Despre ce nu se vorbeŞte în campania electorală Monopolul notarilor

Zilele trecute un ziar bucureştean publica un clasament al celor mai mari venituri declarate în profesiile liberale.

Desigur nu a fost surprinzător ca pe primele locuri să fie situaţi avocaţii şi notarii. Publicaţia, tratând informaţia ca pe una de senzaţie, a dat doar câteva exemple.

Aş face pariu că, în cazul în care s-ar publica un clasament al primelor o mie de venituri, în proporţia cea mai mare ar figura notari. Se poate argumenta că toate guvernările recente au menţinut poziţia privilegiată a notarilor care beneficiază de preţuri administrate şi monopol al serviciilor. Astfel competiţia pe piaţa serviciilor notariale a fost eliminată.

Ar fi cazul ca în prezenta campanie, aspiranţii la fotoliile de parlamentari să răspundă la întrebarea: De ce este în interesul public ca notarii să-şi căptuşească buzunarele în detrimentul electoratului?

Mai există o profesie care, pe o astfel de listă a veniturilor, ar avea o prezenţă aproape inexistentă.

Cu toate că, în presă se publică lis­te cu preţurile percepute de doctori şi personalul auxiliar din spitale, pentru serviciile medicale şi în parcările spitalelor vezi maşini foarte scumpe, veniturile acestei categorii nu sunt contabilizate nicăieri.

De ce? Simplu! Pentru că guvernele succesive nu au fost capabile să asigure acestei profesii o compensaţie care să reflecte statutul ei socio-profesional, astfel încurajând sis­temul de plăţi discreţionale. Doctorii nu pot declara veniturile obţinute în afara sistemului pentru că acest lucru ar însemna corupţie.

Prin urmare cei care participă la sistemul de plăţi discreţionale, generează venituri mari evitând orice contribuţie fiscală. Cu alte cuvinte, sistemul îi forţează să practice evaziunea fiscală.

Guvernanţii, din expedient, preferă să echivaleze veniturile doctorilor cu bacşişul care se dă chelnerilor! Grav este că acest sistem de plăţi devantajează cea mai vulnerabilă pătură a societăţii.

Există o soluţie mai echitabilă a problemei?

Evident că ar exista, dar în ţara unde corupţia nu numai că nu este sancţionată, ci este, chiar, încurajată de un Parlament care îşi asumă puterea de a decide cine să fie deferit justiţiei pe principiul intereselor de partid, echitatea nu pare să fie o prioritate.