Farmecul discret al absurdului european

Nu credeam că pieţele vor avea atâta răbdare cu aceas-tă comedie absurdă construită în jurul "salvării" Greciei. De la împrumuturile bilaterale s-a trecut la vehicularea soluţiei FMI şi s-a revenit în punctul de plecare. Investitorii sunt nevoiţi să se prefacă, probabil, că le place comedia, deoarece alternativele sunt din registrul horror.

Preşedintele Nicolas Sarkozy a fost, poate, cel mai virulent critic al soluţiei FMI. Să fie adânca preocupare pentru stabilitatea construcţiei europene motivul acestei opoziţii? Sau explicaţia este mult mai "pământeană"? Bloomberg ne oferă o primă explicaţie pentru refuz, atunci când scrie că Dominique Strauss-Kahn este un candidat potenţial la alegerile prezindenţiale din Franţa. Acesta a declarat în februarie că ia în considerare renunţarea la postul de director al FMI pentru a-l înfrunta pe Sarkozy.

Simon Johnson, profesor la MIT şi fost economist-şef la FMI, pare să citească mult mai bine intenţiile lui Dominique Strauss-Kahn. Pentru Johnson, Strauss-Kahn este "Metternich cu un Blackberry", gata să folosească criza pentru a reveni în politica Franţei, obiectivul său fiind acela de a se poziţiona ca salvator al Europei. "DSK este - asemeni lui Metternich - un maestru al oportunităţii, un om care ştie când să mute şi când să aştepte, având şi o reţea largă de contacte politice în Europa", scrie Simon Johnson pe blogul său.

Din păcate, la aceasta se reduce toată lupta anticriză. Lipsa unor idei coerente este compensată printr-un amalgam de "soluţii" ad-hoc doar pentru menţinerea actualelor structuri politice şi economice. Declaraţiile războinice la adresa speculatorilor nu sunt decât perdea-ua de fum care trebuie să menţină minima credinţă a populaţiei în planurile de salvare.

Până la apariţia unor soluţii, nu ne râmâne decât să gândim pozitiv. Aceasta nu este doar cea mai bună cale pentru vindecarea alcoolismului, conform unui expert american citat de cotidianul The Guardian, ci ne poate scoate şi din criza economică, după cum încearcă să ne convingă băncile centrale.

Într-un fel, cele două "boli" sunt asemănătoare, fiind cauzate de excesul de "lichiditate ieftină" de pe pieţe.

Dar cum păstrăm pozitivismul, când preşedintele CE, Jose Manuel Barroso, declară că un ajutor financiar acordat Greciei nu reprezintă un bailout? Prin revenirea la soluţia împrumuturilor bilaterale, oficialii UE forţează limitele legale ale tratatelor europene şi se afundă tot mai mult în absurd.

Totul se face, bineînţeles, în numele solidarităţii şi stabilităţii europene. "Nu există stabilitate fără solidaritate şi nici solidaritate fără stabilitate", a declarat Barroso pentru Financial Times.

Devine absurdul credibil şi acceptabil dacă are mai mulţi susţinători? Asta pare să fie opinia lui Vitor Constancio, guvernatorul Băncii Portugaliei şi viitor vice-preşedinte al BCE. Acesta a declarat pentru Reuters că "acordarea unui credit Greciei la dobânzi normale nu este un bailout".

Să presupunem, prin reducere la absurd desigur, că bailout-ul nu este bailout şi că tratatele europene nu sunt încălcate. Cum poate susţine o economie în recesiune costurile pozitive de finanţare, în condiţiile în care adevărata problemă a Greciei este solvabilitatea şi nu lichiditatea?

Prim-ministrul Papandreu nu ne poate răspunde la întrebare, deoarece se află "în stare de război, într-o bătălie împotriva intereselor speciale, atât din Grecia cât şi din afara ei", conform propriilor declaraţii.

Din Grecia? Cine să fie calul troian? Cotidianul Kathimerini scrie că TT Hellenic Postbank a "investit" anul trecut 1,2 miliarde de dolari în instrumente CDS ale Greciei, achiziţionate la o cotaţie de 135 puncte de bază şi vândute ulterior la 235 puncte de bază. În condiţiile unei valori noţionale a pieţei CDS-urilor pentru Grecia de 8 miliarde de dolari, Hellenic Post Bank a fost cel mai mare speculator de pe piaţă, cu o cotă de 15%. Acţionarul majoritar al băncii, cu 34% din acţiuni la sfârşitul anului trecut, este statul grec, conducerea băncii fiind schimbată în octombrie 2009 după venirea socialiştilor la putere.

Oricât ar părea de ciudat, pariul statului grec împotriva propriului său faliment nu reprezintă apoteoza absurdului european. Candidatul ideal pentru această onoare este presiunea exercitată asupra Greciei, de către Franţa şi Germania, pentru a cumpăra echipamente militare în acelaşi timp cu presiunile tot mai mari pentru reducerea cheltuielilor publice şi a deficitului bugetar. În articolul Reuters, care vorbeşte de contracte cu firmele franceze pentru elicoptere, avioane şi fregate, promovate chiar de Sarkozy la întâlnirea cu Papandreu, se aminteşte şi de faptul că ponderea cheltuielilor militare ale Greciei în PIB este cea mai mare din UE.

Într-o mare a absurdului, Bundesbank se face că nu observă ridicolul situaţiei, atunci când preciza recent că FMI nu poate ajuta Grecia deoarece "mandatul FMI stipulează că finanţează doar deficitele temporare de cont curent". Să nu ştie banca centrală a Germaniei că FMI plăteşte de ceva timp salariile bugetarilor şi pensiile din România?

Între timp au apărut şi informaţii conform cărora Germania şi Franţa au ajuns la un acord privind rolul FMI-ului în susţinerea financiară a Greciei. Să mai credem, să nu mai credem?

Probabil că ar fi indicat să pornim de la concluziile unui studiu realizat la Columbia Business School, care arată că persoanele aflate în poziţii de putere ocupă primele locuri în clasamentul mincinoşilor, deoarece "consecinţele negative ale minciunii nu sunt foarte pronunţate".

Rezultatele studiului, care pentru tot mai mulţi nu reprezintă decât nişte adevăruri evidente, mai demonstrează ceva. Că situaţiile absurde de mai sus nu sunt de fapt absurde, ci doar par aşa celor care nu au pe umeri povara bănăstării generale. Pentru cercul închis al politicienilor aleşi în mod democratic, totul nu este decât un joc de putere. Într-un teatru global al absurdului.