţa ipotecară din Statele Unite ale Americii, de cele de pe piaţa tranzacţionării hârtiilor de valoare ce se bizuiau pe ipoteci a căror valoare a început să scadă.

Însă cauza structurală a crizei trebuie căutată în modul şi în evoluţia sistemelor financiare din ultimele două decenii. Mă refer la securitizarea, adesea, necugetată a împrumuturilor (transformarea lor în obligaţiuni), opacizarea tranzacţionării acestor hârtii de valoare, subestimarea grosolană a riscurilor sistemice, scheme de remunerare în industria financiară care au încurajat asumarea de riscuri cu prejudicierea relaţiilor fiduciare şi a încrederii în sistemele bancare, leverage-ul foarte înalt practicat de băncile de investiţii şi nu numai.

Şi, nu în ultimul rând, este vorba despre credinţa oarbă în virtuţile auto-reglatoare ale pieţelor, în deficitul de reglementare şi supraveghere.

Demantelarea legislaţiei Glass-Steagall în SUA precum şi eliberarea marilor firme de brokeraj de a mai ţine cont de capitalul propriu în asumarea de riscuri s-au dovedit greşeli monumentale, care au pus în pericol funcţionarea sistemului financiar.

Aceste carenţe le-am expus în raportul pe care l-am elaborat, împreună cu Ieke van de Burg, pentru Parlamentul European. Mă bucur că şi concluziile raportului grupului condus de Jacques de Larosiere, ca şi raportul Turner din Marea Britanie, întăresc constatările principale ale raportului meu.

S-a dovedit, totodată, cât de naivă era teza că Europa ar fi imună la turbulenţele din SUA, fiindcă şi în Uniunea Europeană întâlnim viciile sistemului aşa cum s-a conturat el în ultimele două decenii.

Reporter: Care a fost desfăşurarea crizei la noi în ţară până în acest moment? Cum s-a propagat criza?

Daniel Dăianu: Sunt mai multe canale de transmisie, care au fost deja prezentate în presa din ţară. Problemele grupurilor bancare mari au redus copios apetitul sucursalelor locale în a-şi asuma riscuri, iar asta s-a vazut şi în costul creditului. În plus am asistat la plecarea de fonduri din economiile emergente, inclusiv de la noi. Consecinţa este o mult mai dificilă finanţare a deficitelor externe, care se vede şi în comprimarea deficitului de cont curent în primele luni din acest an.

Pentru România, care a cunoscut o explozie a îndatorării sectorului privat în ultmii ani, fenomenul invers, deşi o corecţie nu indezirabilă, are efect de contracţie asupra activităţii economice interne.

Comprimarea activităţii economice mondiale este un alt canal de transmisie, care are un impact sever în măsura în care recesiunea din ţările mari din UE este mai accentuată. Nu în ultimă instanţă, este vorba despre comprimarea comerţului internaţional şi recrudescenţa protecţionismului în lume.

Deci avem un canal financiar, unul economic propriu zis şi unul comercial.

În cazul României mai putem adăuga chestiunea reîntoarcerii unor românii care au lucrat în străinătate în ultimii ani ca şi putinţele limitate ale bugetului de a face faţă presiunilor de ordin social.

De asemenea, am mai remarcat şi provocarea extraordinară a utilizării fondurilor structurale şi de coeziune. Ele ar fi pentru România echivalentul stimulului bugetar practicat de ţări care nu se confruntă cu problema riscului valutar. Rămâne de văzut dacă putem face în aşa fel încât să absorbim, în acest an, fonduri structurale în valoare de peste 2% din Produsul Intern Brut.

Există, prin urmare, canale de transmisie a crizei, care variază în manifestare şi intensitate în funcţie de acţiunea multiplicatorilor, cercurilor vicioase. Tocmai pentru a atenua din cercurile vicioase este nevoie de intervenţia publică, de aici şi revenirea tezelor keynesiste în actualitate.

Reporter: Cum arată viitorul ţării noastre în contextul acestei crize şi al unui sprijin financiar extern?

Daniel Dăianu: Eu am pledat pentru asistenţa financiară externă, inclusiv pentru că nu am crezut în creştere pozitivă în 2009. Şi nici cu deficitul de 2% din PIB nu am fost de acord, întrucât el ar fi zdruncinat economia mai rău.

De aceea, salut flexibilitatea Comisiei Europene, Fondului Monetar Internaţional şi Băncii Mondiale în a accepta un deficit bugetar de peste 4% din PIB, ajustări graduale gândite dintr-o perspectiva multianuală, precum şi atenţia acordată stabilizării sistemului financiar local.

Salut, totodată, angajamentul băncilor străine de a nu reduce liniile de finanţare pentru activitatea economică din România. Aceasta este o piesă cheie în ecuaţia efortului de combatare a recesiunii în România, pentru care am pledat de mai mult timp, inclusiv în discuţii pe care le-am avut cu comisarul Almunia şi reprezentanţi ai FMI.

Toate acestea nu înseamnă că economia nu va suferi considerabil în 2009 şi, posibil, în 2010.