Despre o anumită irelevanţă a băncilor centrale

Băncile centrale au declanşat ofensiva împotriva unei economii globale care se clatină. Astfel caracteriza un articol Bloomberg recenta decizie a băncilor centrale din China, Marea Britanie şi zona euro.

Dar nu este inumană o astfel de ofensivă, în faţa unor economii care abia se mai pot ţine pe picioare sub povara datoriilor? Se pare că nu, iar autorităţile monetare vor să ne confirme cu orice preţ, atâta vreme cât nu ele îl plătesc, definiţia pe care a dat-o Einstein nebuniei: "a face acelaşi lucru la nesfârşit, aşteptând rezultate diferite de fiecare dată".

Deşi BIS (n.a. Bank for International Settlements) le-a avertizat, pe larg, despre pericolul irelevanţei în ultimul său raport anual, băncile centrale se înverşunează să ne demonstreze că mai mulţi bani de hârtie înseamnă sfârşitul crizei şi începutul unei noi ere a prosperităţii. Din păcate pentru aceste "instituţii", în societate a început să se răspândească pe scară largă "zvonul" privind irelevanţa lor.

Dar irelevanţa este unidimensională. Într-adevăr, băncile centrale nu pot să creeze bunăstare prin tipărirea monedei fiduciare, iar credinţa lor nestrămutată în atotputernicia banului de hârtie nu reflectă decât ignoranţa completă în privinţa adevăratei naturi a banului şi a rolului pe care trebuie acesta să îl joace în relaţiile economice dintre oameni.

În schimb, cealaltă dimensiune este foarte relevantă şi se manifestă deosebit de puternic în această criză: băncile centrale pot să distrugă economiile prin tipărirea fără discernământ, care va conduce la dezintegrarea structurii sociale, distrugerea moralităţii şi a structurilor economice fără de care nu este posibilă bunăstarea.

Într-un articol recent de la Bloomberg (n.a. apărut înainte de ultima reducere a dobânzii de politică monetară de către BCE) se arăta că "Draghi ar putea intra în zona crepusculară, unde şi lui Bernanke îi este frică să păşească". Preşedintele BCE a dovedit, între timp, că nu se teme de întuneric şi a intrat, cu un curaj specific cercetaşilor antrenaţi la Goldman Sachs, adânc în teritoriul zero al dobânzilor.

După anunţarea reducerii dobânzii de politică monetară la 0,75% şi a celei pentru depozitele constituite de către băncile comerciale la BCE la 0%, Mario Draghi a precizat, în cadrul unei conferinţe de presă, că există trei motive principale pentru care băncile nu reiau creditare: aversiunea faţă de risc, lipsa capitalului şi lipsa finanţărilor.

Draghi a recunoscut că acţiunile BCE au reuşit să rezolve, parţial, doar a treia problemă, cea a lipsei finanţărilor.

Dar Consiliul BCE a găsit soluţia. "Am extins lista garanţiilor eligibile astfel încât băncile să poată folosi activele pe care le creează prin creditare drept colateral pentru împrumuturile de la BCE", a mai declarat Mario Draghi, care a explicat că "a devenit, astfel, foarte util pentru bănci să crediteze economia reală, deoarece se generează în acest mod colateral care poate fi folosit pentru propria finanţare".

Nu este extraordinară inventivitatea BCE? Este, într-adevăr, dar nu se compară cu disperarea care a devenit tot mai transparentă.

Ceea ce propune Banca Centrală Europeană nu este decât o măsură care să prelungească funcţionarea celei mai mari scheme piramidale din istorie. Adică, în condiţiile în care băncile sunt subcapitalizate, aceste instituţii financiare sunt încurajate să acorde noi credite unui sector real care este deja supraîndatorat şi cu perspective minime de extindere a activităţii. Colateralul din spatele acestor credite va fi apoi reipotecat în cadrul operaţiunilor de refinanţare de la BCE, iar cercul vicios se va învârti şi mai tare.

În aceeaşi zi în care BCE a redus dobânda de politică monetară, presa europeană scria deja că decizia oferă puţine motive de speranţă, pentru că "adevăratele probleme se găsesc în altă parte şi se înrăutăţesc", după cum scria Der Spiegel.

În schimb, Bank for International Settlements pare să recunoască adevărata natură a problemelor cu care se confruntă sistemul financiar internaţional, dar mai ales cel european, când scrie, în ultimul său raport anual, că "o prioritate imediată este repararea bilanţurilor bancare prin recunoaşterea pierderilor şi recapitalizare", iar băncile "trebuie să-şi ajusteze bilanţurile pentru a reflecta cu acurateţe valoarea activelor".

Doar nu sugerează BIS că băncile nu raportează valori "umflate" ale activelor? Se pare că da, dar acest lucru nu ar fi fost posibil fără implicarea directă a băncilor centrale.

În opinia BIS, "pricipala provocare este aceea de a găsi motivaţia care să determine băncile să-şi recunoască pierderile şi să le şteargă din bilanţuri", deoarece "curăţarea bilanţurilor este importantă pentru asigurarea creditului către economia reală", mai ales când "o realocare majoră a resurselor este necesară pentru sectoarele economice".

Banca băncilor centrale recunoaşte astfel că am asistat, în ultimele decade, la o alocare defectuoasă a resurselor pe o scară nemaiîntâlnită, soluţia propusă fiind, din păcate, doar găsirea unei "motivaţii" pentru bănci.

În contextul actual, această "motivaţie" nu are cum să existe, iar BIS ne oferă şi explicaţia. "Achiziţionarea pe scară largă a activelor bancare (n.a. de către băncile centrale) şi sprijinul necondiţionat din cadrul programelor de lichiditate, pe fondul dobânzilor foarte scăzute, subminează necesitatea unei acţiuni directe pentru rezolvarea problemei activelor neperformante", se mai arată în raportul BIS.

Bank for International Settlements ilustrează condiţiile monetare extrem de relaxate la nivel global printr-un grafic al expansiunii bilanţurilor băncilor centrale (vezi grafic).

Conform datelor de la BIS, activele băncilor centrale au crescut de peste două ori în ultimii patru ani, depăşind 18 trilioane de dolari la sfârşitul lunii februarie 2012. La nivelul economiilor dezvoltate, activele totale ale băncilor centrale au depăşit 10 trilioane de dolari şi reprezintă circa 25% din PIB-ul cumulat, iar la nivelul economiilor emergente activele băncilor centrale au ajuns la circa 8 trilioane de dolari, reprezentând circa 40% din PIB-ul cumulat.

Dacă se doreşte cu adevărat redresarea economiei globale, dobânzile trebuie lăsate să îşi urmeze cursul natural, care, în condiţiile actuale, nu poate fi decât creşterea. Această creştere va conduce la creşterea economisirii şi la accentuarea tendinţei de rambursare a datoriilor.

După reducerea gradului de îndatorare, pe fondul unui volum suficient al economiilor populaţiei şi firmelor, se va putea relua procesul investiţional şi consumul. Ce înseamnă suficient? Greu de spus, dar vor apărea semnale pe piaţă care ne vor arăta semnificaţia "suficientului", semnale mult mai credibile decât orice prognoză oficială.

Menţinerea la un nivel scăzut, în mod artificial, a dobânzilor nu va face decât să încurajeze acumularea unor datorii şi mai mari, în special din partea guvernelor. Adică va creşte datoria publică, un fenomen pentru care nu există niciun fel de asumare a responsabilităţii din partea autorităţilor, dar a cărui povară va apăsa pe umerii multor generaţii.

Dar autorităţile monetare şi fiscale nici nu vor să audă de astfel de soluţii, care ar dovedi aproape imediat valoarea propagandei statiste din ultimele decenii. Propagandiştii din băncile centrale preferă să învinovăţească populaţia pentru actuala stare de lucruri. Doar ea este vinovată că nu munceşte, cu o productivitate de 1000% bineînţeles, pentru scoaterea ţărilor din criză.

Dar salahorii nu mai au nicio motivaţie. Ei au ajuns să vadă, într-un târziu, că nu mai contează cât de repede învârt roata hamsterilor. Obiectivele pe care le urmăresc în viaţă au devenit la fel de iluzorii ca şi valoarea "banilor" pe care îi primesc în schimbul muncii lor.

La nivel european asistăm la marşul inexorabil către putere al partidelor de stânga, care promit populaţiei că vor elimina austeritatea şi vor promova creşterea economică prin stimulente guvernamentale.

Dar aceste aşa-zise politici de creştere nu sunt decât echivalentul administrării unei morfine monetare, menită să atenueze durerea creată de o tumoare a datoriilor care nu poate fi vindecată decât prin extirpare.

Din păcate, deocamdată nu s-au găsit chirurgii calificaţi pentru acest gen de intervenţie, iar pacienţii trebuie să se mulţumească doar cu un surogat al "competenţei", oferit cu atâta ardoare de "secretarii de partid" şi propagandiştii lor din spitalul economic global.