Despre grija pentru clienţii bancari

Anul electoral 2014 ne-a adus, pe lângă lupte politice tot mai dure care au provocat, printre altele, ruperea USL, şi un interes crescut al decidenţilor politici faţă de dificultăţile cu care se confruntă persoanele îndatorate la bănci.

"Electorata", cum a fost denumită schema propusă de Guvern pentru restructurarea creditelor bancare ale populaţiei prin credit fiscal, a fost intens mediatizată, dar şi criticată, deşi nu a fost transpusă într-un proiect de act normativ, până în prezent.

Unul dintre cei mai vocali opozanţi ai săi a fost preşedintele Traian Băsescu, domnia sa reclamând că debitorii vor fi păgubiţi, din cauză că vor fi obligaţi să plătească o sumă mai mare.

Asupra efectelor măsurii s-a pronunţat şi directorul Direcţiei Supraveghere din Banca Naţională a României (BNR), Nicolae Cinteză, care a precizat că simulările Băncii Centrale indică o majorare a costului final al creditului, în timp ce impactul pozitiv asupra creşterii economice, ca urmare a stimulării consumului, ar avea loc doar dacă bunurile şi serviciile consumate provin din producţia internă.

La rândul său, economistul Călin Rechea arată că propunerea Guvernului ar ajuta mai degrabă băncile decât clienţii îndatoraţi (vezi articolul "Cadou guvernamental pentru debitori? Nu, pentru bănci!" publicat în ziarul BURSA din data de 05.02.2014).

Parlamentarii nu s-au lăsat mai prejos decât Executivul, venind, şi ei, cu mai multe iniţiative legislative care ar trebui să reducă povara datoriei clienţilor faţă de bănci.

Dintre acestea, două au beneficiat de mai multă atenţie din partea mass-media, respectiv propunerea ca rambursarea creditelor în valută şi a dobânzilor aferente să se facă în lei la cursul din luna contractării împrumuturilor şi cea care ar permite conversia în monedă naţională a creditelor în valută, fără modificarea dobânzii.

Reacţia băncilor faţă de aceste propuneri nu a fost favorabilă, după cum era, probabil, de aşteptat.

Prima iniţiativă a fost discutată în cadrul Comisiei pentru buget, finanţe, activitate bancară şi piaţă de capital din Senat, prilej cu care Nicolae Cinteză a susţinut că aplicarea sa ar genera o criză sistemică, din cauză că ar risca să falimenteze mai multe bănci.

Afirmaţiile şefului Supraveghere din BNR au stârnit un val de reacţii pe reţelele sociale. Unii au fost de acord cu cele spuse, alţii nu.

Un comentariu mi-a atras atenţia în mod special.

Unul dintre participanţii la discuţie atrăgea atenţia că mutarea riscului valutar şi de dobândă de la debitori la bănci ar echivala cu asumarea eventualelor pierderi de către deponenţi.

Această idee mi-a amintit de cele spuse de guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, în luna august a anului trecut, cu privire la clauzele abuzive din contractele de credit. Domnia sa susţinea, atunci, că, într-un stat de drept, contractele semnate trebuie asumate şi respectate, iar băncile au datoria să protejeze depozitele atrase.

"Băncile nu împrumută din banii lor, ci din cei ai deponenţilor. Băncile nu depun banii din depozite într-un seif de unde să îi scoată şi cu dobândă, ci împrumută cu mai multă sau mai puţină abilitate clienţilor. Aşa funcţionează instituţiile de credit", sublinia şeful Băncii Centrale.

Presupun că tot protejarea depozitelor îl preocupa şi pe Nicolae Cinteză atunci când expunea riscul falimentului unor bănci, în faţa comisiei de buget-finanţe din Senat.

Nu ştiu cu siguranţă acest lucru, ci doar emit o ipoteză, bazată pe afirmaţii recente ale domniei sale, cum că nu consideră o idee bună salvarea băncilor cu banii deponenţilor.

Bancherii comerciali s-au exprimat şi ei, în diverse ocazii, cu privire la răspunderea pe care o au faţă de depozitele pe care le atrag.

Deci, şi băncile, atât cele comerciale, cât şi cele centrale, se îngrijesc de clienţi, nu doar politicienii.

Doar că le preocupă un alt segment de clientelă.

Dacă, pentru actorii politici (sau pentru unii dintre ei), este importantă uşurarea poverii care atârnă pe umerii debitorilor bancari, pentru bănci contează mai mult protejarea deponenţilor de eventualele pierderi pe care pot să le genereze cei care s-au împrumut şi acum contestă condiţiile contractuale.

Poziţiile aparent opuse pe care se află cele două părţi ar fi corecte dacă nu ar exista impresia că au la bază mai degrabă factori conjuncturali decât principii de la care nu se abat.

Să le luăm pe rând.

Debitorii nu au de ieri, de azi probleme cu plata ratelor.

Criza financiară a afectat puternic capacitatea de rambursare a creditelor contractate. Acest lucru se observă din nivelul ridicat al ratei creditelor neperformante, de aproape 22%, la sfârşitul lui septembrie, din numărul mare de companii aflate în insolvenţă sau în faliment, precum şi din faptul că peste 850.000 de persoane se află în stare de faliment personal nedeclarat, după cum a declarat, luna trecută, avocatul Gheorghe Piperea, în cadrul Conferinţei "Codul Insolvenţei", organizată de ziarul BURSA.

Persoanele care s-au împrumutat în valută înainte de izbucnirea crizei, adică majoritatea celor care au luat credite în perioada respectivă, se confruntă de ani de zile cu rate a căror valoare a crescut vertiginos, din cauza deprecierii leului faţă de monedele respective.

Debitorii cu credite în franci elveţieni au fost loviţi în mod special, ratele lor dublându-se faţă de momentul contractării împrumuturilor.

Cu toate acestea, iniţiativele legislative care să vină în ajutorul acestor oameni nu prea şi-au făcut loc pe agenda parlamentarilor sau a Guvernului.

Mai mult, proiectul de lege a insolvenţei persoanelor fizice, depus la Senat, în noiembrie 2009, de Gheorghe Piperea este blocat în Parlament de aproape patru ani.

Demersurile care se fac acum vin, deci, cu o întârziere deloc neglijabilă faţă de momentul apariţiei problemelor pe care pretind că încearcă să le rezolve.

Desigur, mai bine mai târziu decât niciodată, dar este greu să nu ne gândim că în acest an avem atât alegeri pentru Parlamentul European, cât şi pentru funcţia de Preşedinte al României şi acest lucru poate să joace un rol în alegerea momentului pentru promovarea acestor proiecte.

În ceea ce priveşte grija faţă de deponenţi, pe care BNR şi băncile comerciale o invocă drept argument pentru neadoptarea proiectelor menţionate, poate că aceasta nu ar trebui să existe doar atunci când instituţiile de credit "se luptă" cu debitori care cer modificarea condiţiilor de plată a împrumuturilor, ci şi atunci când decid să acorde finanţări.

Pentru că, aşa cum a precizat Mugur Isărescu, "băncile nu împrumută din banii lor, ci din cei ai deponenţilor".

Asta înseamnă că riscul de neplată nu şi-l asumă doar băncile, ci şi deponenţii ai căror bani i-au folosit ca să ofere credite.

Mai multa sau mai puţina abilitate pe care băncile o arată când împrumută clienţi joacă un rol important în protejarea deponenţilor.

Se poate argumenta că instituţiile de credit au divizii specializate în evaluarea riscurilor asociate fiecărei finanţări pe care o dau. Dar atunci, ne întrebăm: De ce plasează aceste riscuri clienţilor? Şi de ce avem o rată a neperformanţei atât de ridicată?

"Fuga" după cotă de piaţă care a caracterizat perioada premergătoare crizei nu prea este un argument solid, în condiţiile în care s-a făcut tot pe banii deponenţilor.

Se mai poate argumenta că există un fond de garantare a depozitelor bancare, care protejează banii deponenţilor. Da, dar doar în limita a 100.000 euro echivalent lei şi doar pentru anumite categorii de deponenţi.

Şi sunt destui care nu se încadrează să fie salvaţi.

Riscul pierderii banilor din depozite din cauza unor decizii de creditare mai puţin inspirate nu poate, deci, să fie eliminat.

Poate fi, însă, diminuat cât mai mult. Dar, din experienţa ultimilor ani, acest lucru pare să se facă pe baza restrângerii creditării către un număr redus de clienţi cu o stare financiară foarte sănătoasă şi garanţii foarte solide.

Nu mi-am propus să ofer o soluţie pentru această situaţie complicată, ci doar să semnalez o problemă de moralitate.