Evaluarea Guvernării PSD (2001-2003), în interpretarea Alianţei PNL-PD (IV)

(urmare din numărul trecut)

Deosebit de grav este faptul că fiscalitatea operează asupra agenţilor economici cu măsuri diferite. Deşi rata reală a fiscalităţii este de circa 40%, rata pe baza căreia sînt calculate veniturile bugetului consolidat al statului, este, pentru anul 2004, de 30,2%, chiar în scădere de la un an la altul. Această cifră ce priveşte proporţia dintre veniturile bugetare şi PIB este utilizată de Guvern pentru a justifica faptul că fiscalitatea este mai relaxată în România, comparativ cu alte ţări. Realitatea este că fiscalitatea este severă, iar în ce priveşte munca, fiscalitatea este printre cele mai apăsătoare din Europa. Rata efectivă a fiscalităţii, în comparaţie cu rata pe care o plăteşte un contribuabil cins-tit, arată cît de mare este indis-ciplina fiscală tolerată de autorităţi. Preţul clientelismului politic şi toleranţei fiscale, plătit de bugetul de stat, este de aproape 10% din PIB, adică, pentru anul 2003, de circa 5 miliarde euro!

Presiunea fiscală este cu mult mai ridicată decît gradul de fis-calitate exprimat prin rata fis-calităţii. Presiunea fiscală se calculează ca un raport între veniturile bugetare şi acea componentă a produsului intern brut care este impozitată. De pildă, în structura PIB pe anul 2003, circa 20% o reprezintă contribuţia economiei informale şi circa 7% contribuţia producţiei industriale din gos-podării (economie naturală). Astfel, PIB-ul impozitat este de numai 73% din cel declarat oficial. Aceasta înseamnă că presiunea fiscală exercitată asupra unui contribuabil corect este de 40:73, adică 56%, iar gradul de fiscalitate, raportat la PIB-ul impozabil este de 40%. Aceasta este advărata faţă a fiscalităţii din România!

Dacă adăugăm la aceasta efectele economice ale corupţiei din administraţie care presupun un transfer de cel puţin 2,5 miliarde de euro anual către reprezentanţii partidului de guvernămînt, putem socoti că în România se fură de la stat şi se ia tribut de la cetăţeni ori de întreprinzători, sub privirile îngăduitoare ale Guvernului, de cel puţin trei ori mai mult decît creşterea economică! Asta fără să punem la socoteală datoriile, deficitele şi pierderile care sînt, la rîndul loc, de cîteva ori mai mari decît mult lăudata creştere economică, amintindu-ne de performanţele similare ale guvernării PDSR din perioada 1993-1996.

Faptul că în economia ro-mâ-nească se iroseşte mai mult decît se acumulează şi se consumă mai mult decît se produce, se datorează în mare mă-sură lipsei unei economii de piaţă funcţionale. Libera competiţie este sufocată de monopoluri economice, naţionale şi locale, de intervenţii arbitrare ale statutlui, de lipsă de trans-parenţă şi de alocări ale resurselor lipsite de raţionalitate economică.

(va urma)

În acelaşi timp, suprapunerea monopolurilor economice cu monopolul politic al PSD duce la consolidarea unei structuri oligarhice extrem de periculoase şi de costisitoare, ostile modernizării economice şi integrării europene.

Nu întîmplător, organismele de supraveghere a mediului concurenţial sînt neputincioase şi aservite politic. În acest sens, Guvernul a ignorat constant, în ultimii trei ani, dispoziţiile Acordului de Asociere din 1993, reglementînd prin ordonanţe de urgenţă un număr mare de ajutoare de stat, acordînd numeroase amînări, scutiri de la plata impozitelor şi taxelor sau ştergerea penalităţilor aferente acestora pentru marii datornici. Guvernul a împovărat financiar sistemul utilităţilor publice şi a redus, astfel, şansele de privatizare a acestora. În ciuda numeroaselor abuzuri ale administraţiei, a numărului mare de ajutoare de stat şi scutiri fiscale pentru marii datornici, Consiliul Concurenţei nu a contestat nici măcar pentru o singură dată această politică făţiş anticoncurenţială şi antieuropeană.

(va urma)