Cum poate fi libertate, egalitate şi fraternitate fără productivitate?

O nouă aniversare a Revoluţiei de la 1789 găseşte Franţa cu un pas mai departe de idealul libertăţii, egalităţii şi fraternităţii. Mişcarea "vestelor galbene" este doar unul dintre simptomele unei maladii căreia autorităţile nu par să-i găseas­că leacul, deoarece tocmai autorităţile "luminate" cu ajutorul educaţiei primite la Şcoala Naţională de Adminis­traţie (ENA) par să fie una dintre cauzele fundamentale ale "bolii".

Pe fondul degradării continue a bazei sale economice, Franţa ultimelor decenii a cunoscut o relativă pace socială doar ca urmare a creşterii sumelor alocate diverselor programe sociale, care au avut ca scop atenuarea stagnării sau chiar regresului veniturilor reale ale populaţiei.

De unde au venit banii? Din împrumuturile guvernamentale des­tinate acoperirii deficitelor bugetare, care s-au permanentizat. Conform datelor oficiale din baza de date AMECO a Comisiei Europene, ultimul excedent bugetar s-a înregistrat în 1974, iar din 1975 până în 2018 media anuală a deficitului bugetar a fost de circa 3,2% din PIB (vezi graficul 1).

În aceste condiţii, divergenţa dintre dinamica datoriei publice şi a Produsului Intern Brut a început să crească încă înainte de aderarea ţării la zona euro, iar de la declanşarea Crizei Financiare Globale creşterea s-a accelerat semnificativ, în ciuda politicii monetare ultrarelaxate a BCE (vezi graficul 2).

Transformarea politicii fiscale într-un instrument permanent de "stimulare" a economiei nu doar că a redus eficienţa acesteia în cazul recesiunilor, ci a transformat-o şi într-o piedică în calea reformelor structurale.

Printre efectele majore ale acestor politici au fost declinul inovaţiei, întârzierea modernizării companiilor şi gradul redus de calificare a forţei de muncă.

Fenomenele au fost analizate recent de Patrick Artus, economist-şef al băncii de investiţii Natixis, într-o notă adresată clienţilor.

Artus subliniază consecinţele negative ale declinului numărului de angajaţi din industria prelucrătoare, pilon fundamental al inovaţiei şi competitivităţii externe, care a fost "compensat" prin crearea locurilor de muncă în sectorul serviciilor cu valoare adăugată redusă.

Din păcate, o astfel de "soluţie" nu este sustenabilă pe termen lung. "Strategiile de compensare a modernizării insuficiente a economiei franceze nu pot fi extinse pe termen nedefinit", arată Patrick Artus, deoarece "există o limită pentru datoria publică, pentru declinul nivelului de sofisticare a locurilor de muncă şi pentru datoria externă".

În opinia sa, nu mai există decât două căi de urmat pentru Franţa: fie se trece la modernizarea rapidă a economiei sau se va trece la o politică fiscală restrictivă, astfel încât să fie redusă datoria publică, şi contracţia cererii interne, necesară pentru stabilizarea datoriei externe.

Măsurile recente de limitare severă a libertăţii de expresie pe reţelele de socializare, sub pretextul luptei împotriva extremismului, arată că s-a ales deja o altă cale, pe care autorităţile, în frunte cu preşedintele Republicii, Emmanuel Macron, vor păşi fără nicio teamă de ridicol.

Deja conducătorii au arătat că teama de ridicol a fost depăşită. Pe fondul declinului forţei de muncă din indus­tria prelucrătoare, preşedintele Macron a lansat programul "La French Fab", pe al cărui site se spune că este "stindardul industriei franceze".

Simbolul său este un cocoş gonflabil albastru de circa 6 metri, care face parte din caravana care străbate Franţa pentru a-i atrage pe tineri în fabrici şi uzine.

Oare a fost ideea preşedintelui? Se poate, pentru că ironia este mult prea mare şi mult prea amară: un cocoş gol de orice conţinut, supradimensionat şi umflat artificial, la fel cum s-a dovedit şi Emmanuel Macron.

Reprezentanţi ai antreprenorilor din industrie au arătat că "depăşirea aversiunii tinerilor pentru industria prelucrătoare implică ceva mai mult decât prezentarea într-o lumină favorabilă a provocărilor tehnologiei", după cum scrie Bloomberg, din cauza "deciziilor strategice adoptate cu multe decenii în urmă, care au încurajat tinerii francezi să urmeze studii academice, în timp ce autorităţile germane au susţinut pregătirea pentru meseriile industriale".

Această afirmaţie subliniază încă odată implicaţiile deosebit de grave ale planificării educaţiei fără analiza atentă a implicaţiilor pe termen lung.

Tocmai de aceea, probabilitatea de succes a programului "La French Fab" este nesemnificativă. Miracolele şi unicornii pur şi simplu nu pot să apară în sectorul industrial francez, deoarece tinerii cu idei de afaceri se grăbesc să plece în Marea Britanie sau Statele Unite pentru a-şi urmări visul, o tendinţă documentată de foarte mulţi ani în presa financiară internaţională.

Acesta este contextul în care Patrick Artus mai afirmă că "Franţa nu s-a adaptat globalizării", o tendinţă reflectată de pierderea cotelor pe pieţele externe, dezindustrializare sau relocare a companiilor.

"A rămâne integrată în globalizare fără a se adapta la globalizare, adică ceea ce Franţa face din anii "90, va conduce inevitabil la deteriorarea continuă a economiei", mai subliniază economistul şef de la Natixis, care sus­ţine că "este utopic să credem că alte ţări, cum sunt Statele Unite sau China, vor adopta politici comerciale mai puţin agresive şi nu vor căuta extinderea cotelor de piaţă".

Ultimele iniţiative ale autorităţilor de la Paris arată că lecţiile oferite de declinul sectorului industrial nu au fost învăţate.

Poate că preşedintele Macron este mulţumit că a "câştigat" în negocierile pentru postul de preşedinte al BCE, însă Christine Lagarde, chiar dacă va reporni tiparniţa, nu va reuşi să "cumpere" şi timpul necesar unei restructurări drastice nedureroase a economiei Franţei?

Nu va mai trece mult până când autorităţile de la Paris vor descoperi că sloganul "libertate, egalitate, fraternitate" este doar o înşiruire de cuvinte goale fără "productivitate".