De ce blochează Banca Mondială publicarea unor studii interne?

Unul dintre răspunsuri ar putea fi că "subminează" povestea oficială a eficienţei fondurilor pe care le donează sau le împrumută ţărilor în curs de dez­voltare.

Aceasta pare să fie varianta corectă, conform unei analize recente a economiştilor Băncii Mondiale, a cărei publicare pe site-ul instituţiei a fost blocată de oficiali de rang înalt.

Din păcate pentru BM, articolul a fost trimis pe căi "neoficiale" revistei The Economist, care încearcă acum să găsească o explicaţie pentru demisia neaşteptată a economistului şef al băncii, Pinelopi Goldberg.

Doamna Goldberg a anunţat că se va întoarce la catedra de la Universitatea Yale în martie 2020, la circa 15 luni după ce a fost numită economist-şef al Băncii Mondiale. Tot 15 luni a ocupat această poziţie şi profesorul Paul Romer, care şi-a prezentat demisia în ianuarie 2018, după ce a pus sub semnul întrebării corectitudinea clasamentului întocmit de BM în publicaţia anuală "Doing Business", unde este analizat cadrul reglementării mediului de afaceri pentru 190 de ţări.

Profesorul Romer a declarat pentru Wall Street Journal că anumite modificări în metodologia clasamentului au fost determinate de "motivaţiile politice ale personalului băncii".

Întregul mandat al lui Romer de la BM a fost marcat de tensiuni, pe fondul publicării, înainte de numirea sa, a unei lucrări cu titlul "The Trouble With Macroeconomics", în care afirmă, printre altele, că "pentru mai bine de trei decade, macroeconomia a regresat".

Profesorul american a criticat dur şi principalul cadru de modelare utilizat de băncile centrale (n.a. DSGE, Dynamic Stochastic General Equilibrium), deoarece include prea multe ipoteze nerealiste, singurul său scop fiind "demonstrarea relevanţei politicii monetare".

La câteva luni după demisia din cadrul Băncii Mondiale, în octombrie 2018, profesorul Paul Romer a primit Premiul Nobel pentru economie, alături de profesorul William Nordhaus, pentru "integrarea inovaţiilor tehnologice în analiza macroeconomică pe termen lung".

Profesorul Pinelopi Goldberg nu a fost "însoţită" de numeroasele controverse din jurul predecesorului său, dar se pare că nu a fost, totuşi, "jucător de echipă", în condiţiile în care a dat undă verde publicării studiului de la Banca Mondială.

Acesta a fost inspirat de analiza unor profesori din Norvegia şi Danemarca, referitoare la consecinţele creşterii puternice a veniturilor petroliere din anumite ţări cu regimuri autocratice. Autorii au observat că orice majorare a preţului petrolului a fost urmată de creşteri semnificative ale depozitelor constituite în alte ţări, în special Elveţia sau alte "paradisuri fiscale".

Un economist de la BM, Bob Rijkers, a avut ideea aplicării unei metodologii similare şi pentru evaluarea "veniturilor" care provin de la "donatorii" internaţionali.

Concluzia? Sumele oferite de Banca Mondială unui număr de 22 de ţări dependente de ajutoare externe în perioada 1990 - 2010 au fost urmate, de asemenea, de "salturi" ale depozitelor constituite în alte ţări. Aceste "scurgeri", după cum le numeşte The Economist, au reprezentat, în medie, 5% din suma acordată drept ajutor de către Banca Mondială.

Revista britanică mai subliniază că articolul coordonat de Bob Rijkers a trecut de o evaluare internă dură în noiembrie 2019, însă publicarea a fost blocată de oficiali de rang înalt care "se tem că reputaţia instituţiei ar putea fi pătată chiar de proprii analişti" (n.a. articolul încă lipseşte de pe site-ul băncii).

Conform articolului din Economist, "banca insistă că încă nu s-a luat o decizie finală, deoarece mai există preocupări legitime cu privire la articol".

Pe de altă parte, nu mai există nici motive pentru a considera că "ajutoarele internaţionale" au vreo eficienţă semnificativă. Dacă ar fi avut, nu ar fi fost deja istorie aceste ajutoare, deoarece ar fi contribuit la plasarea economiilor unde au intrat pe traiectorii sus­tenabile de creştere?

În a patra ediţie a cărţii sale "Basic Economics", din 2010, profesorul american Thomas Sowell scrie că "ţările cu economii ineficiente şi guverne corupte au o şansă mult mai mare de a primi ajutoare internaţionale, decât de a primi investiţii din partea celor care îşi riscă proprii bani".

Motivul? "Disponibilitatea ajutorului străin reduce necesitatea de restricţionare a investiţiilor strict la nivelul proiectelor viabile din punct de vedere economic sau de a reduce nivelul corupţiei", după cum mai arată profesorul Sowell.

Afirmaţiile sale sunt valabile pentru toate ţările "bananiere" măcinate de corupţie, indiferent de poziţia lor geografică, în Africa, America de Sud sau Europa de Est.

Un punct de vedere similar, dar exprimat mult mai "plastic", l-a oferit şi senatorul american Rand Paul, în cadrul unui discurs din martie 2013 de la Universitatea din Kentucky: "Ajutorul străin reprezintă transferul unor fonduri de la oamenii săraci din ţările bogate către oamenii bogaţi din ţările sărace".

În ceea ce priveşte blocarea publicării articolului de la Banca Mondială, revista The Economist aminteşte că "o corelaţie între ajutoare şi depozitele externe nu reprezintă o dovadă a cauzalităţii", dar lanţul evenimentelor, res­pectiv determinarea unei corelaţii, blocarea analizei corespunzătoare şi demisia economistului-şef, ridică numeroase semne de întrebare.

Poate că noul economist-şef al Băncii Mondiale va fi "jucător de echipă", însă aceasta nu schimbă cu nimic tendinţa de scădere tot mai accelerată a credibilităţii instituţiilor financiare internaţionale. Motivul este foarte simplu: realitatea nu poate fi blocată doar pentru că un oficial de rang înalt îşi simte ameninţat piedestalul sau cariera de binefăcător al omenirii.