DEBITORII, ÎNTR-O SCRISOARE ADRESATĂ PARLAMENTULUI EUROPEAN: "BNR are o vină comună cu băncile în problema creditelor în CHF"

"Ne adresăm Parlamentului European în calitate de cetăţeni ai unui stat membru al Uniunii Europene, cetăţeni ale căror drepturi la o viaţă demnă sunt încălcate flagrant şi sistematic prin abuzurile practicate de către sistemul bancar şi prin lipsa de reacţie a autorităţilor competenţe, a căror menire este să asigure protecţia noastră, a consumatorilor, printr-un cadru legislativ adecvat şi prin punerea în aplicare a legilor şi a deciziilor instanţelor de judecată. Grupul Clienţilor cu Credite în CHF este o mişcare civică constituită pe o reţea de socializare la începutul anului 2015, atunci când francul elveţian s-a apreciat foarte mult în raport cu moneda naţională (1CHF a atins pragul de 4.5 RON) şi numără aproximativ 23000 de membri din cei peste 70000 (estimăm) de împrumutaţi în CHF din România. Timp de peste un an am organizat acţiuni menite să atragă atenţia factorilor responsabili asupra situaţiei dramatice în care se află debitorii în franci elveţieni. Am organizat mitinguri, marşuri, am plătit rată fractionat în sume de 1-2 CHF boicotând ghişeele băncilor zile întregi, am scris petiţii către factorii decidenţi: Parlament, Preşedinţie, Guvern, Avocatul Poporului, am depus reclamaţii la Autoritatea Naţională de Protecţie a Consumatorului (ANPC) privind practicile abuzive, neregulile din contracte şi procedurile de lucru ale bancherilor, am trimis mailuri şi mesaje către toată clasa politică, am încercat să atragem atenţia şi să responsabilizăm Autoritatea Naţională de Protecţie a Consumatorului (ANPC). Am încercat să negociem, individual sau în grup, cu băncile din România care au acordat credite în franci elveţieni şi să ajungem la o soluţie comună. Astfel, peste 1500 de debitori în CHF au mandatat legal Asociaţia Utilizatorilor Români de Servicii Financiare (AURSF, membră cu drept de vot a organizaţiei europene Better Finance) să poarte negocieri în numele lor cu băncile. Din păcate aceste negocieri s-au soldat cu un eşec, băncile nefiind deschise la nicio propunere şi nefiind dispuse să negocieze.

Doamnelor şi domnilor,

Toate demersurile noastre s-au izbit de lobby-ul agresiv al băncilor şi al BNR în defavoarea legilor menite să protejeze consumatorul, cauzând îngreunarea procesului legislativ, de lipsa de responsabilitate a autorităţilor, dar mai ales de lipsa de bună credinţă a sistemului bancar. Situaţia debitorilor în CHF este din ce în ce mai gravă şi, în multe cazuri, chiar dacă autorităţile vor adopta legi care să echilibreze balanţă în relaţia banca-client, orice intervenţie este deja tardivă pentru o parte dintre împrumutaţi. Rezistenţă unora dintre împrumutaţi în faţă abuzurilor bancare s-a uzat până la a-i împinge la sinucidere, în prezent existând în România peste 30 de astfel de cazuri şi aici ne referim doar la cele care au devenit publice prin intermediul mass-media.

Va rugăm să analizaţi următoarele lucruri:

1. Creditarea în CHF a avut loc în perioada 2006-2008. Împrumutaţii au semnat contracte preformulate, fără a avea posibilitatea de a le analiză şi/sau negocia, abuzandu-se astfel de lipsa lor de educaţie financiară şi de încrederea cu care au apelat la instituţia financiară.

2. Băncile au apelat la practici înşelătoare prezentând clienţilor francul elveţian că fiind cea mai stabilă moneda, scenariul fiind aproape acelaşi pentru toate băncile: în condiţiile unei dobânzi mai mici pentru creditele în CHF faţă de cele aferente creditelor în moneda naţională şi cu prezentarea "celei mai stabile monede", clientului i s-a comunicat că nu întruneşte criteriile pentru a accesa credit în moneda naţională sau euro, ci doar pentru credit în franci elveţieni, fiind îndrumat spre acest tip de credit. Acest scenariu se aplică marii majorităţi a clienţilor care au accesat credite în franci elveţieni. Astfel de exemple sunt pliantele oferite de băncile Raiffeisen şi Otp Bank împrumutaţilor în CHF, pliante în care se precizează că francul elveţian este o monedă stabilă. Mai mult, în pliantul de prezentare a evoluţiei cursului francului elveţian nu se regăseşte decât partea privind "stabilitatea" acestuia, informaţiile cu privire la evoluţia cursului RON/CHF pe o perioada mai extinsă nefiind prezentate publicului. Situaţia pe 10 ani a evoluţiei cursului CHF/RON arată astfel, însă consumatorii nu au cunoscut aceste lucruri şi nici nu şi-au pus problema că informaţiile prezentate de către banca nu ar fi corecte şi complete. În perioada 1998 - iunie 2004, CHF a crescut cu 380%, apoi a înregistrat o scădere de 30% (în perioada iuie 2004-iulie 2007), apoi din nou creştere de 19% (iulie 2007 - iunie 2008). Aceste evoluţii nu înseamnă stabilitate, după cum au afirmat băncile. Deşi am exemplificat mai sus cu pliantele a două bănci care au acordat credite în CHF, toate băncile care au acordat astfel de credite au recurs la promovarea francului elveţian că fiind o moneda stabilă. Băncile care au acordat credite în CHF sunt: Volksbank, Otp Bank, Raiffeisen, Banc Post, Piraeus Bank, Credit Europe Bank, Banca Românească.

În fapt, clienţii nu au primit franci elveţieni, ci lei sau euro, CHF rămânând doar moneda scriptică a contractului, faţă de cursul căreia se calculează rată lunară de plătit. Problemele împrumutaţilor au apărut la unul sau doi ani după contractarea creditului, cursul francului crescând constant în toată această perioada. Faţă de perioada de vârf a creditării în CHF (2007-2008), cursul s-a dublat, ceea ce a dus, pe lângă alţi factori, la supraindatorarea împrumutaţilor.

4. Clientului nu i s-a explicat în niciun fel la ce riscuri se expune. Contractele stipulau o dobânda fixă doar pentru primul an sau pentru primii doi ani de creditare, băncile putând să modifice marjele de risc şi dobânzile unilateral, fără să fie obligate să instiinteze clientul, în anumite cazuri. În plus, niciun client nu a fost informat cu privire la procedura de executare silită şi cu privire la faptul că nu este suficientă garanţia consemnată în contracte dacă se ajunge la procedura de executare silită.

5. Băncile au inserat în contractele preformulate clauze abuzive. Pe lângă diferenţa de curs valutar, suportată integral de către debitori, toate contractele de credit în CHF au conţinut clauze abuzive şi marea lor majoritate încă le mai conţin. Cu excepţia câtorva mii de clienţi care, după ani de procese, şi-au recuperat, prin instanţele de judecată, aceste sume încasate necuvenit de către bănci, majoritatea covârşitoare a împrumutaţilor este captivă în contracte ce conţin clauze abuzive. Aceste clauze pot însemna şi 30-50% din rată de plătit la banca! Responsabilitatea principala pentru acest fapt considerăm că revine ANPC - Autoritatea Naţională de Protecţie a Consumatorului care, deşi a fost sesizată încă de acum 6-7 ani despre existenţa acestor clauze abuzive în contracte, nu şi-a exercitat atribuţiile, ba mai mult, a acţionat împotriva intereselor consumatorilor români de produse bancare, după cum vom arată într-un capitol separat. Instanţele de judecată au decis astfel că următoarele situaţii reprezintă clauze abuzive sau practici incorecte:

- Clauze referitoare la comisionul ascuns din calculul unui credit

- Clauze referitoare la comisionul de acordare a creditului

- Clauze referitoare la comisionul de risc

- Transformarea comisionului de risc în comision de administrare

- Clauze referitoare la comisionul de administrare (suma de plata lunară pentru administrarea creditului, un comision care depăşea în anumite cazuri rată dobânzii)

- Clauze referitoare la majorarea unilaterală a marjei băncii sau a dobânzii

- Clauze referitoare la includerea unor marje variabile în calculul unor dobânzi fixe

- Transformarea dobânzii fixe în dobânda variabilă

- Formule de calcul a dobânzii netransparente

- Clauze privind riscul valutar asumat de client

- Clauze privind comisionul de rambursare anticipată

- Impunerea de către banca a unui asigurător

- Clauze referitoare la acordarea creditului în CHF

Acestea au fost demonstrate în instanţa, prin hotărâri definitive şi irevocabile în favoarea debitorilor bancari, în prezent existând pe rolul instanţelor de judecată mai mult de 10000 de procese. De asemenea, este de notorietate faptul că băncile nu vor să renunţe la aceste încasări necuvenite din restul contractelor de credite ce conţin clauzele mai sus menţionate, o sursă de profit nelegală pe seama împrumutaţilor. În ipoteza în care debitorul are resurse financiare pentru a demara un proces cu banca (lucru dificil în cazul unui împrumutat în CHF, sărăcit de povara ratelor insuportabile) şi de a rezistă pe durata acestuia, chiar în condiţiile în care debitorul va câştigă procesul, problemele lui nu se sfârşesc aici.

Există numeroase cazuri în care banca refuză să pună în aplicare deciziile definitive ale instanţei de judecată, debitorul fiind nevoit să o ia de la capăt printr-un nou proces şi să execute silit banca. Ultimul caz de acest fel îl constituie procesul cu efecte erga omnes dintre ANPC şi OTP Bank, în care, deşi hotărârea definitivă a fost în favoarea consumatorilor, această nu este pusă în aplicare de către banca respectivă, în timp ce ANPC nu intervine pentru a rezolva această problema. Un alt aspect deosebit de grav îl constituie practică neunitară la nivelul instanţelor, două contracte identice primind soluţii diferite în funcţie de judecătorie. O clauză este abuzivă într-o instanţa şi neabuziva în altă. Putem presupune că aceste lucruri sunt cauzate într-o oarecare măsură şi de seminariile pe care BNR le susţine periodic cu magistraţii în mod exclusiv. Considerăm incorectă şi împotriva intereselor clienţilor bancari organizarea acestor seminarii fără participarea avocaţilor clienţilor şi/sau a asociaţiilor de protecţie a consumatorilor.

6. Executările silite sunt practicate pe scară largă în România. Nu avem o statistică clară a acestora. Potrivit estimărilor BNR, numărul creditelor garantate cu o casă sau un apartament aflate în executare silită ar fi de 5230, iar al celor garantate cu un teren ar fi de 3177. Nu cunoaştem dacă aceste cifre corespund realităţii, în condiţiile în care această instituţie nu a oferit statistici clare despre numărul şi valoarea exactă a creditelor în CHF, numărul şi valoarea exactă a creditelor cesionate la extern multe dintre ele fiind performanţe), numărul şi valoarea exactă a creditelor de nevoi personale cu ipotecă acordate populaţiei (care nu sunt reglementate prin nicio lege). Declaraţiile publice ale reprezentaţilor BNR sunt în contradicţie şi nu oferă un tablou clar al situaţiei creditelor performanţe, neperformante sau aflate în procedura de executare silită. Practicile la limita legii a băncilor comerciale contribuie la această opacitate a sistemului bancar şi a BNR. Executarea silită: bunul executat este vândut la sume mult mai mici decât valoarea de piaţă, ajungându-se şi la 5-10% din valoarea ipotecii, urmând că pentru suma rămasă debitorul şi familia acestuia să fie urmăriţi până la stingerea datoriei prin poprire pe venituri (chiar şi 70% din veniturile familiei) şi alte bunuri. În numeroase cazuri datoria rămasă de plata după vânzarea bunului executat este egală sau mai mare decât valoarea creditului iniţial, plata datoriei fiind eşalonată pe câteva zeci de ani (în mass media a fost prezentat un caz de eşalonare până în 2104!). În ce priveşte creditele în CHF, estimăm că după 8-10 ani de plata, din principalul creditului a fost plătit în medie un procent de 10%, restul reprezentând dobânzile şi comisioanele ancilor. Aceste executari silite au loc pe baza unor contracte încărcate de clauze abuzive. Executarea silită în România a împrumutaţilor la bănci este o condamnare la sărăcie pe viaţă, împrumutatul neavând nici măcar posibilitatea financiară să locuiască în chirie. Pe toată durata ce presupune rambursarea restului de datorie, banca încasează în continuare penalizări pe care le acoperă cu prioritate în rambursarea datoriilor. În plus, se practică la scară largă externalizarea creditelor executate silit către alte societăţi private care calculează penalizări şi dobânzi şi mai mari.

7. În România, s-a practicat pe scară largă în perioada 2007 - 2008 un tip nou de credit - creditul de nevoi personale garantat cu ipotecă, diferit de ceea ce înseamnă creditul ipotecar. Aceste credite nu se supun nici Legii nr. 190/1999 şi Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 190/1999 privind creditul ipotecar ale BNR şi nici Legii nr. 289/2004 privind regimul juridic al contractelor de credit pentru consum destinate consumatorilor, persoane fizice şi în sensul Normelor BNR, întrucât depăşeau 20.000 euro şi au fost acordate pe o perioada care depăşea 5-10 ani (perioada de creditare pentru un credit de nevoi personale). În acest fel creditorul a scăpat de îngrădirile creditului ipotecar care restricţiona numărul comisioanelor, impunea precizarea DAE şi explicitarea formulei dobânzii, precum şi a costurilor totale ale creditului. Băncile au inventat acest produs de creditare şi au jonglat prin instanţe după bunul lor plac, susţinând, artunci când e interesul lor, ba că sunt credite de consum (şi nu erau obligaţi să respecte Legea creditului ipotecar la redactarea contractului), ba că ar fi credit pentru investiţii imobiliare (şi nu i se aplică legea creditului de consum)! Creditul de nevoie personale garantat cu ipotecă nu este acoperit legal în acest moment.

8. Nivelul dobânzilor practicate în România, a două cea mai săracă ţară din Europa, este de 4-5 ori mai mare decât al celor practicate în alte ţări UE, ajungând la peste 10%, chiar 12% pentru un credit ipotecar, imobiliar sau de nevoi personale garantat cu ipotecă!

9. Singurele măsuri de "sprijin" pe care le iau băncile în cazul clienţilor aflaţi în dificultate de plata sunt restructurările, care de fapt îndatorează şi mai mult debitorul, prin majorarea dobânzilor şi/sau prelungirea duratei creditului. Amintim aici, pentru exemplificare, doar un caz: pe cel al unor poliţişti din oraşul Timişoara, pe care "ajutorul" băncii i-a costat 27.400 franci elveţieni. Daniela şi Eugen P., poliţişti, au lut un credit ipotecar de 140000 de franci de la Raiffeisen Bank România în mai 2008 pentru o perioada de 318 luni. La dobânda de 5,5% şi comision de administrare de 0,15%, rată lunară de plata era de 1037 de CHF, rată plătită cu conştiinciozitate de cei doi soţi până în anul 2010. În anul 2010, deprecierea leului în raport cu francul, care ajunsese de la 2,26 la momentul acordării creditului la 2,95 lei/franc la jumătatea anului, a făcut că rată lunară, exprimată în lei, să ajungă de la 2.345 lei la 3.060 lei. În vara aceluiaşi an, guvernul PDL condus de Emil Boc a decis majorarea TVA de la 19% la 24% şi tăierea salarilor bugetarilor cu 25%. Veniturile nete ale familiei au scăzut cu 43%, iar familia strâmtorată a apelat la ajutorul băncii. Iniţial au sperat că banca va renunţă la încasarea comisionului de administrare, întrucât contractul permitea acest lucru. Nu s-a întâmplat asta. Cererii făcute de către clienţi, conform relatărilor acestora, nu i s-a răspuns, nu i s-a dat număr de înregistrare, în schimb banca a venit cu altă propunere, fără să lase loc de discuţii, prezentând această că fiind singură soluţie şi punând în faţă clienţilor spre a fi semnat un act adiţional. Prin acest act adiţional rată lunară scădea la 528 de franci, că urmare a aplicării pentru un an de zile a dobânzii de 1%. Iniţial, clienţii au crezut că au făcut o afacere bună, din moment ce scadentarul arată o valoare totală de rambursat de 306.838 franci, puţin mai mică decât cea de la momentul acordării creditului, de 307.589 franci. Însă banca pusese în scadentar doar sumele ce urmau a fi plătite, nu şi pe cele plătite până atunci, adică debitorii urmau să plătească încă o dată ce plătiseră până la semnarea actului adiţional, respectiv 28000 de ranci, din care 22.500 dobânzi şi comisioane. Banca a transformat creditul dintr-unul cu dobânda fixă într-unul cu dobânda variabilă şi a impus o marja fixă de 8,16%. Comisionul de administrare a fost inclus în nouă dobânda iar dobânda anuală efectivă pentru suma reeşalonată a fost stabilită la 7,94% (la semnarea contractului iniţial fusese 7,75%). Prin acel act adiţional clienţii renunţau şi la alte opţiuni pe care le le avuseseră în contractul iniţial. După ce a trecut anul de restructurare, rată urmând să fie 1081 franci, banca a propus un nou act adiţional, de această dată pe 2 ani de zile. Banca a aplicat una dintre metodele larg răspândite de a face restructurări: a amânat plata principalului pentru un an, clientul plătind doar dobânda iar marja băncii a crescut din nou, la 8,55%. În acest prim an rată lunară de plata a fost de 537 CHF, din decembrie 2012 creştea la 811 CHF iar din decembrie 2013, la 1.113 CHF. Cursul CHF era deja de 3,55 lei/franc.

De altfel, situaţia dramatică prin care au trecut cei doi poliţişti din Timişoara nu este singulară, tăierile salariale operate de guvernul Boc în rândul bugetarilor (care au o pondere foarte mare în totalul împrumutaţilor în CHF) ducând în numeroase cazuri la imposibilitatea oamenilor de a-şi mai plăti ratele la banca. Mai mult, deşi la acel moment atât fostul preşedinte Traian Băsescu cât şi fostul prim-ministru declaraseră că aceste măsuri de austeritate au fost impuse de către Fondul Monetar Internaţional, ulterior, conform declaraţiilor făcute în anul 2010 de către fostul preşedinte FMI Dominique Strauss-Kahn, s-a arătat clar că FMI a cerut creşterea impozitelor pentru cei cu venituri peste medie şi pentru bogaţi, şi nu tăierea salariilor. Mai mult, FMI s-a opus acestei măsuri însă nu a putut împiedică această măsură care a lovit în bugetari şi i-a protejat pe bogaţi întrucât a aparţinut statului român.

10. Termenul de intrare în vigoare a legii insolvenţei persoanelor fixice a fost amânat. Legea a fost publicată în Monitorul Oficial în iunie 2015 însă termenul intrării în vigoare a fost amânat printr-o ordonanţă de urgenţă de la finele anului trecut. România este singură ţară membră UE în care nu se aplică o astfel de lege. Nu există o lege a conversiei, de foarte mulţi ani asistăm la o presiune extraordinară a lobby-ului bancar pentru ne-votarea sau amânarea unor legi care să echilibreze relaţia client-banca sau pentru modificarea unor legi deja existente care reglementează creditele, chiar dacă este vorba de transpunerea în legislaţia românească a unor directive europene. Este şi cazul legii falimentului personal împotriva căreia sistemul bancar a făcut un lobby intens timp de ani de zile. Doamnelor şi domnilor, În calitate de consumatori asistăm din partea sistemului bancar doar la presiuni continue făcute asupra factorului politic în detrimentul nostru, al consumatorilor.

Va dăm doar câteva exemple:

a) În proiectul codului civil în 2008 formă iniţială a articolului 2478 din secţiunea a III-a era "creditorul ipotecar nu poate urmări silit decât bunurile care îi sunt ipotecate". (proiectul prevedea implicit darea în plata a bunului ipotecat). La intervenţia lobby-ului bancar, articolul a căpătat formă actuală din cod. La fel, în proiectul codului de procedura civilă, formă iniţială a articolului 817 alin. 4 era: "creditorul ipotecar nu poate cere scoaterea la vânzare decât a imobilelor ipotecate" (din nou se prevedea implicit darea în plata a imobilului ipotecat). La intervenţia lobby-ului bancar a căpătat formă actuală din codul de procedura. Ambele coduri, în varianta lor iniţială, prevedeau implicit darea în plata, interzicând urmărirea silită a debitorului după vânzarea imobilului ipotecat. Codurile nu permiteau vânzarea debitorului către colectorul de creanţe după executarea/darea în plata a imobilului ipotecat. Fără intervenţia lobby-ului bancar, astăzi în Codul Civil ar fi existat legea dării în plata, o lege veche de 2000 de ani. În momentul editării acestei petiţii, Preşedintele României a promulgat legea dării în plata, în ciuda presiunilor uriaşe ale sistemului bancar şi ale BNR, lege care oferă dreptul la viaţă celor sunt în pragul executării silite sau care deja sunt în executare silită.

b) Normă 10/2005 a BNR s-a abrogat în 2007 sub presiunea lobby-ului bancar şi a fost înlocuită de normă 3/2007. Prin această s-a permis mărirea nivelului de îndatorare de la 35% la peste 65%, pariţia creditelor de nevoi personale cu ipotecă şi a clauzelor abuzive în contracte.

c) La intervenţia lobby-ului bancar, efectele aplicării OG 50/2010 asupra creditelor în derulare, prin care s-a transpus în legislaţia internă Directiva Europeană 48/2008/CE, au fost contracarate (chiar după ce CJUE a confirmat că directiva 2008/48/CE a Parlamentului European nu se opune) iar legile din domeniul protecţiei consumatorului au fost aplicate defectuos sau nu au fost aplicate deloc, prin ANPC. În anul 2010, că urmare a intervenţiei directe a Asociaţiei Române a Băncilor (A.R.B.) pe lângă Banca Naţională a României precum şi pe lângă reprezentanţii Fondului Monetar Internaţional în România, în ceea ce priveşte efectele O.U.G.50/2010 asupra portofoliilor de credite aflate în derulare la momentul intrării în vigoare a acesteia, s-a ajuns la anularea demersurilor Guvernului României de transpunere şi implementare în legislaţie a Directivei 2008/48/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 23 aprilie 2008 prin care se urmarea transparentizarea relaţiei client - banca, inclusiv prin eliminarea acelor clauze abuzive care ulterior au aruncat practic mii de clienţi în mijlocul unor procese complicate şi de lungă durata care aglomerează şi în prezent, în mod inutil, instanţele de judecată din România. Astfel, Legea 288/2010 prin care se modifică OUG 50/2010 a făcut că prevederile O.U.G. 50/2010 să nu fie aplicabile creditelor în derulare, ci numai celor noi, validând astfel contractele de credit pline de clauze abuzive, conform sentinţelor judecătoreşti din cele câteva mii de procese soluţionate până la acea dată. Pretextul sub care a fost modificată această lege a fost acela că ar fi încălcat legislaţia europeană, când, în fapt, Curtea de Justiţie Uniunii Europene a arătat că această lege era în armonie cu normativele europene.

d) Aparatul legislativ a fost supus la presiuni continue de către lobby-ul bancar care a urmărit modificarea, în detrimentul consumatorilor, a legii 193/2000, legea clauzelor abuzive, unul dintre puţinele instrumente care pot fi utilizate de către consumatorul român pentru eliminarea clauzelor abuzive din contracte, clauze de neconceput în alte ţări europene.

De la 1 octombrie 2013, au intrat în vigoare noi articole la această lege (12 şi 13),care au venit în ajutorul consumatorilor prin faptul că s-a integrat în legislaţia naţională baza legală pentru procesele cu efecte erga omnes, respectiv începând din acel moment dacă o clauză este găsită abuzivă într-o instanţa, această va fi eliminată din toate contractele de adeziune în executare încheiate de către profesionistul în cauza. Aceste procese class action pot fi intentate numai de către ANPC şi asociaţiile de protecţie a consumatorilor, în anumite condiţii. Printr-un lobby agresiv şi sistematic sistemul bancar, prin Asociaţia Română a Băncilor, a reuşit întârzierea cu câteva luni a modificării legii 193/2000 în sensul introducerii celor 2 articole. Curtea Constituţională s-a exprimat de curând în raport cu aceste două articole din legea 193/2000 şi a decis că procesele erga omnes nu încalcă în niciun fel Constituţia României.

Cu doar o luna înainte că modificările la legea 193/2000 să devină operative, 12 deputaţi ai partidului PSD şi 6 de la UNPR au depus la Senat un proiect de lege prin cereau alte modificări, în interesul băncilor. În decembrie 2013 proiectul a trecut de Senat şi a ajuns în Camera Deputaţilor, deşi avea aviz negativ de la guvern şi toate celelalte comisii. ARB a fost singură parte care a venit cu amendamente la proiect, menite să tranforme legea clauzelor abuzive într-una croită pentru bancheri. Presiunile pentru modificarea acestei legi continuă, iar clienţii bancari trăiesc cu teamă că, în ciuda numeroaselor petiţii şi apeluri adresate factorilor politici, lobby-ul bancar îşi va face efectul încă o dată iar legea va fi modificată în interesul bancherilor. Practic, această lege este cea pe baza căreia se judecă procesele pe clauze abuzive în România.

e) Legea Dării în Plata a bunului ipotecat cu eliberarea debitorului de datorii - datio în solutum tocmai a fost promulgată de Preşedinte. Este prima lege din România care ar însemna o posibilitate reală de a echilibra relaţia client-banca, dar departe a rezolva toate problemele debitorilor. Timp de 11 luni am asistat la un lobby nemaintalnit al sistemului bancar împotriva acestei legi, ceea ce a demonstrat încă o dată că sistemul bancar din România nu a înţeles că fără clienţi nu poate funcţiona. Doamnelor şi domnilor, În singură ţară din UE în care nu există legea falimentului personal, instituţia care ar trebui să se ocupe de protecţia consumatorilor de servicii financiare, Autoritatea Naţională de Protecţie a Consumatorilor (ANPC), nu numai că nu face, dar acţionează chiar împotriva intereselor acestora. Considerăm că ANPC are toate pârghiile legislative necesare pentru a stopa practicile abuzive şi ilicite ale băncilor, însă acest lucru nu se întâmplă decât sporadic, astfel încât situaţia împrumutaţilor continuă să se agraveze de la o zi la altă. Mai mult, din anumite acţiuni ale ANPC desfăşurate pe parcursul ultimilor ani, putem trage concluzia că această instituţie a intervenit în multe cazuri în favoarea băncilor şi în detrimentul clienţilor.

Va prezentăm câteva argumente care demonstrează această situaţie de fapt:

1. ANPC (Autoritatea Naţională de Protecţie a Consumatorilor) a acţionat împotriva intereselor acestora la momentul implementării OUG 50/2010, transpunerea Directivei Europene 48/2008/CE În iulie 2010, ANPC trimite către ARB (Asociaţia Română a Băncilor) o scrisoare prin care precizează cum poate fi modificată formulă de dobânda la contractele aliniate la OUG 50/2010, cu toate că această prevedere NU există în Directiva Europeană 48/2008/CE, transpusă în legislaţia română prin OUG 50/2010. Dacă se dorea o modificare legală a formulei de calcul a dobânzii, această trebuia să fie specificată în OUG 50/2010 sau în legea 288/2010 pentru aprobarea OUG 50/2010 şi nicidecum printr-o scrisoare internă. În conformitate cu legea 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru actele normative, modificarea se face printr-un act de acelaşi nivel. Băncile din România au modificat formulă de calcul a dobânzilor şi au redenumit unele comisioane în baza acestei scrisori trimise de ANPC către ARB, în vederea alinierii tuturor contractelor în derulare la OUG 50/2010.

CONCLUZIE: Băncile au fost sfătuite de către ANPC cum să acţioneze împotriva intereselor consumatorilor. Au modificat toate contractele de credit doar pe baza unei scrisori interne ignorând cu bună ştiinţă faptul că nici Directiva Europeană 48, nici OUG 50/2010 şi nici legea 288/2010 nu specifică această prevedere. Ba mai mult, toate cele 3 enumerate anterior stipulează clar că "introducerea altor prevederi în afară ordonanţei sunt nule de drept".

2. Ce a însemnat pentru clienţii bancari implementarea defectuoasă a OUG 50/2010 Clauzele privind comisioanele şi dobânzile au fost modificate, dar în detrimentul clienţilor. Băncile au fost nevoite să treacă de la formule netransparente/interne pentru calculul dobânzilor la formule transparente, prin aplicarea unor indici de referinţă: Robor/Euribor/Libor, dar marjele rezultate au fost mărite artificial şi abuziv. Acest lucru s-a întâmplat pentru că băncile au luat în calcul valorile indicilor de referinţă din toamna anului 2010, când aceste valori erau mult mai mici decât în anii precedenţi. Astfel, marjele fixe rezultate au fost mult mai mari decât înainte, ajungând în unele cazuri la 8-10 puncte procentuale la creditele ipotecare în valută! Băncile au redenumit comisioanele interzise, precum cel de risc şi au modificat marjele de dobânda fixe. Astfel clienţii au plătit rate majorate.

3. ANPC a tratat discriminatoriu reclamaţiile clienţilor în funcţie de denunţarea actelor adiţionale de aliniere la OUG50 Ordinul intern ANPC nr. 358/23.10.2013, privind felul în care sunt tratate reclamaţiile clienţilor privitoare la clauzele abuzive din contracte, provoacă alte neajunsuri consumatorilor. Astfel, acest ordin prevedea că reclamaţiile pe această tema să fie redirecţionate la ANPC. În cazul în care consumatorul reclamă clauze abuzive din contractul de credit, erau trimise şi puteau fi luate în considerare la nivel central ANPC şi eventual puteau merge mai departe în instanţe doar acele plângeri formulate de către petenţii care denunţaseră actul adiţional de aliniere la OUG50/2010, conform L288/2010, în ian-feb 2011. Or foarte puţini consumatori denunţaseră înainte acest act adiţional în acest interval, aşa cum dădea dreptul legea 288/2010 de modificare a OUG50. Nici măcar reclamaţiile celor care refuzaseră expres, în scris, actul adiţional în perioada sep-dec 2010 nu erau luate în calcul, pentru că ANPC consideră că nu intrase în vigoare L288 deşi tot ANPC sfătuia consumatorii, în acea perioada, să refuze actele adiţionale propuse de bănci dacă acestea nu respectă prevederile OUG 50/2010 nemodificată încă prin L288/2010. Astfel încât ANPC prin ordin intern a tratat discriminatoriu consumatorii şi a blocat reclamaţiile privind contractele de credit. Acest ordin a fost revocat în dată de 11.03.2015, dându-se practic posibilitatea tuturor consumatorilor de credite de a sesiza ANPC în vederea analizării contractului de credit privind existenţa unor clauze abuzive, indiferent dacă petentul a denunţat sau nu OUG 50/2010 prin legea 288/2010.

4. În cadrul ANPC nu există practică unitară în procesul de analiză şi soluţionare a reclamaţiilor petenţilor Ulterior revocării ordinului nr. 358/23.10.2013, ANPC s-a confruntat cu o avalanşă de sesizări în vederea analizării convenţiilor de credit. Doar în foarte puţine cazuri s-a ajuns la concluzia existenţei clauzelor abuzive, constatare având că rezultat trimiterea către instanţele de judecată a acestor speţe. Merită specificat faptul că aceste clauze abuzive au fost sesizate doar în cazul consumatorilor insistenţi sau în al celor care aveau un minim de cunoştinţe juridice, practic împingând de la spate această instituţie prin oferirea clară de date (ex: referire la o anumită lege, trimitere directă la un caz soluţionat de instanţe, etc) în reclamaţiile trimise/depuse către ANPC. Pentru ceilalţi reclamanţi, răspunsul a fost acelaşi: sesizarea este nesolutionabila sau, mai grav, neîntemeiată!

ANPC nu are o unitate de judecată coerentă a reclamaţiilor, dând răspunsuri contradictorii pe aceleaşi speţe. Mai precis, pe acelaşi tip de contract, unor consumatori li se răspunde că sunt clauze abuzive iar altor consumatori (cu acelaşi tip de contract standard, aceleaşi clauze, aceleaşi articole în cadrul contractului) li le răspunde că NU există clauze abuzive. Cunoaştem cazuri în care aceluiaşi consumator, în acelaşi contract, i se răspunde o dată că nu are clauze abuzive iar ulterior că are! Cele mai multe răspunsuri standard ale ANPC sunt formulate astfel:

- în conformitate cu prevederile art.95 alin 2,3 şi 5 din OUG 50/2010 modificarea contractului s-a putut realiza până la termenul limita de 20.09.2010 iar, în cazul nesemnarii acestora, acestea au fost considerate că fiind acceptate tacit;

- în conformitate cu prevederile art. ÎI din Legea nr. 288 / 2010:

(2)"Actele Adiţionale nesemnate de către consumatori, considerate acceptate tacit până la dată intrării în vigoare a prezenţei legi, îşi vor produce efectele în conformitate cu termenii în care au fost formulate, cu excepţia cazului în care consumatorul sau creditorul notifica cealaltă parte în sens contrar, în termen de 60 de zile de la dată intrării în vigoare a prezenţei legi,

- în termen de 60 de zile de la dată intrării în vigoare a Legii nr. 288 / 2010, adică intervalul 03 ianuarie - 03 martie 2011, nici dumneavoastră, nici Banca nu aţi denunţat actul adiţional; sesizarea este nesolutionabila".

Practic, anularea acelui ordin de către preşedintele ANPC a produs efecte pur teoretice. În realitate nu s-a schimbat absolut nimic, mărturie stand răspunsurile acestei instituţii la sesizările consumatorilor. În răspunsurile ANPC există o omisiune gravă şi anume: chiar dacă actele adiţionale nu aufost semnate şi nici denunţate de către consumatori, în conformitate cu prevederile art. ÎI din Legea nr. 288 / 2010 în termen de 60 de zile, iar actul adiţional s-a acceptat tacit, ANPC a omis cu premeditare următoarele:

a. Băncile au majorat marja băncii chiar dacă această este fixă pe toată durata contractului şi o modificare unilaterală este ilegală

b. Băncile au redenumit comisioane Mai mult, băncile nu au restituit clienţilor sumele încasate abuziv.

5. ANPC refuză să dea ordinul de încetare a practicilor incorecte ale băncilor În ziua în care a fost revocat ordinul 358/2013, respectiv 11.03.2015 şi în plină criză generată de explozia francilor elveţieni, s-a modificat şi legea 363/2007 "privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor''. Această modificare a făcut imposibil că ANPC să poată să aplice prevederile HG 1553/2004 privind încetarea practicilor ilicite şi incorecte ale băncilor, întrucât acestea nu se regăseau în lista anexă cu practici considerate incorecte în orice situaţie, prin modificare fiind limitată doar la acestea posibilitatea constatării şi sancţionării. A fost din nou nevoie de presiuni din partea consumatorilor la ANPC, Guvern şi Parlament pentru că această lege, instrument de lucru în protecţia consumatorilor, să fie funcţională. Numai după declararea intenţiei de a sesiza instituţiile europene cu privire la aceste lucruri, legea a fost refăcută prin Ordonanţă de Guvern. În temeiul art.3 alin.3 din HG 1553/2004 care transpune Directiva 2009/22/CE a Parlamentului European şi a Consiliului, din 23 aprilie 2009, privind acţiunile în încetare în ceea ce priveşte protecţia intereselor consumatorilor (în sensul prezenţei directive, o încălcare reprezintă orice act contrar directivelor 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii (JO L 95, 21.4.1993, p. 29) şi Directiva 2005/29/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 11 mai 2005 privind practicile comerciale neloiale ale întreprinderilor de pe piaţă internă faţă de consumatori (JO L 149, 11.6.2005, p. 22), astfel cum au fost transpuse în legislaţia internă, care prejudiciază interesele colective), ANPC poate dispune măsură încetării practicilor incorecte ale băncilor. Începând cu dată de 20 iunie 2015 consumatorii bancari clienţi ai OTP Bank au trimis ANPC petiţii (e-mailuri) prin care solicită încetarea activităţilor şi practicilor ilicite de către OTP Bank cu aplicarea sancţiunii de suspendare temporară a activităţii OTP Bank în situaţia în care această nu se conformează dispoziţiei ANPC în termenul de 20 de zile calendaristice prevăzut în alineatul 3 al articolului 3 din HG 1553/2004. Începând cu dată de 30 iunie şi până în 10 iulie a.c., clienţi ai băncilor OTP Bank, Bancpost, Volksbank, Raiffeisen, BCR au trimis mailuri către ANPC prin care solicită că ANPC să dispună măsură încetării, limitării ori înlăturării efectelor produse prin practicile ilicite ale băncilor, în regim de urgenţă, în termen de maximum 20 de zile calendaristice de la dată primirii sesizării, conform HG 1553/2004, cu aplicarea sancţiunii de suspendare temporară a activităţii băncilor în cazul în care nu se conformează măsurilor dispuse de către ANPC. Începând cu dată de 10 iulie 2015 consumatorii bancari au trimis petiţii atât către APC (Asociaţia pentru Protecţia Consumatorilor - entitate independenţa de stat abilitată să sesizeze practicile ilicite) cât şi către ANPC (care poate dispune încetarea practicilor ilicite), prin care solicitau sesizarea respectiv dispunerea, după caz, a aceloraşi măsuri de încetare a practicilor ilicite. APC a sesizat ANPC conform atribuţiilor. În luna octombrie ANPC transmite răspunsul prin care refuză să dea ordinul de încetare a practicilor ilicite. Considerăm că în continuare ANPC nu şi-a făcut datoria de a proteja consumatorii de abuzurile continue ale băncilor, având la dispoziţie pârghiile legale pentru a dispune măsuri de încetare. Într-adevăr, măsură închiderii unei bănci (în cazul în care această nu se conformează), este una radicală. Însă drepturile consumatorului trebuie să fie protejate şi să primeze.

6. A verificat ANPC dacă băncile au respectat legea la încheierea unui contract de credit în valută prin prisma riscului valutar? Aşa cum am prezentat în conţinutul acestei petiţii, la momentul încheierii contractelor de credit în CHF, băncile au omis să informeze clientul asupra riscurilor la care se expun prin încheierea unui contract într-o moneda de refugiu, din contra, prezentând clientului francul elveţian că fiind una dintre cele mai stabile monede. În domeniul dreptului protecţiei consumatorilor pot fi identificate mai multe acte normative care consacră obligaţia profesionistului de a informa consumatorul cu privire la toate aspectele relevante ale contractului prefigurat de părţi. Ordonanţă Guvernului 21/1992 privind protecţia consumatorilor cuprinde un capitol dedicat, "Informării şi educării consumatorilor", cele mai relevante texte de lege cuprinse în Ordonanţă sunt Art 3 lit b., "de a fi informaţi complet, corect şi precis asupra caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor, astfel încât decizia pe care o adopta în legătură cu acestea să corespundă cât mai bine nevoilor lor", Art 18. "Consumatorii au dreptul de a fi informaţi în mod complet, corect şi precis asupra caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor oferite de către operatorii economici (evoluţia cursului de schimb este o astfel de caracteristică), astfel încât să aibă posibilitatea de a a face o alegere raţională, în conformitate cu interesele lor, între produsele şi serviciile oferite şi să fie în măsură să le utilizeze potrivit destinaţiei acestora în deplină securitate", art 19 şi art 20 alin 4, "Vânzătorii şi prestatorii de servicii trebuie să informeze consumatorii despre preţul final al produsului sau despre tariful serviciului prestat (...)"Aceste drepturi ale consumatorilor sunt reiterate în Legea nr 296/2004 privind Codul Consumului

- Art 27 lit b, Art 45, Art 47 şi Art 48 în care se prevede obligaţia profesionistului de a informa consumatorul despre riscurile la care este supus prin folosirea normală sau previzibilă a bunurilor, acest text fiind deopotrivă aplicabil şi serviciilor, această fiind raţiunea întregii reglementări. Nu sunt vizate doar riscurile imediate la care sunt supuşi consumatorii, ci şi cele pe termen mediu şi lung, respectiv posibilitatea suportării unui risc valutar care se poate dovedi excesiv atunci când se află exclusiv în sarcina împrumutatului. În luna ianuarie a acestui an, că urmare a blocării de către ANPC a acţiunilor în încetare, clienţii bancari au sesizat Avocatul Poporului. Avocatul Poporului, în răspunsul sau, menţionează doar că s-a adresat ANPC. ANPC a răspuns instituţiei Avocatului Poporului precizând că a întreprins toate măsurile legale pentru eliminarea clauzelor abuzive, în limitele sale de competenţă, făcând referire la procesele classaction deschise împotriva mai multor bănci.

7. În dată de 10 februarie 2016 ANPC a câştigat procesul class action, cu efecte erga omnes, împotriva OTP BANK, sentinţa irevocabilă şi definitivă, demonstrându-se astfel caracterul abuziv al clauzei de dobânda din contractele OTP Bank. Nici până la această dată sentinţa nu a fost pusă în aplicare. Clienţii bancari au solicitat public că, prin ordin de preşedinte, în temeiul prevederilor legii 363/2007, ANPC să dispună băncii în cauza încetarea practicilor ilicite. ANPC nu a reacţionat, prin urmare sentinţa nu a fost pusă în aplicare. Justiţia amânată este justiţie negată. Doamnelor şi domnilor,

O întreagă generaţie, a celor care au accesat credite în franci elveţieni în perioada 2006-2008, este distrusă din punct de vedere economic şi social. Vorbim de persoane din clasa medie, de profesionişti care şi-au sacrificat bunăstarea şi uneori chiar viaţă în scopul achitării ratelor enorme la banca.

În toată această perioada, pe lângă cazurile extreme în care împrumutaţii au cedat presiunilor bancherilor şi s-au sinucis, generaţia sărăcită şi umilită a debitorilor în franci elveţieni a suferit consecinţe ireparabile: destrămarea familiilor, negarea accesului la educaţie a copiilor, limitarea drastică a accesului la lucruri elementare pentru supravieţuire: hrană, îmbrăcăminte, restricţionarea acesului la sănătate prin lipsa resurselor financiare, restricţionarea accesului la justiţie tot prin lipsa resurselor necesare pentru a iniţia un proces, stres permanent. În România, împrumutaţii în franci elveţieni sunt cazuri sociale. Cunoaştem numeroase cazuri în care împrumutaţii în franci elveţieni s-au îmbolnăvit grav iar starea lor de sănătate nu s-a ameliorat, dimpotrivă. Boli cauzate de stresul continuu de a procura bani pentru achitarea ratelor exorbitante la banca şi prin această lipsirea persoanei de elementele esenţiale pentru a-şi menţine o stare psihică şi fizică echilibrată. Nu vorbim de aici de persoanele fără venituri, ci de persoane care au loc de muncă şi care, în condiţii normale, ar trebui să beneficieze de rezultatele muncii lor. Diabet, boli cardiovasculare, atacuri cerebrale, boli psihice ale împrumutaţilor dar şi ale copiilor lor. Am întâlnit cazuri în care copiii ameninţă cu sinuciderea, din cauza unei copilării trăite în condiţii de sărăcie şi privaţiuni de tot felul, în condiţiile în care părinţii câştigă mult peste salariul mediu pe economie, însă gradul de îndatorare la banca depăşeşte 80% din venituri! În cele mai multe cazuri aceste probleme rămân nerezolvate, tot din cauza lipsei banilor. Destrămarea familiilor, plecarea unuia dintre membri în alte ţări pentru a câştigă suficient astfel încât să-şi poată plăti ratele este de asemenea o altă consecinţă a creditării iresponsabile în România. Copiii nu-şi pot continuă studiile şi de multe ori sunt obligaţi că, de îndată ce ating vârstă adolescenţei sau maturităţii, să-şi găsească un loc de muncă pentru a putea susţine împreună cu părinţii ratele la banca.

Doamnelor şi domnilor, Am încercat să expunem, pe scurt, câteva aspecte care arată modul în care drepturile fundamentale ale cetăţenilor români la o viaţă decentă sunt călcate în picioare prin practicile incorecte, abuzive, anti-consumator ale anumitor bănci care operează pe teritoriul României precum şi prin lipsa totală de interes a autorităţilor româneşti care ar trebui să intervină pentru protejarea consumatorilor. Va supunem încă o dată atenţiei faptul că, la mai bine de un an de la explozia cursului CHF/ron, în România nu s-a adoptat nicio măsură legislativă de natură să aducă echilibru în relaţia client-banca, în afară de legea dării în plata care a fost promulgată de curând şi care nu rezolva însă problemele majore. Legea falimentului personal nu a intrat în vigoare, nu există legea conversiei.

Băncile sunt în continuare indiferente la solicitările clienţilor, singurele soluţii propuse au fost că urmare a proceselor câştigate în instanţa. Soluţiile oferite de bănci sunt în continuare abuzive, supraindatorand clienţii în loc să le ofere posibilitatea redresării financiare. Lipsa de comunicare şi transparenţă, practicile neloiale şi publicitatea mincinoasă rămân, din păcate, trăsăturile ce definesc marea parte a băncilor comerciale din România. Ne dezamăgeşte atitudinea BNR în această problema a protecţiei debitorilor, BNR poziţionându-se de partea băncilor şi în total dezacord cu împrumutaţii. Mesajele publice transmise de BNR cetăţenilor şi mediului economic au avut că rol doar presiunea asupra Parlamentului cu scopul de a opri orice demers legislativ pentru protejarea clienţilor bancari. Din punctul nostru de vedere, BNR are o vină comună cu băncile în problema creditelor în CHF, supravegherea macroprudentiala fiind un garant al practicilor neloiale. Ne dorim o lege care să vină în sprijinul debitorilor în CHF, ne dorim o Autoritate Naţională de Protecţie a Consumatorilor care să ne apare drepturile, ne dorim o Banca Naţională a României care să îşi respecte statutul şi să răspunde în faţă legii atunci când deciziile conducătorilor supraindatoreaza populaţia României sau încurajează abuzul în sistemul bancar. Ne dorim un Parlament care să nu răspundă presiunii băncilor comerciale de a impune legi favorabile lor. Va trimitem această relatare cu speranţa că situaţia noastră dramatică nu va rămâne fără ecou şi că plângerea noastră îşi va găsi o rezolvare.

Cu speranţă,

Grupul Clienţilor cu Credite în CHF"