Datoria internă în 2011: 16 miliarde euro

Neînţelegând că destructurarea profundă a capacităţii de producţie a economiei reale şi, implicit, a ocupării salariale - ambele ajunse la masa critică - reclamă o angajare fermă în ample procese de investiţii capabile să restaureze producţia de venituri curente şi, implicit de bunăstare şi fiscalitate, Guvernul refuză cu obstinaţie să-şi onoreze programul în temeiul căruia şi-a obţinut mandatul.

Într-un eseu recent găzduit de ziarul "BURSA" ("Datoria externă va depăşi 100 miliarde euro"), atră-geam atenţia asupra stării de avarie în care se află ţara, asupra faptului că, dincolo de atacul flagrant pe care-l degajă la adresa bunăstării economice a populaţiei, această decădere - contracarată pricinos, dar priincios, prin politici "fără viitor" - va avea un impact dezastruos asupra suveranităţii României.

Este deja o realitate faptul că, pentru a se menţine la putere, aflată într-o stare avansată de sevraj şi beneficiind de lipsa de reacţie a contra-Puterii (termenul de "opoziţie" a devenit indemn pentru a califica forţele politice care nu se află în arcul Puterii!), Puterea politică - prin Guvernul legal, prin majoritatea creată "contra naturii" împotriva voinţei suveranului de drept în Parlament şi prin acoliţii "întru arivism" din eşichierul activ - împinge România (cu tot cu "suveran") în braţele dezastrului total. Gaura neagră constituită prin irosirea resurselor financiare din fiscalitate, din credite externe şi prin lipsa de absorbţie a fondurilor europene nerambursabile (din 2007, Româ-nia este creditor net în finanţarea bugetului UE) se adânceşte şi prin creşterea îndatorării publice interne.

Pe calea consolidării precarităţii economice (în perioada ianuarie 2009 - mai 2011 nu poate fi identificată nicio măsură menită măcar resuscitării economiei reale şi ocupării salariale), starea de precaritate fiscală - în pofida destructurării ocupării în economia publică şi a curbelor de sacrificiu instituite în domeniul remunerării muncii şi al veniturilor de înlocuire - a depăşit şi ea masa critică.

Mânat de la spate de serviciul datoriei publice (rate şi dobânzi scadente la creditele trase în lei şi în euro), de rostogolirea necesară a creditelor ajunse la scadenţă (ajunse la maturitate, dar imposibil de onorat din lipsă de resurse financiare) pe care o reclamă insuficienţa produsului fiscal şi de deficitul bugetar care se acumulează, Guvernul este obligat să recurgă la noi emisiuni de titluri de datorie publică care, de la lună la lună, adâncesc gradul de îndatorare internă şi implicit datoria publică în întregul ei.

Din ce în ce mai greu de acoperit, acest deficit de produs fis-cal, lipsit şi de sprijinul unui rating de ţară adecvat, devine din ce în ce mai scump, transferurile fără echivalent din produsul fiscal (costul bancar al creditelor) ajungând la cuantumuri de-a dreptul şocante!

Ritmul fără precedent al licitaţiilor de titluri de datorie publică (în lei şi - cu excepţii "legale" substanţiale - şi în euro!) în care se derulează aceste operaţiuni califică irefutabil situaţia finanţelor publice ca fiind catastrofală.

În primele 9 zile din luna mai 2011, datoria publică internă - titluri de stat denominate valoric în lei şi în euro - contractată şi trasă de executiv din piaţa interbancară însumează 6,9 miliarde lei (în echivalent, aproximativ 1,7 miliarde euro!).

Costurile asumate din bani publici de Guvern, doar pentru acest calup de datorii, însumează 806 milioane lei (în echivalent, aproximativ 200 milioane euro): (vezi tabelul 1)

În perioada 1 ianuarie - 10 mai 2011, din exploatarea pieţei interne a titlurilor de datorie publică, Guvernul a contractat şi tras credite în cuantum total de aproape 30,5 miliarde lei (în echivalent, aproximativ 7,4 miliarde euro).

Costurile fără echivalent ale acestor credite trase (toate scadente după 31 decembrie 2011) vor însuma până la maturitatea titlurilor aproximativ 700 milioane euro (în echivalent).

Estimata anualizată a îndatorării interne în anul curent, consolidată prin luarea în considerare a impactului agregat al creşterii "previzionate" a PIB (+ 1,5%), a ratei "previzionate" a inflaţiei (decembrie/decembrie : + 5,1%), a impactului creşterii TVA asupra masei TVA colectate (+ 6,2%) şi a deficitului de cerere solvabilă arată că în anul 2011, din piaţa interbancară autohtonă se vor trage circa 68,5 miliarde lei, în creştere nominală cu aproximativ 40,4% faţă de anul precedent. (vezi tabelul 2)

Din extrapolarea tendinţei imprimate structural de reorientarea îndatorării interne către instrumentele pe termen mediu şi lung decelabile din comportamentul în primele luni ale anului, se poate prezuma că, faţă de anul precedent, ponderea acestor instrumente în totalul îndatorării va creşte în 2011 cu cel puţin 12,0 puncte procentuale.

Datele fac de prisos comentariile. Rămân repercusiunile, prin tragis-mul lor, cutremurătoare! Totuşi, dacă, într-un periplu de onestitate, tragem o linie de total la situaţia financiară la zi a României, constatăm că, deja, datoria externă şi internă contractată şi trasă (public şi privat) depăşeşte PIB-ul Ţării, că serviciul total al datoriei externe şi interne şi datoria contractată trasă şi scadentă pe termen scurt depăşesc, împreună, în echivalent, 40 miliarde euro!

În opinia mea, când îndatorarea ţării (externă + internă) depăşeşte Produsul Intern Brut, faptul că nivelul datoriei publice respectă (încă!) pragul de îndatorare stabilit drept criteriu de convergenţă la Maastricht (mai mic sau egal cu 60% din PIB) nu mai înseamnă mare lucru. În economia bunăstării economice a populaţiei, criteriile care măsoară avenirea sau neavenirea politicilor publice şi dezvoltarea economică se referă la satisfactori! În primul rând, la producţia de venituri curente şi de venituri de înlocuire la care populaţia are acces, la puterea de cumpărare a acestora şi la siguranţa (securizarea) accesului la resursele de consum. Asigurarea consumului curent din importuri şi achiziţionarea lui pe veresie nu este o soluţie, este principalul vector de disoluţie economică, socială şi politică a României.

Să nu uităm! Repercusiunile şi precaritatea economică endemică, în fapt, externalitaţile negative convocate de achiziţionarea consumului din importuri şi pe credit, sancţionează evicţionist puterea de cumpărare a veniturilor populaţiei pe patru canale:

- o evicţiune (extracţie fără echivalent) de venituri curente - pe calea diferenţialului CIF/FOB - care însoţeşte importurile (în medie, 8,3%),

- o a doua evicţiune - pe calea uzurarului - prin supra-costurile ataşate creditelor trase, respectiv, dobânzi şi comisioane la niveluri care "dau apă la moară" politicii monetare tributară doar venalului abject care însoţeşte politica băncilor comerciale, din păcate, agreată tacit şi de Banca Centrală (în medie, + 11,3%),

- o a treia evicţiune (escamotată) - pe calea antreprenoriatului de avarie (evident, speculativ) - prin redimensionarea profitului spre a conserva rata medie de profitabilitate (un supra-profit de 2,4%) şi, în fine,

- o a patra evicţiune - pe cale fiscală - prin taxele şi impozitele aşezate "legal" în preţul de achiziţie (în medie, 23,0%).

În total, calculat ca medie la valoarea originară a importurilor, transferul de venituri fără echivalent suportat de populaţie (costul excedentar) a fost şi a rămas la nivelul de aproximativ 45% din valoarea bunurilor de import achiziţionate.

Nu este de mirare, în aceste condiţii, că starea de bine (economic) a populaţiei a fost golită de conţinut.

Soluţia ieşirii din depresiunea economică - disponibilă conceptual, economic, financiar, social şi, chiar, cultural - există! Ea decurge ferm din priorităţile obiective pe care le emană cererea de bunăstare şi securitate a populaţiei, din capabilităţile de expertiză şi excelenţă managerială de care România încă dispune şi din cererea de stabilitate economico-financiară pe care o reclamă şi susţine prin agenda comună Uniunea Europeană. Refuzul politic de a o aborda, cantonarea Guvernului într-un comportament de contabil cu "plaivaz"-ul după ureche, impactul destructurant şi finalitatea factice care decurg din aranjamentele cu FMI, cu marea finanţă internaţională şi trans-naţională nu fac altceva, decât, în aceste condiţii, să amâne - cu costuri economice, sociale şi geo-politice enorme - deznodământul.

n.b. Dat fiind că lichiditatea pieţei interbancare necesită în condiţiile prezentate o susţinere semnificativă, este de aşteptat ca intervenţia Băncii Centrale prin operaţiuni de "open market", în primul rând contracte de custodie de tip "repo" să se intensifice semnificativ. Ca şi operaţiunile de contra-partidă, sterilizările!