FILE DE ISTORIE SIDEX între 1965 şi 2001

În anul 1965 a început construcţia Combinatului Siderurgic Galaţi, cel care, în baza legii nr.15/1990 şi a H.G. nr.29/1991, a devenit SIDEX SA.

SIDEX este un combinat complet integrat, având o capacitate proiectată de 10 milioane tone de oţel pe an, reprezentând pe atunci 70% din producţia naţională de oţel şi 95% din cea de laminate plate. Obiectul principal de activitate al companiei este producerea şi comercializarea produselor laminate - la cald şi la rece - din oţel, a ţevilor cu diametre mari, sudate longitudinal, a utilajelor şi pieselor de schimb pentru metalurgie şi a produselor secundare rezultate din fluxul tehnologic, produse cocso-chimice, oxigen, azot, argon. În anul 2000, când a fost lansată privatizarea, SIDEX domina piaţa internă, iar exportul reprezenta jumătate din cifra sa de afaceri. SIDEX realiza 5% din produsul intern brut al României, dar influenţa direct şi indirect 25% din PIB.

În ciuda acestor circumstanţe, în anii '90 SIDEX şi-a redus permanent producţia, în paralel cu deteriorarea situaţiei sale financiare. Cauzele sunt numeroase, dar la loc de frunte se situează politicile guvernamentale iresponsabile, care au ignorat nevoia stringentă de restructurare tehnologică şi de personal a siderurgiei româneşti. Deşi fiecare guvern a adoptat câte o astfel de strategie, nici una nu a fost implementată. Mai grav, hiperinflaţia a accentuat procesul de decapitalizare a întreprinderilor şi a generat condiţii optime pentru căpuşarea lor. Ca şi celelalte combinate din domeniu, SIDEX a rămas la discreţia adminis­tratorilor săi, a reprezentanţilor FPS în AGA şi CA şi a căpuşelor. Fiind cea mai mare companie românească, a fost şi cea mai furată. Firmele prin care SIDEX se aproviziona şi cele prin care îşi desfăcea produsele erau de toate dimensiunile, aveau conexiuni în toate partidele, iar cele mai importante dintre ele aveau spatele asigurat de ofiţeri superiori din serviciile secrete.

Un partener privilegiat a fost compania BALLI STEEL, despre care se spune că a fost adusă în România de generalul Victor Atanasie Stăncules­cu. SIDEX INTERNATIONAL Ltd, cu sediul la Londra, avându-i ca asociaţi pe SIDEX (40%) şi BALLI (60%), a ajuns să aibă o pondere majoritară în relaţiile comerciale ale combinatului, ceea ce a deranjat pe ceilalţi "beneficiari" în aşa măsură încât au reacţionat. Schimbarea lui Sorin Dimitriu din fruntea Fondului Proprietăţii de Stat, el însuşi considerat ca fiind un apropiat al generalului, s-a produs la presiunea cercurilor de interese legate de SIDEX şi deranjate de privilegierea companiei BALLI.

Cifrele care apar în documentele privatizării se referă la anul 1999 şi arată îngrozitor. SIDEX avea un capital social de 290 milioane de dolari, 27.000 de salariaţi şi o producţie de 3,234 milioane tone de oţel. Bilanţul contabil arăta o pierdere de 41 milioane dolari, un grad de îndatorare de 328%, datoriile totale fiind de 886 milioane dolari (fără penalităţi în va­loare de peste 600 milioane!), din care 581 milioane dolari faţă de bugetele statului, lichiditatea generală era de 0,86%, cea parţială de 0,42% şi îşi acoperea din surse proprii doar 2% din nevoile de capital circulant. SIDEX avea un acces limitat la surse de finanţare externe, în condiţiile în care sistemul bancar românesc era incapabil să acopere necesarul său de finanţare, care depăşea cu mult 20% din capitalul oricărei bănci româneşti. Situaţia sa era agravată de existenţa unui volum important de plăţi restante faţă de furnizorii majori: ROMGAZ, ELECTRICA, SNCFR, PETROM, porturi etc. Combinatului îi lipseau şi 75 milioane dolari pentru investiţii de ecologizare.

Practic, SIDEX se afla în stare de faliment. Atâta doar că nimeni nu îndrăznea să-l declare. Intrarea în incapacitate de plată a combinatului ar fi antrenat prăbuşirea BCR, ceea ce - în acel moment - ar fi provocat crahul economiei naţionale.

De această nenorocită stare de fapt au profitat "cercurile de interese" care înlănţuiau SIDEX-ul. Companiile-căpuşă finanţau aprovizionarea combinatului cu minereu de fier şi cu cărbune, practicând adausuri medii de 2%, la fel ca şi la vânzarea produselor finite, cu care erau plătite de către SIDEX în barter. Numai că, mai ales în ultimii ani, marja SIDEX-ului fusese foarte rar de 2%, aşa că lucra în pierdere "calculată", spre deosebire de firmele partenere, care aveau profitul asigurat, indiferent de situaţia mamutului. Uriaşul ajunsese să fie înlănţuit şi dependent de pitici, la fel ca şi Guliver, în celebra poveste. Pentru această situaţie există responsabili politici, care nu au fost niciodată judecaţi pentru subminarea economiei naţionale!

SIDEX-ul nu putea fi salvat decât printr-o capitalizare masivă, iar în anii aceia guvernul, care a reuşit performanţa să achite vârfurile de plată la serviciul datoriei externe şi să evite prăbuşirea economiei naţionale, nu avea banii necesari. Singura soluţie era privatizarea, dar şi aceasta a fost cu peripeţii.

• Privatizarea SIDEX

SIDEX a fost adus în stare de faliment de lăcomia celor care l-au furat, prin căpuşare. Oameni foarte influenţi, legaţi de structurile succesoare fostei Securităţi comuniste, deloc dispuşi să accepte pierderea "punguţei cu doi bani" care i-a îmbogăţit, s-au opus prin toate mijloacele privatizării.

Au început prin a motiva funcţio­nari superiori din FPS, ca să caroteze privatizarea, prin ofertarea spre privatizare a unui pachet minoritar de acţiuni. Aceştia au angajat o bancă de investiţii (FLEMINGS) pentru elaborarea strategiei de vânzare a 35% din acţiuni. Scoţienii au făcut analizele, şi-au luat banii, dar era evident că nimeni nu va accepta să fie acţionar minoritar, la paritate cu guvernul, într-o companie bolnavă, dintr-o ţară în care economicul era atât de mult şi de păgubitor influenţat de politic. Respectivii, în frunte cu directorul general executiv, au fost destituiţi, dar privatizarea a fost întârziată cu un an.

Apoi, FPS a încercat să instaleze în fruntea SIDEX o echipă de manageri americani, care să întrerupă căpuşarea şi să pregătească compania pentru privatizare. Negocierile cu USX, subsidiară a lui US Steel, au ajuns până la convenirea salariilor (foarte mari!), FPS a cerut convocarea AGA pentru schimbarea administratorilor, dar - în ultima clipă - americanii ne-au anunţat că renunţă. Neoficial, s-a aflat că au fost descurajaţi de oficiali români...

În aceste circumstanţe, dată fiind situaţia combinatului şi dificultatea probabilă în găsirea unui investitor adecvat, SIDEX a fost inclus în programul PSAL, încheiat de guvernul României cu Banca Mondială. Banca s-a angajat să finanţeze echipele de consultanţi internaţionali care urmau să facă efectiv privatizările pentru câteva zeci de întreprinderi. Selectarea consultanţilor s-a făcut după procedurile transparente ale Băncii Mondiale, de către o comisie formată din nouă experţi români, câte trei de la FPS, ministerul finanţelor şi BNR. Consultantul desemnat pentru privatizarea SIDEX a fost un consorţiu format din banca americană de investiţii FIELDSTONE, specializată în tranzacţii cu companii siderurgice, şi celebra DELOITTE & TOUCHE. Numai că reprezentantul Băncii Mondiale a refuzat să confirme rezultatul, intervenind în favoarea băncii FLEMINGS, la care fusese angajat înainte de a ajunge la Banca Mondială. Blocajul s-a prelungit atât de mult încât guvernul a acceptat ca privatizarea SIDEX să se facă de către FPS, în afara programului PSAL, dar cu consultantul desemnat după criteriile Băncii Mondiale.

Evaluarea făcută de experţii americani a arătat că SIDEX nu poate fi vândut fără o restructurare financiară prealabilă, prin care să se anuleze penalităţile cauzate de neplata datoriilor faţă de bugetele statului, iar acestea din urmă să fie capitalizate, prin transformare în acţiuni. Valoarea estimată de ei, în cazul restructurării recomandate, se ridica la 211 milioane dolari. FPS şi-a însuşit punctul de vedere al consultanţilor şi a obţinut aprobarea prin hotărâre de guvern a strategiei de privatizare a SIDEX, implicând convertirea în acţiuni a datoriilor faţă de bugetele statului şi anularea penalităţilor. Era în luna noiembrie a anului 2000, în plină campanie electorală, iar sindicatele, manipulate politic de opoziţia pesedistă, au blocat ţinerea AGA, astfel încât, pentru a face ireversibilă privatizarea SIDEX, FPS a lansat anunţul publicitar cu oferta de privatizare pe structura nemodificată a acţionariatului.

Au urmat alegerile şi schimbarea decidenţilor. Scandalurile provocate de sindicate au încetat ca prin minune, datoriile au fost convertite în acţiuni, iar privatizarea s-a putut finaliza.

Depuseseră scrisori de intenţie: MARCEGAGLIA SPA, din Italia, EREGLI DEMIR CELIK FABRIKALARI TAS, din Turcia, TATA INTERNATIONAL Ltd, din India şi ISPAT în consorţiu cu BALLI STEEL, din Anglia. Dintre toţi, ofertă concretă a depus doar ISPAT (devenit LNM Holdings), care a şi cumpărat acţiunile deţinute de către statul român la SIDEX. LNM Holdings a plătit 70,2 milioane dolari pentru 91,6% din acţiunile SIDEX şi s-a angajat să investească cel puţin 351 milioane dolari în următorii 10 ani, din care cel puţin 275 milioane pentru programul de investiţii tehnologice şi 76 milioane pentru programele de mediu.

În raport cu estimările consultanţilor, termenii tranzacţiei au fost nejustificat de dezavantajoşi pentru statul român. Pe lângă faptul că plata preţului (simbolic!) acţiunilor s-a făcut în rate, guvernul Năstase a capitalizat sub formă de acţiuni nu doar creanţele bugetului de stat, ci şi creanţele băncilor, ale furnizorilor de energie şi transporturi (ROMGAZ, ELECTRICA, SNCFR, PETROM), precum şi creanţele AVAB. Transformarea datoriilor în acţiuni s-a făcut la valoarea de 25.000 de lei/acţiune, iar LNM a plătit numai 10 cenţi/acţiune. Preţul acceptat a fost de doar o treime din cel evaluat de experţii americani.

În realitate, guvernul Năstase a luat cu o mână 70 de milioane, iar cu cealaltă a dat aproape 1,8 miliarde dolari! Pe lângă anularea penalităţilor de 600 milioane dolari şi vinderea pe nimic a datoriilor de 886 milioane dolari, guvernul a acceptat şi alte înlesniri: scutirea de taxe vamale a importului de echipamente pentru investiţiile asumate şi preluarea de către guvern a costurilor restructurării de personal - 200 de milioane dolari pentru ajutorul de şomaj pe doi ani şi alte 20 de milioane dolari pentru indemnizaţii de completare a ajutorului de şomaj. În plus, guvernul a acordat celui de-al doilea (pe atunci) producător de oţel din lume un credit fiscal enorm faţă de starea precară a finanţelor naţionale: 800 milioane dolari, reprezentând TVA şi 200 milioane dolari, reprezentând impozitul pe profit, amânate la plată pentru 5 ani. Tranzacţia a contribuit semnificativ la suspiciunile de corupţie de care a "beneficiat" guvernul Năstase.

Când indienii au preluat combinatul, au dat un răgaz de 10 minute direcţiei comerciale pentru a părăsi birourile. În acest fel au început "curăţenia" la SIDEX. A urmat recapitalizarea, plata datoriilor restante faţă de furnizori şi relansarea profitabilă a activităţii. Parcă pentru a demonstra dimensiunile jafului de până atunci, combinatul a trecut pe profit înainte ca să se facă vreo investiţie tehnologică; s-au schimbat doar regulile şi motivaţiile.

SIDEX a ajuns să producă mai mult oţel, cu mai puţini salariaţi (au rămas 60% faţă de momentul privatizării), nu are datorii restante şi plăteşte sume importante la bugetele statului şi la cele locale. Desigur, creşterea pieţei mondiale a oţelului a avut o contribuţie importantă la relansarea SIDEX.

• SIDEX post-privatizare

Din păcate, binele nu a ţinut mult.

Concernul LNM Holdings a continuat să se mărească, prin achiziţionarea unor companii metalurgice mai performante, între care giganţii ARCELOR şi ILVA, dar la SIDEX au reînceput restructurările. Uzina cocso-chimică şi majoritatea furnalelor au fost demolate, cu consecinţa diminuării semnificative a producţiei (cam la un sfert din capacitatea proiectată) şi a readucerii combinatului pe pierderi.

Indienii nu ar fi putut face nimic fără acordul decidenţilor politici români. În ciuda evidenţei faptului că situaţia SIDEX se va degrada, mai multe acte adiţionale la contractul de privatizare au fost acceptate de oficialii români.

Deţinut de un jucător global, care este şi cel mai important producător de oţel din lume, din fala industriei româneşti, SIDEX a ajuns o umbră; o piesă, într-un puzzle care se joacă altundeva, nu în România. Acum, când Comisia Europea­nă condiţionează noile achiziţii de renunţarea la câteva dintre combinatele pe care le are, ISPAT se pregăteşte să renunţe la SIDEX şi, foarte probabil, cumpărătorul va veni dinspre est...