De ce s-a supărat Angela Merkel pe "satul global"?

Nu ştiu dacă mai există cuvinte al căror înţeles să fie la fel de pervertit în ultimele decenii precum a fost cel al cuvintelor democraţie, liberalism sau civilizaţie.

Pentru unele, cum este liberalismul, înţelesul de astăzi este aproape perfect opus celui care a însoţit Revoluţia Industrială din secolul al XIX-lea şi este asociat mereu, nu doar în istoria ultimului secol, cu dezvoltarea economică a naţiunilor, indiferent de resursele naturale disponibile.

Despre democraţia europeană, unde referendumul pentru aprobarea tratatelor fundamentale, acolo unde acesta a fost posibil, se repetă până la obţinerea rezultatului dorit de "autorităţi", ar mai fi ceva de spus? Dar despre "civilizaţia" a cărei existenţă fragilă a ajuns să depindă aproape exclusiv de tiparniţa BCE, prin încălcarea flagrantă a tratatelor europene?

În aceste condiţii a avut loc prima vizită oficială a noului preşedinte american, Donald Trump, în Europa, iar cancelarul german, Angela Merkel, şi-a declarat public nemulţumirea faţă de rezultatul întâlnirilor.

În prima parte, la reuniunea la nivel înalt a NATO, Trump a "uitat" să sublinieze importanţa Articolului 5 din tratatul alianţei, iar apoi, la întâlnirea grupului G7 acelaşi Trump nu şi-a exprimat susţinerea necondiţionată faţă de acordul de combatere a schimbărilor climatice de la Paris.

La scurt timp după revenirea preşedintelui american la Washington, doamna Merkel a participat la un miting electoral în Bavaria, la Munchen, unde, cu halba de bere în mână, a declarat că "perioada în care puteam să depindem în totalitate unii de alţii se termină", iar "Europa trebuie să îşi ia soarta în propriile mâini".

Dar a împiedicat cineva Europa să îşi decidă singură soarta? Dimpotrivă. Când Angela Merkel a decis, aproape unilateral, să deschidă larg porţile continentului şi buzunarele contribuabililor, fără să-i întrebe, pentru refugiaţi, de peste Ocean au venit doar cuvinte de laudă.

Probabil sub influenţa lichidului răcoritor şi a "influenţei" istorice a locului, cancelarul german a continuat cu "trebuie să luptăm pentru propriul nostru destin".

Dar de ce să luptăm şi cu cine? Probabil cu Federaţia Rusă condusă de Vladimir Putin, care este acuzat constant de "subminarea" idealurilor şi personalităţilor politice occidentale care i se opun. Din nefericire, prea puţini sunt cei care "văd" că ne este prezentat un "spectacol" la fel de vechi ca istoria: isterizarea populaţiei în faţa ameninţărilor externe pentru distragerea atenţiei de la dezastrul din propria casă.

Chiar dacă acuzaţiile ar fi acoperite integral cu dovezi, tot mai rămâne o întrebare importantă: de ce ar risca Putin să-i fie demascate activităţile subversive, iar astfel să contribuie la întărirea unităţii europene, când este suficient să aibă răbdare şi să privească detaşat spectacolul grotesc de pe scena Uniunii Europene?

Oare nu ar fi trebuit să spună Angela Merkel că "trebuie să ne construim propriul destin"? Indiferent dacă este vorba despre "luptă" sau despre "construire", cancelarul Germaniei a uitat să ofere măcar o idee vagă despre propria viziune asupra destinului Europei. Atitudinea este de înţeles, doar se află în campanie electorală şi doreşte un al patrulea mandat, considerându-se, probabil, indispensabilă pentru consolidarea primului "imperiu neimperial" din istoria lumii. Doar asta înseamnă democraţia, nu-i aşa?

După declaraţia cancelarului Merkel şi alţi membri ai guvernului de la Berlin au găsit de cuviinţă să-l atace pe Donald Trump. Sigmar Gabriel, ministrul de externe, l-a acuzat pe preşedintele american de "urmărirea unor politici mioape, care sunt împotriva intereselor UE şi care au condus la slăbirea Vestului".

Oare Gabriel a luat o pauză de gândire de câteva minute, măcar, înainte de a declara aşa ceva? Nu ar fi trebuit ca Vestul să fie construit pe baze mult mai solide, care să nu se clatine nici în condiţiile "defectării" unui pilon important de susţinere?

Din păcate, democraţia fără asumarea directă a responsabilităţii de către liderii "aleşi", are obiceiul să "derapeze", aşa cum se întâmplă şi în Germania.

O ştire recentă de pe site-ul Deutsche Welle arată că Germania a cheltuit peste 20 de miliarde de euro pentru refugiaţi în 2016, din care 9,3 miliarde o reprezintă suma transferată către cele 16 landuri pentru diversele programe de asistenţă, iar 11 miliarde de euro au fost utilizate pentru "lupta împotriva cauzelor migraţiei forţate în străinătate". Printre măsurile adoptate se află şi "trimiterea soldaţilor din Bundeswehr într-o serie de ţări pentru desfiinţarea traficului de emigranţi şi sprijinirea luptei împotriva grupurilor islamiste".

Conform estimărilor din presa germană, numărul refugiaţilor din ţară a crescut cu 1,5 până la 2 milioane în ultimii doi ani, iar datele oficiale de la Agenţia Federală a Muncii (BA, Bundesagentur fur Arbeit) arată că doar 7% dintre refugiaţi şi-au găsit un loc de muncă.

Bild, ziarul cu cea mai largă circulaţie din Germania, mai arată că majoritatea acestor locuri de muncă oferă salariul minim pe economie sau sunt incluse în categoria "programelor de calificare".

Deocamdată niciuna dintre promisiunile autorităţilor, conform cărora refugiaţii vor contribui la stimularea economiei şi reducerea presiunilor asupra sistemului de pensii, nu s-au confirmat.

Dimpotrivă, presiunile asupra sistemului de asigurări sociale au crescut, iar măsurile luate de autorităţile locale pentru "cazarea" refugiaţilor au ajuns până la pragul încălcării Constituţiei.

O ştire relativ recentă din cotidianul Hamburger Abendblatt arată că autorităţile locale au confiscat efectiv mai multe locuinţe din apropierea centrului oraşului Hamburg, vacante din 2012, pentru a fi renovate şi alocate refugiaţilor. Cheltuielile de renovare vor fi imputate proprietarului, care nu are nimic de spus în acest sens. Rechiziţionarea s-a făcut pe baza unei hotărâri locale din 1982 şi actualizată de conducerea socialistă a oraşului în 2013, astfel încât să permită preluarea proprietăţilor rezidenţiale neocupate mai mult de patru luni.

Măsuri similare au fost propuse şi în Berlin, dar totul a rămas doar în stadiul de proiect, deoarece propunerile au fost considerate neconstituţionale.

Articolul 14 din Constituţia Germaniei arată că "proprietatea şi drepturile de moştenire sunt garantate", însă cele două puncte care urmează includ condiţiile de expropriere, posibilă doar în condiţiile legii care prevede şi mărimea şi natura compensaţiilor. Se pare că legea fundamentală a Germaniei a devenit deosebit de flexibilă şi poate fi interpretată diferit în funcţie de regiune.

Dincolo de acest aspect "minor", mai există şi o altă întrebare deosebit de importantă. De ce trebuie să existe un articol dedicat garantării proprietăţii în Constituţia unei ţări civilizate? Nu este subînţeles acest drept fundamental?

Un membru al partidului CDU, condus de Angela Merkel, a declarat pentru presa locală că hotărârea de rechiziţionare a proprietăţilor şi terenurilor vacante reprezintă o "lege a intimidării" şi constituite un "atac masiv împotriva dreptului de proprietate", similar "regimurilor autocrate".

După cum se vede, trăim într-o eră în care diferenţele dintre autocraţie şi democraţie au devenit imperceptibile. Oare de ce Angela Merkel nu este "supărată" şi de acest lucru?

Din lipsă de timp, probabil. Donald Trump a apărut pe scena politică internaţională într-un moment "nepotrivit", coincident cu apariţia primei "fisuri" în Uniunea Europeană, iar acum toată atenţia şi resursele disponibile trebuie alocate pentru a face imposibilă o "deviaţie" similară de la idealul "revoluţionar".

Michel Barnier, negociatorul şef al UE pentru Brexit, a avertizat recent europarlamentarii că "trebuie să fie vigilenţi, deoarece există riscul unei concurenţe neloiale din partea britanică", după cum scrie BBC News.

"Odată ce părăseşte Uniunea, Marea Britanie poate fi tentată să se distanţeze de standardele noastre, de exemplu cele pentru protecţia consumatorilor sau reglementările pentru stabilitatea financiară", a declarat Barnier, iar "noi trebuie să ne asigurăm că această divergenţă inevitabilă nu se transformă în concurenţă neloială".

Ce înseamnă concurenţa neloială de care aminteşte fostul reprezentant al Franţei, între 1999-2004 şi 2010-2014, în Comisia Europeană? În cartea sa "Franţa: O naţiune în pragul căderii nervoase", jurnalistul britanic Jonathan Miller arată că "orice formă de concurenţă este considerată neloială în Franţa", mai ales de către politicieni şi indiferent de ideologia lor.

Înainte de alegerile prezidenţiale din Franţa, Ambrose Evans-Pritchard a scris în The Telegraph că "Marea Britanie este cea mai mică dintre problemele Europei", în condiţiile în care "UE este încercuită pe dinafară, împărţită în trei în interior şi împovărată de o uniune monetară încă lipsită de o fundaţie fezabilă", iar "Statele Unite nu mai văd UE ca pe un activ în ecuaţia diplomatică".

Partea referitoare la "activul din ecuaţia diplomatică" a fost, în cea mai mare parte, clarificată de vizita lui Trump în Europa.

Mai rămân celelalte trei probleme, a căror probabilitate de a se dovedi "insolubile" este foarte mare, mai ales pe fondul viziunii primitive despre lume a autorităţilor europene.

"Cei care argumentează că Europa trebuie să fie foarte dură în negocierile cu Marea Britanie, astfel încât să menţină unitatea proiectului european, au înţeles exact pe dos natura problemei", mai scrie Evans-Pritchard în The Telegraph, iar "efectele acţiunii pe baza unor astfel de impulsuri primitive se vor dovedi a fi dezastruoase".

Oare istoria va fi chiar aşa de crudă cu Europa, încât involuţia de la Renaştere şi Iluminism către epoca întunecată a nazismului din prima jumătate a secolului trecut să se sfârşească într-o Comună Primitivă a Europei?