Ieşirea de sub tutela lui Dumnezeu

• a) Viitorul în trecut

Uitarea Poruncilor dumnezeieşti (şi recuperarea lor) în vremea lui Iosua este o poveste spectaculoasă care, la celălalt capăt, are o altă poveste, la fel de spectaculoasă, despre cum, după un mileniu şi jumătate, uitarea/recuperarea vor fi fost amintite, citate şi introduse în Talmud, căci această poveste nu este în Biblie.

N-a fost niciodată.

Povestirea citată în Talmud are trei versiuni, în unele are început şi, eventual, cuprins, dar încheierea apare doar în juxtapunere la a treia versiune.

Toate trei relatează începutul întîmplării, constînd în faptul că Moise i-a transmis Tora orală lui Iosua Navi (moştenitorul său la conducerea poporului israelit), iar Iosua Navi, după moartea lui Moise, va fi uitat o parte din Porunci, (într-un număr diferit, de la o versiune la alta).

În Anexa 1 se găsesc, in extenso, toate cele trei versiuni prezentate aici fragmentar:

Începutul - uitarea

- (A) Prima versiune este atribuită lui Samuel (165 - 254/257 e.n.), evreu babilonian, şeful Academiei Talmudice din Nehardea: "Gemara se întoarce la problema în sine. Rav Yehuda spune că Samuel spune: Trei mii de halakhot au fost uitate în zilele de doliu pentru Moise". (Temurah 16a:3) - [Vezi Nota (1) pentru noţiunea de "halakhot"]

- (B) A doua versiune este atribuită lui Rav (175-247 e.n.), evreu babilonian, şeful Academiei Talmudice din Sura: "Rav Yehuda spune că Rav spune: [...], puterea lui Iosua s-a slăbit şi trei sute de halakhot au fost uitate de el şi s-a confruntat cu şapte sute de cazuri de incertitudine". (Temurah 16a:6)

- (C) A treia versiune, fiind anonimă, ar putea figura oricînd pe axa timpului de pînă la consemnarea în Talmud: "Se învaţă într-o baraita: O mie şapte sute de inferenţe a fortiori, analogii verbale şi detalii ale cărturarilor au fost uitate în zilele de doliu pentru Moise." (Temurah 16a:8) - (Vezi nota - (2) pentru noţiunea de "baraita"]

Rabbi Abbahu (279-320 e.n.), evreu palestinian, rector al Academiei din Cæsarea, este menţionat în prelungirea ei, dar acesta nu este un indiciu pentru istoria baraita citată aici.

- Cuprinsul - imposibilitatea duplicării

- - (A) Prima versiune justifică de trei ori, în mod diferit, de ce normele (halakhot) nu mai pot fi duplicate nici prin coborîre din Cer, nici prin profeţie:

- Iosua, referindu-se la Tora, citează Deuteronomul 30:12: "Nu este în cer", derivînd implicit că nu mai pot fi primite instrucţiuni din Cer;

- Samuel citează Leviticul 27:34, interpretînd precizarea că "acestea sînt poruncile" ca pe o interdicţie a altor profeţii;

- Pinehas invocă ambele argumente de mai înainte, anulînd, astfel, cele două surse de inspiraţie divină prin care să fie duplicate Poruncile uitate.

- - (B) A doua versiune îi atribuie lui Dumnezeu argumentul lui Iosua din prima versiune.

- - (C) A treia versiune nu tratează subiectul duplicării divine a Poruncilor uitate.

- Încheierea - recuperarea pilpulistică

Subiectul recuperării Poruncilor uitate nu este tratat în nici una dintre versiuni, dar, versiunii (C) , Talmudul îi juxtapune un citat din Rabbi Abbahu care dă agerimea gîndirii omeneşti drept soluţie de restabilire a Poruncilor divine pierdute şi numeşte agerimea drept "pilpul", pe care unii exegeţi îl asimilează unei metode dialectice.

În iudaism, urmările acestei povestiri sînt incalculabile - emanciparea omului în raporturile cu Dumnezeu şi scindarea oponenţilor pe acest subiect -, dar aceste consecinţe avuseseră deja loc în dezbateri dramatice purtate începînd de cu trei secole în urmă faţă de momentul consemnării în Talmud a versiunilor poveştii.

Episodul uitării/recuperării Poruncilor este cauză sau este alibi în faţa contemporanilor?

Emanciparea în raporturile cu Dumnezeu, la care s-a încumetat o parte din rabinatul de la cel mai înalt nivel al începutului de mileniu, a trebuit să se acopere cu o justificare?

În funcţie de momentul în care plasăm povestirea talmudică - la capătul la care vor fi avut loc evenimentele relatate de ea sau la capătul la care a fost consemnată relatarea - obţinem două naraţiuni diferite, care se exclud reciproc.

Această poveste care s-ar vrea căzută prometeic din Biblie în Talmud, prilejuieşte înălţarea statutului de om, apropiindu-l de Dumnezeu?

Sau deosebit de asta, este de fapt o fără de scrupule ieşire de sub tutela lui Dumnezeu?

Aplicarea "Principiului circularităţii" (3) folosit la tîlcuirea aparentelor contradicţii din Pentateuh pare că aici este inoperabil.

- Note,

- (1) , Halakhah, (ebraică: "Calea") cu variantele Halakha, Halakah sau Halachah, în iudaism, totalitatea legilor şi ordonanţelor care au evoluat din timpurile biblice pentru a reglementa rigorile religioase, viaţa de zi cu zi şi conduita poporului evreu (Enciclopedia Britannica);

- Halakhot - plural, legi/norme/derivări şi aplicaţii.

- (2) , Barayata (singular, baraita) - cuvânt aramaic (înseamnă "exterior") care desemnează o tradiţie tanaită (perioada aproximativă între anii 10-220 e.n.) care nu este încorporată în Mishnah (corp al Talmudului, alături de Gemara); relaţia dintre Barayata şi Mishnah este astfel reprezentată ca similară cu cea a apocrifelor în raport cu scrierile biblice canonice. (Conform cu Jewish Enciclopedia şi Wikipedia)

- (3) , "CIRCULARITATEA PENTATEUHULUI/Descindem în Biblie sau din ea?"/BURSA/01.06.2022, întemeiază "Principiul circularităţii" interpretării, care oferă sistematic justificarea pentru tîlcuiri coerente, acolo unde raţiunea este în indecizie.

• b) Principiul circularităţii

Contrazicerile din Pentateuh pot fi înţelese drept tensiune între straturi suprapuse de relatare care se multiplică în textul Scripturii, (textul, fiind autoreferenţial, face consemnarea compatibilă cu interpretarea în spirală - diferită de la un nivel la altul - asupra aceloraşi evenimente sau asupra înregistrării lor).

Este ceea ce am numit "Principiul circularităţii" în interpretarea primelor cinci cărţi ale Bibliei, descoperindu-le virtuţile de înţelegere în "cinematica perpetuei rescrieri".

"Principiul circularităţii" este apropiat de principiul "Shitat Habechinot" ("abordarea aspectului") al rabinului Mordechai Breuer (1) ,, care susţine prezervarea contradicţiilor din textul biblic, drept perspective diferite ale lui Dumnezeu (sau Torei) asupra unuia şi aceluiaşi fapt; "abordarea aspectului" este fundaţia pe care se edifică propunerile contemporane de hermeneutică a Torei.

Justificarea lui Breuer este frumoasă, se poate susţine teologic, dar este insuflată de ipoteze exterioare textului.

Complementar, "Principiul circularităţii" oferă o limpezire omenească, acceptabilă exegetic şi validă logic pentru consemnarea în Pentateuh a unor variante diferite (uneori, contrare) ale relatărilor asupra aceloraşi evenimente.

Dar, spre deosebire de "Principiul abordării aspectului", "Principiul circularităţii" este imanent textului Scripturii, cîtă vreme acceptăm că "nu există timpuriu şi tîrziu în Tora" şi deci putem imagina textul atît în cronologia discursului, cît şi în mişcarea gîndului care l-a parcurs, deja, şi nu îl poate rearanja, conform cu abilităţile "kerigmatice" ale înţelegerii omeneşti, decît dacă îi atribuie "dynameis" (dinamică) - textul se rescrie perpetuu, prilejuind saltul în "dogma" (termenii între ghilimele sînt folosiţi cu înţelesurile de la Nota 2,,, prezentate de Karen Armstrong).

Poate fi extinsă aplicarea "Principiului circularităţii" dincolo de Pentateuh?

În cazul povestirii despre uitarea/recuperarea Poruncilor, oricît s-ar fi străduit cei care au relatat-o să o implanteze în ceaslovul Bibliei, în spaţiul alb păstrat între Deuteromonul şi Cartea lui Iosua Navi, totuşi nu se poate stabili o circularitate autereferenţială între Biblie şi Talmud, pentru că deşi Talmudul se referă la Biblie, totuşi Biblia nu se referă la Talmud.

Prin urmare, explicaţia apariţiei acestei povestiri nu trebuie căutată în Biblie, ci în împrejurările exterioare, factuale, care au promovat-o în Talmud.

Note

(1) Mordechai Breuer (14 mai 1921 - 24 februarie 2007) a fost un rabin ortodox israelian născut în Germania, apreciat drept unul dintre cei mai mari experţi ai lumii în Tanakh (Biblia ebraică).

Mordechai Breuer a fost cunoscut pentru dezvoltarea "Shitat Habechinot" ("abordarea aspectului"), care sugerează că stilurile diferite şi tensiunile interne din textul biblic reprezintă "voci" diferite ale lui Dumnezeu sau Tora, care nu pot fi îmbinate fără a-şi pierde identitatea. Potrivit lui Breuer, Dumnezeu a scris Tora din "mai multe perspective... fiecare constituind adevărul, [căci] doar combinaţia de astfel de adevăruri dă expresie adevărului absolut". Dacă este aplicată, această abordare ar oferi un cadru alternativ la ipoteza documentară, care susţine că Tora a fost scrisă de mai mulţi autori. (Wikipedia)

Observaţia autorului

Pentru ca între interpretarea lui Breuer şi "ipoteza documentară" să se poată stabili un raport de opoziţie, ar trebui ca, lui Dumnezeu, să-I fie atribuit caracter istoric, ceea ce ar fi nepotrivit.

(2) "Istoria lui Dumnezeu"/Karen Armstrong/Nemira, 2009/ Glosar:

- "Dogmă (greacă) - termen întrebuinţat de creştinii ortodocşi pentru a se referi la tradiţiile secrete, ascunse ale Bisericii, care nu pot fi înţelese decît mistic şi exprimate simbolic. În Occident, cuvîntul a ajuns să desemneze un corp de opinii afirmate categoric şi autoritar". (pag.460)

- "Dynameis" (greacă) - "puterile" lui Dumnezeu. Termen folosit de creştinii răsăriteni pentru a numi acţiunea lui Dumnezeu în lume, ce trebuie considerată diferită de esenţa Lui inaccesibilă". (pag. 460)

- "Kerigma (greacă) - termen utilizat de creştinii răsăriteni pentru a se referi la învăţătura publică a Bisericii, care poate fi exprimată clar şi raţional, spre deosebire de dogmă". (pag.462)

• c) Supravieţuirea în exil (*)

(*) Această parte a textului (o sinteză prescurtată) foloseşte resursele oferite de Jewish Encyclopedia, Jewish Virtual Library, Wikipedia şi altele.

Cei trei povestitori citaţi în Talmud în cazul uitării/recuperării Poruncilor au fost evrei din exilul Babilonian, contemporani între ei, din două-trei generaţii care s-au suprapus în cursul secolului al treilea.

Rav (Abba Arikha) şi Samuel/Shmuel (Samuel bar Abba) apar în Talmud ca asociaţi în dezbateri directe, în timp ce Rav Yehuda (Judah bar Ezekiel) le-a fost discipol amîndurora, fiind cel menţionat în Talmud că îi citează de patru sute de ori, dar se ştie că i-a citat anonim chiar de mai multe ori.

Al patrulea, Rabbi Abbahu, evreu palestinian activ în Cæsarea, era dintr-o generaţie mai tînără, dar a purtat corespondenţă cu Samuel.

Rav a întemeiat o academie la Sura şi Samuel a ajuns la conducerea celei din Nehardea, amîndoi ridicîndu-le prestigiul şi pecetluind independenţa intelectuală a evreimii babiloniene.

În analele şcolilor babiloniene, anul întoarcerii lui Rav din Palestina (219 e.n.), unde şi-a urmat instrucţia academică, este înregistrat ca punct de plecare în cronologia epocii talmudice. La rîndul său, Samuel a fost primul care a aplicat principiul "Legea pământului este Legea" (dina d'malkhuta dina), care stabileşte pentru evrei supunerea la legea civilă a ţării în care trăiesc; ea este privită ca o obligaţie mandatată din punct de vedere religios, iar nesupunerea constituie o încălcare a Legii evreieşti.

În anumite cazuri, dacă sînt în spiritul Legii evreieşti, legile ţării de adopţie trec înaintea legilor halakhice - Porunci şi/sau derivate din ele.

Originile biblice ale acestei idei provin din scrisoarea lui Ieremia către exilaţii babilonieni: "Căutaţi binele ţării în care v-am dus robi şi rugaţi-vă Domnului pentru ea, că de propăşirea ei atârnă şi fericirea voastră!" (Ieremia 29:7).

Originile politice provin din condiţiile de guvernare sasanida (după cucerirea Babilonului, în 226 e.n.), pentru care neplata taxelor conducea la ipotecarea sau confiscarea proprietăţii.

Se spune că "Legea pământului este Legea" ar fi singurul element străin încorporat în structura legii halakhice - o negare a Legii, interiorizată în Lege - dar Samuel consideră că şi alte reglementări evreieşti ar trebui adaptate la legea persană.

Însă, dina d'malkhuta dina a fost precedată în Evangheliile sinoptice.

• d) Supravieţuirea sub ocupaţie străină

Celebra replică a lui Iisus Cristos "Daţi Cezarului...", din Evangheliile sinoptice este un strămoş direct al dina d'malkhuta dina al lui Samuel, cu diferenţa că derogarea de la Lege făcută de Iisus vine nu din nevoia de supravieţuire în exil, ci sub ocupaţie romană - un exil în propria ţară.

Istoricii afirmă că Evanghelia după Marcu a fost scrisă în jurul anului 70 e.n., o sută cinci zeci de ani înainte de cucerirea Babilonului de către sasanizi şi chiar mai mult faţă de momentul venirii la putere a regelui sasanid Shapur Intiul (241 e.n.), cînd se poate presupune că Samuel a început aplicarea "dina...".

Probabil că episodul uitării Poruncilor de către Iosua, ca asertare alternativă între Samuel şi Rav (relatată de Rav Iosua), va fi fost înscris în Talmud la o dată ulterioară morţii lui Samuel (254 sau 257 e.n.).

Dacă agreăm că Evanghelia după Marcu a înregistrat un dialog real susţinut de Iisus cu privire la plata dajdiei, atunci dialogul ar trebui să preceadă "dina..." cu încă vreo patruzeci de ani, adică cu aproape două secole.

Evangheliile povestesc că irodienii şi ucenicii fariseilor l-au provocat pe Iisus la o dezbatere publică, în care i-au întins o capcană periculoasă:

"17. Spune-ne deci nouă: Ce Ţi se pare? Se cuvine să dăm dajdie Cezarului sau nu?

18. Iar Iisus, cunoscând viclenia lor, le-a răspuns: Ce Mă ispitiţi, făţarnicilor?

19. Arătaţi-Mi banul de dajdie. Iar ei I-au adus un dinar.

20. Iisus le-a zis: Al cui e chipul acesta şi inscripţia de pe el?

21. Răspuns-au ei: Ale Cezarului. Atunci a zis lor: Daţi deci Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu". (Matei:22)

Cu mici diferenţe, episodul este relatat şi în celelalte Evanghelii sinoptice (Marcu:12:14-17 şi Luca:20:22-25).

Pentru evrei, subiectul dajdiei în anii sabatici era extrem de sensibil - nu atît economic, pe cît religios - deoarece între Poruncile lui Dumnezeu, figura Shmita, complexul de legi care obligau la iertarea datoriilor, o dată la şapte ani.

Din aceste Porunci, rabinii au derivat nu doar obligativitatea iertării datoriilor în anul sabatic, ci şi interdicţia rambursării lor (ele ar fi putut fi plătite doar însoţite de cuvintele datornicului că plata ar fi fiind un cadou, dar chiar şi în această ipoteză creditorul era obligat să o refuze - un protocol posibil de îndeplinit formal, în raporturile cu ocupantul roman, dar în faţa lui Dumnezeu ar fi fost doar tentativă a unui vicleşug).

Abnegaţia religioasă a israeliţilor a creat romanilor o problemă cu care nu se mai confruntaseră nicăieri, în niciuna dintre ţările Imperiului: deşi dispuneau de cele necesare plăţii dajdiei, uneori chiar în exces, israeliţii preferau să fie măcelăriţi şi ei şi familiile lor, decît să se depărteze de Dumnezeu prin încălcarea Poruncilor - pierderea sensului vieţii, mai rea decît moartea.

Împotrivirea israeliţilor a riscat extincţia poporului, fiind într-atît de masivă şi de omogenă, încît Caius Iulius Caesar (100 - 44 i.e.n.), recunoscător regelui Irod pentru sprijin în războiul alexandrin, a acordat israeliţilor libertatea ca, în anul sabatic, să nu plătească dajdia (1) .

Prin urmare, întrebarea "Se cuvine să dăm dajdie Cezarului sau nu?" a avut scopul să-i anuleze spaţiul de răspuns lui Iisus, deoarece, pe de o parte, afirmaţia că dajdia nu trebuie plătită, ar fi contat drept rebeliune contra ocupantului, iar pe de altă parte, afirmaţia că dajdia trebuie plătită ar fi contat drept lepădare de Dumnezeu.

A fost o întrebare mortală.

Răspunsul lui Iisus (atenţie!, replica este consemnată numai în Evanghelia după Matei) contextualizează: "Arătaţi-Mi banul de dajdie".

Aceasta este aluzie la faptul că banii de dajdie erau diferiţi de banii pentru cumpărarea vietăţilor destinate sacrificiului (puteau fi cumpărate doar de la Templu) - erau bani emişi de Templu, cu circulaţie internă şi care puteau fi obţinuţi prin schimb cu dinarii romani, numai de la zarafii din Templu.

Contextualizarea este sintetică: banii de dajdie sînt banii romanilor, fără însemnătate religioasă, în timp ce banii "noştri" slujesc unui înţeles sfînt.

În pasul al doilea al răspunsului - "Al cui e chipul acesta [...]?" - poate fi bănuită o aluzie la Porunca a doua a Decalogului "Să nu-ţi faci chip cioplit!", pentru anatemizarea dinarului roman care, prin inscripţia de pe revers, de exemplu, "QEOS SEBASTOS KAISAR" (în greacă - Zeu, Augustus, Cezar), pretindea deificarea împăratului al cărui profil era "cioplit" în basorelief pe avers (în cazul monedei luate ca exemplu, Tiberius - împăratul roman din timpul lui Iisus). (2)

De aici, soluţia elegantă oferită de Iisus vine parcă fără efort: supuneţi-vă legii romane, dar această concesie temporară nu înseamnă abandonarea Legii lui Dumnezeu! (în această variantă a semnificaţiilor, plata dajdiei poate fi considerată, oarecum, conexă respingerii idolatriei).

"Legea pămîntului este Legea" a lui Samuel a fost considerată de unii drept eschiva pragmatică în faţa forţei brute, dar ea este vădită în cazul "Daţi Cezarului...", prin care Iisus caută să apere respectarea Poruncilor, în condiţii de ocupaţie.

Mult mai tîrziu, după circa un mileniu şi jumătate, apostazia faimosului "Mesia" Sabbatai Zevi (1626 -1676) - renunţarea formală la iudaism sub ameninţarea execuţiei (dar rămînînd să practice iudaismul în taină, după cum susţin unii) - contează, probabil, drept limita extremă a acestei linii de rezistenţă.

Desigur, apostazia nu a fost inventată de Sabbatai Zevi, dar nici un apostat nu mai fusese"Mesia", pînă la el.

Note

(1) Flavius Josephus (A.I./vol.2, pag. 217) EDITURA HASEFER, Bucureşti, 2001, ediţia electronică:

"CAIUS CAESAR, IMPERATOR A DOUĂ OARĂ, a hotărât:

I. întreaga ţară, în afară de Ioppe, să plătească tribut locuitorilor oraşului Hierosolyma, în fiecare an, cu excepţia celui de-al şaptelea, denumit Sabatic, când datina cere să nu se culeagă fructe şi nici să se facă însămânţări".

(2) "The Denarius în Mark 12:15"/Peter Lewis/The Australian Numismatic Society/Library:

http://the-ans.com/library/2012PeterLewis.html

• e) Subiect talmudic, terminologie iudaică

Ambele soluţii de nuanţare a aplicării Poruncilor dumnezeieşti - atît dina d'malkhuta dina, cît şi "Daţi Cezarului..." - îşi trag sau îşi caută validarea de la Dumnezeu.

În ipostaza lui Iisus, vorbim despre Dumnezeu Însuşi ca "Om în toată puterea Cuvîntului" - expresie românească avînd dublu înţeles (ambele valide: Om deplin/Cuvînt divin), potrivită în context, care evită polemica dintre "întrupare" şi "întruchipare".

În literatura rabinică, noţiunea de Memra/ Ma'amar (Cuvîntul) este folosită pentru a-L desemna pe Dumnezeu, fiind considerată manifestare şi atribut de putere al lui Dumnezeu.

"Om în toată puterea Cuvîntului" este o expresie definitorie, ea poate fi folosită ca sinonim pentru Iisus Cristos.

Iisus validează prin Sine nuanţarea Poruncilor.

În cazul lui Samuel, avem de a face cu pretenţia unei completări a Torei orale (de la Dumnezeu, prin Moise), inovaţie justificată de uitarea unor Porunci şi de emanciparea omului.

Pentru creştini, voluminoasa terminologie specifică folosită în exegeza iudaică este exasperantă, fiind unul dintre cele două mari motive - nu cel principal - pentru care lumea creştină nu prea simte nevoia să o parcurgă (dacă nu o respinge cu totul); motivul principal, însă, este că iudaismul este altă religie (deşi, parţial, cele două se suprapun şi "nu contează pe ce drum te apropii de Dumnezeu", după cum o afirmă Mahomed), iar creştinismul dispune de propria exegeză, cu provocări pasionante specifice.

Totuşi, eseul de faţă se desfăşoară în terminologie preponderent iudaică (explicaţiilor le-am rezervat spaţiul din notele de subsol), deoarece este dedicat inovaţiei în materia normelor care decurg din Poruncile dumnezeieşti, un subiect ce, în formă explicită, pare propriu iudaismului, căci îşi are originea în Tradiţia orală/Talmud, iar nu în Biblie.

Participarea oamenilor la formularea Poruncilor este importantă, pentru creştinism de asemenea, deoarece, atunci cînd Iisus Cristos vorbeşte despre "Legea şi proorocii " (1) , se referă direct la Tora şi, implicit, la corpul Poruncilor dumnezeieşti, în formularea care a ajuns în vremurile acelea, la distanţa milenară faţă de timpul lui Moise.

În consecinţă, ceea ce urmează pare necesar, dacă ne interesează în ce măsură Poruncile sînt divine şi în ce măsură sînt omeneşti, iar terminologia iudaică, folosită în tot cuprinsul eseului, de neevitat.

Faptul că povestea uitării parţiale a Torei orale este introdusă în Talmud la mult timp după (relativa) datare a crucificării lui Iisus, nu este probă că povestea apocrifă nu ar avea o sursă precreştină, cu atît mai mult cu cît este plauzibilă (2): rabinatul ridică opinia că Talmudul restaurează Tora orală, ceea ce este o recunoaştere explicită a pierderii ei parţiale.

Note

(1) Evanghelia după Luca:16:16:

"Legea şi proorocii au fost până la Ioan; de atunci împărăţia lui Dumnezeu se binevesteşte şi fiecare se sileşte spre ea".

(2) Menţiunile anecdotice care urmează sînt paralele argumentaţiei, jucînd rol de condiment:

- Parcurgerea integrală a Talmudului (2711 pagini) reclamă peste şapte ani de citire în ritm de cîte o pagină pe zi;

- Totuşi, rabinul Yitzhak Kaduri, care a murit la vîrsta de circa 108 ani, în 2006, la Ierusalim, se spune că ştia tot Talmudul pe dinafară (dar şi comentariile lui Rashi);

- Deci, nu este imposibil ca Tora orală să fi putut fi memorată de ucenicii lui Moise, presupunînd, în plus, că în forma primită de Moise nu era atît de ramificată în dezbateri, ci că s-ar fi prezentat într-o formă categorică, nedisputatorie (deci, cu mult mai scurtă decît Talmudul);

- Toate acestea infirmă opinia lui Maimonide din Introducerea la Comentariul său asupra Mishna, că "nu este posibil ca vreo persoană să-şi amintească tot Talmudul pe de rost" (p. 110).

• g) Inventivitatea derivată din interdicţia reînnoirii

Conform poveştii uitării citată în Talmud, Tora nu mai poate fi duplicată, recuperarea ei nu mai poate fi făcută profetic sau prin inspiraţie divină, în episod fiind invocat drept argument fragmentul din Deuteronom:30:12: "Nu este în cer" (Vezi Anexa 1) .

În contextul din Biblie, cele patru cuvinte "Nu este în cer" servesc altui înţeles, ele nu insinuează că Porunca ar fi fost în cer şi nu mai este. (1)

Pentru înţeles explicit, contextul biblic ar obliga la reformulare: Porunca "Nu este [nici] în cer"... Şi nu este ea nici peste mare", adică Tora nu este inaccesibilă, este uşor de priceput şi cu mintea şi cu inima şi este aplicabilă practic.

În schimb, în contextul din Temurah, citatul dă naştere la interpretări sofisticate - că, de exemplu, la formularea Torei a participat şi Moise şi deci, în absenţa lui, este irepetabilă; această idee ar putea fi validată (cu greu şi doar pe jumătate), dar neputinţa dumnezeiască a duplicării este cu neputinţă de acceptat în logica materialului biblic:

"Sfântul, Binecuvântat să fie El, i-a spus lui Iosua: «Este cu neputinţă să-ţi spun aceste halakhot, deoarece Tora nu este în Ceruri»". (Vezi Anexa 1)

Textul citat în Talmud nu doar că neagă explicit atotputernicia lui Dumnezeu, ci implicit neagă şi omniscienţa Sa.

Talmudul citează şi o a doua justificare a imposibilităţii duplicării, reluîndu-l pe Elazar ca spunînd că, în versetul din Leviticul:27:34: "Acestea sunt poruncile pe care le-a poruncit Domnul lui Moise pe Muntele Sinai pentru fiii lui Israel", expresia "Acestea sunt poruncile" interzice oricărui profet să mai introducă vreun element nou de acum înainte" (Vezi Anexa 1) .

Începutul inventivităţii în baza interdicţiei de reînnoire ţine de o logică dacă nu bizară, atunci subtilă - este respinsă inspiraţia divină, este promovată creativitatea omenească.

Imposibilitatea duplicării profetice şi/sau prin coborîre din Cer este premisă a ideii de recuperare prin agerimea minţii ("Pilpul").

În citatul din Talmud, Dumnezeu l-a sfătuit pe Iosua să treacă Iordanul şi să înceapă cucerirea Canaanului, ca să scape cu viaţă de furia poporului (2) , dîndu-i preocuparea războiului: "Dar ca să te salvezi de poporul evreu care vrea să te omoare, du-te şi epuizează-i în război, ca să te lase în pace".

Cinic.

S-a arătat Dumnezeu vreodată cinic în Biblie?

Mai degrabă aceasta este atitudinea omenească a celui care relatează, transpusă peste ideea sa personală de "Dumnezeu".

Cinismul povestitorului naşte îndoieli asupra caracterului său şi asupra autenticităţii textului povestirii.

Note

(1) Deuteronom:30:

"11. Căci porunca aceasta care ţi-o poruncesc eu astăzi nu este neînţeleasă de tine şi nu este departe.

12. Ea nu este în cer, ca să zici: Cine se va sui pentru noi în cer, ca să ne-o aducă şi să ne-o dea s-o auzim şi s-o facem?

13. Şi nu este ea nici peste mare, ca să zici: Cine se va duce pentru noi peste mare, ca să ne-o aducă, să ne facă s-o auzim şi s-o împlinim?

14. Ci Cuvântul acesta este foarte aproape de tine; el este în gura ta şi în inima ta, ca să-l faci".

Observaţie: fragmentul biblic pare un ecou al proverbului babilobian cu care se încheie "Dialogul pesimismului" (text datat în jurul anului 1000 î.e.n.): "Cine este atât de înalt încât să acceadă la ceruri? Cine este atât de larg încât să cuprindă întreaga lume?"

(2) Pirkei Avot:3:8: "Rabbi Dostai ben Rabbi Yannai a spus în numele rabinului Meir: oricine uită un cuvânt din studiul său, Scriptura îl socoteşte ca şi cum ar fi vinovat de moarte, aşa cum se spune: «Decât numai păzeşte-te şi îţi fereşte cu îngrijire sufletul tău, că să nu uiţi acele lucruri pe care le-au văzut ochii tăi [...]» (Deuteronom 4:9)".

• h) Ucenicul vrăjitor Rav Yehuda (*)

(*) Această parte a textului se bazează, în principal, pe "The Jewish Spiritual Heroes", Volumul al III-lea/Gershom Bader/New York, N.Y./1940, pe unele părţi din Talmud şi alte surse disponibile pe internet (Jewish Encyclopedia, Jewish Virtual Library, Wikipedia, etc.)

Concentrat asupra spuselor (enorme!) atribuite lui Rav şi Samuel, cititorul poveştii citate în Talmud este pe cale să nu acorde atenţie povestitorului, lui Rav Yehuda, distribuit în rolul secundar al ucenicului celor doi profesori; este un număr de prestidigitaţie, căci atenţia ar trebui acordată nu profesorilor citaţi, ci ucenicului care îi citează.

De fapt, ucenicul era vrăjitor.

Pentru edificare, Vezi Anexa 2/"Rav Yehuda, o sursă îndoielnică"; Anexa 3/"Studiu asupra sofisticii greceşti/Aristotel (Respingerile sofistice) aplicat la Platon (Euthydemos)" şi Anexa 4/Pilpulistica, asemănări cu sofistica.

Asupra lui Rav Yehuda planează suspiciunea contemporanilor că îşi inventa citatele (probabil, după cum îi convenea la moment), şi le însuşea în nume propriu pe ale altora (1) , iar moralitatea lui este discutabilă (2) .

Latura îndoielnică a lui Rav Yehuda ca sursă a ambelor povestiri despre uitarea Poruncilor de către Iosua, atribuite una lui Rav, cealaltă lui Samuel, face ca însăşi povestea uitării să fie îndoielnică.

Căci a treia sursă - o baraita - fiind anonimă, s-ar putea să provină tot de la Rav Yehuda (nu există element de confirmare pentru asta).

Prin urmare, povestea uitării Poruncilor nu mai este prea importantă prin ceea ce istoriseşte, în subiectul urmărit de acest eseu: asediul omenesc asupra calităţii divine a Poruncilor.

Ci rămîne importantă prin îndrăzneala să fie introdusă în Talmud, indicând ieşirea efectivă de sub tutela lui Dumnezeu, printr-o "fraudă nu tocmai pioasă".

Într-un univers anistoric, acestei necuviinţe îi pot fi atribuite şi consecinţe anterioare, după cum se spune "Cineva aflat în spatele capacului chivotului ar trebui să se vizualizeze ca şi cum ar sta în faţa capacului chivotului ..." (Berakhot 30a) .

Note

(1) Situaţia ar fi cerut aici noţiunea de "plagiat", dar ea nu ar fi corespuns acelor vremuri în care se trecea de la fluiditatea orală a textului la fixarea lui în scris şi, prin urmare, imoralitatea însuşirii spuselor altcuiva nu putea fi privită ca "infracţiune", ci provoca, mai degrabă, batjocură.

(2) Rosh Hashanah 35a: "Gemara răspunde: Rav Yehuda era diferit, deoarece se ruga doar o dată la treizeci de zile. În restul lunii, nu s-a angajat în rugăciune, deoarece era ocupat cu studiul Torei. Prin urmare, pentru el, chiar şi rugăciunile regulate în timpul săptămânii erau ca rugăciunile recitate cu intermitenţe".

• g) Veriga lipsă

Vremurile presau la emancipare, imoralitatea contorsionistă a lui Rav Yehuda răspunde necesităţii de atunci, acoperă derogările de la Porunci de mai înainte, ba chiar şi takkana (1) lui Hillel (2) de suspendare a Legii Iertării dumnezeieşti.

Această poveste îi prilejuieşte, apoi, lui Rabbi Abbahu să metamorfozeze pasajul biblic al cuceririi Debirului în chip de recuperare a Poruncilor uitate, prin agerimea minţii lui Otniel (pilpul - adică exact metoda practicată de Rav Yehuda în Academia sa din Pumbedita) şi să consolideze opinia libertăţii omeneşti în a se autoreglementa, descătuşindu-i creativitatea.

Dar, mai înainte, Samuel nu ar fi ajuns la dina d'malkhuta dina, dacă încrederea în tradiţia transmisiei orale a Poruncilor nu ar fi fost zdruncinată din temelii, încă mai de dinaintea sa, în dezbaterile dramatice din Palestina dintre Eliezer ben Horcanus (sec. I-II e.n.) şi Yehoshua ben Hananiah (decedat 131 e.n.), continuatori ai confruntării gigantice şi uneori tragice, dintre liberalul Hillel şi conservatorul Shammai (4) pe de o parte; şi pe de altă parte, lupta crucială dintre descendenţii lui Hillel şi Iisus Cristos, încheiată sîngeros şi cu naşterea unei religii derivate - creştinismul care celebrează pe Omul-Dumnezeu.

Aceste generaţii de învăţaţi, de la cumpăna de început a primului mileniu, au introdus cu aplomb raţiunea în raporturile cu Dumnezeu şi Poruncile sale, astfel că, în Talmud, găsim principii antice de interpretare a Tannakh/Vechiului Testament şi, cu frecvenţă, noţiunea de "inferenţă", care implică o organizare sistemică fie a textului, fie a conceptului dindărătul lui, adică...logica lui Dumnezeu.

În ipoteza că ar putea decela şi urmări logica dumnezeiască, omul se emancipează, devine un partener al Lui şi, în anumite condiţii, chiar se îndumnezeieşte.

Oare, se poate asta?

Misiunea lui Iisus pare să se fi referit la asta - îndumnezeirea omului şi a lumii sale, împămîntenirea Împărăţiei celeste.

Este un alt capitol - veriga lipsă.

Note

(1) Takkana - regula rabinică admisă în Hallakha, cu condiţia să nu fie contradictorie vreunei Porunci; Hillel, însă, a suspendat un complex de porunci.

(2) Hillel (110 i.e.n -10 e.n.; vîrsta de 120 de ani este posibil să-i fie atribuită din pietate); babilonian stabilit la Ierusalim, ultimul Nasi (prinţ al Sanhedrinului) din generaţiile de Zugot (perechi egale în statut, aflate în fruntea Sanhedrinului), considerat drept autoritate supremă în interpretarea Torei, în conflict deschis cu perechea sa, Shammai (50 i.e.n. - 30 e.n.).

Hillel şi Shammai sînt numiţi, în Talmud, "părinţii lumii".

Contemporani cu perioada atribuită copilăriei şi/sau maturităţii lui Iisus Cristos.

Bucureşti, 15.07.2022

• Anexa 1

Cele trei versiuni din Talmud

Temurah - tratat al Talmudului despre interdicţia biblică împotriva încercării de a schimba un animal care a fost sfinţit pentru Templul din Ierusalim cu un alt animal că nu a fost sfinţit (Levitic 27:10: "Să nu schimbe nici bun cu rău, nici rău cu bun; iar de schimbă cineva dobitoc cu dobitoc, atunci şi cel schimbat şi cel dat [la] schimb va fi sfânt".)

Subiectul este folosit ca prezentînd temeiuri care pot fi luate în calcul în consacrarea interpretărilor privind Poruncile.

Cele trei versiuni ale uitării/recuperării Poruncilor de către Iosua figurează în Temurah 16a:

[Versiunea A] : "3. Gemara se întoarce la problema în sine. Rav Yehuda spune că Samuel spune: Trei mii de halakhot au fost uitate în zilele de doliu pentru Moise. Poporul evreu i-a spus lui Iosua: Cere călăuzire de la Cer, ca să poţi recâştiga halakhotul uitat. Iosua le-a spus: "Nu este în cer" (Deuteronom 30:12). Odată ce Tora a fost dată pe Sinai, înţelepţii fiecărei generaţii trebuie să stabilească halakha. Niciun nou halakhot nu poate fi adăugat sau scăzut prin instrucţiuni cereşti sau prin profeţie.

4. Mulţi ani mai târziu, poporul evreu i-a spus din nou lui Samuel: Cere călăuzire halahică din Cer. El le-a spus: Acest lucru nu este cu putinţă, aşa cum spune Tora: "Acestea sunt poruncile pe care Domnul le-a poruncit lui Moise să le spună copiilor lui Israel pe muntele Sinai" (Levitic 27:34). Cuvântul "acestea" indică faptul că de acum înainte niciunui profet nu îi este permis să introducă vreun element nou legat de Tora şi mitzvot-ul [n.a. - plural, Porunci] acesteia prin profeţie.

[...]

5. La momentul morţii lui Moise, poporul i-a spus lui Pinehas: Cere îndrumarea halahică din Cer, ca să poţi reînvăţa halakhotul uitat. Pinehas le-a spus: "Nu este în ceruri" (Deuteronom 30:12). Oamenii i-au spus lui Elazar: Cere călăuzire halahică de la Dumnezeu. El le-a spus că versetul spune: "Acestea sunt poruncile", pentru a învăţa că un profet nu are voie să introducă niciun element nou de acum înainte.

[Versiunea B]: 6.* Rav Yehuda spune că Rav spune: Chiar înainte de vremea când Moise, învăţătorul nostru, a părăsit această lume şi a mers în Grădina Edenului, i-a spus lui Iosua: Cere-mi [să-ţi clarific] toate cazurile de incertitudine pe care le ai în chestiuni de halakha, ca să ţi le clarific. Iosua i-a răspuns: Învăţătorul meu, te-am părăsit vreodată pentru vreo clipă şi m-am dus în alt loc? Nu ai scris asta despre mine în Tora: "Dar slujitorul său, Iosua, fiul lui Nun, un tânăr, nu a plecat din cort" (Exodul 33:11)? Dacă aş fi avut vreun caz de incertitudine, te-aş fi întrebat mai devreme. Imediat după ce a spus acestea, puterea lui Iosua a slăbit şi trei sute de halakhot au fost uitate de el şi s-a confruntat cu şapte sute de cazuri de incertitudine şi întregul popor evreu s-a ridicat pentru a-l ucide, deoarece el nu a putut să-i înveţe halakhot-ul uitat.

7. Sfântul, Binecuvântat să fie El, i-a spus lui Iosua: "Este cu neputinţă să-ţi spun aceste halakhot, deoarece Tora nu este în Cer. Dar ca să te salvezi de poporul evreu care vrea să te omoare, du-te şi epuizează-i în război, ca să te lase în pace. După cum se spune: "Acum, după moartea lui Moise, slujitorul Domnului, Domnul i-a vorbit lui Iosua, fiul lui Nun, slujitorul lui Moise, zicând: "Moise, robul Meu a murit, acum scoală-te! treceţi peste Iordanul acesta" (Iosua 1:1-2). Aceasta arată că imediat după moartea lui Moise, Dumnezeu i-a poruncit lui Iosua să conducă naţiunea în luptă.

[Versiunea C]: 8.• Se învaţă într-o baraita: O mie şapte sute de inferenţe a fortiori, analogii verbale şi detalii ale cărturarilor au fost uitate în zilele de doliu pentru Moise.

9. Rabbi Abbahu spune: "Tot aşa, Otniel, fiul lui Kenaz, le-a restabilit prin mintea lui ascuţită [pilpulo], după cum este spus: "Şi Caleb a spus: «Celui care loveşte Chiriat-Sefer şi-l ia îi voi da pe Acsa, fiica mea, ca soţie». Şi Otniel, fiul lui Chenaz, fratele lui Caleb, l-a luat; şi i-a dat-o de soţie pe Acsa, fiica lui" (Iosua 15:16-17). Numele "Chiriat-Sefer", care înseamnă literalmente satul cărţii, este interpretat omiletic ca o referire la acele părţi ale Torei care au fost uitate, în timp ce expresia "a luat-o" se referă la perspicacitatea şi învăţătura lui Othniel".

(Traducere din limba engleză)

Nota autorului

Conform lui Maimonide (1135 - 1204), considerat cel mai important învăţat evreu din Evul Mediu, Pinehas şi Elazar fuseseră şi ei ucenicii lui Moise, în rînd cu Iosua, dar Moise îl selectase doar pe Iosua ca transmiţător al Torei orale:

"4. Deşi Legea orală nu a fost scrisă, Moise Învăţătorul nostru i-a învăţat totul pe cei şaptezeci de bătrâni din magistratura sa; şi Elazar, Pinehas şi Iosua, toţi trei au primit-o de la Moise. Iar elevului său, Iosua, Moshe, Învăţătorul nostru i-a transmis Legea orală şi i-a poruncit cu privire la ea. Şi aşa, Iosua a predat-o oral de-a lungul vieţii sale". (Introducerea la "Mishneh Tora")

• Anexa 2

Rav Yehuda, o sursă îndoielnică (*)

(*) Textul se bazează, în principal, pe "The Jewish Spiritual Heroes", Volumul al III-lea/Gershom Bader/New York, N.Y./1940, pe unele părţi din Talmud şi pe alte surse disponibile pe internet (Jewish Encyclopedia, Jewish Virtual Library, Wikipedia, etc.)

Rav Yehuda nu s-a născut din femeie pentru că era pur şi simplu un înger, a spus profesorul său Samuel, care, impresionat de perspicacitatea studentului, l-a numit "inteligenţa-ascuţită".

În schimb, Rav Yehuda pare să nu-şi fi preţuit prea mult profesorii, de vreme ce se zice că atunci când, în cursul studiului, întîmpina probleme fără nicio semnificaţie juridică în vremea să, el spunea: "Astfel de chestiuni erau de interes pentru Rav şi Samuel".

Cu toate astea, Talmudul Babilonian este împînzit cu sute de citate pe care Rav Yehuda le-a atribuit profesorilor lui, Rav şi Samuel.

Rav Yehuda, deci, îşi citează asiduu profesorii (probabil ca să-şi edifice propria autoritate), pe care, de fapt, îi crede depăşiţi de vremuri, confirmînd cinismul constatat la sfîrşitul subcapitolului g) Inventivitatea derivată din interdicţia înnoirii.

Secţiunea dedicată lui Rav Yehuda din "The Jewish Spiritual Heroes" arată: "Totuşi, s-a întâmplat frecvent ca, atunci când Rav Yehuda cita o declaraţie a lui Samuel, alţi cercetători să nege că Samuel a spus-o vreodată. Chiar şi fratele lui Rav Yehuda, Rami bar Ezekiel, a spus odată: «Nu daţi atenţie la ceea ce spune fratele meu în numele lui Samuel». În alte ocazii, când Rav Yehuda a spus ceva în nume propriu, alţi cărturari au spus: «Ceea ce Rav Yehuda spune acum, în nume propriu, este un citat din Samuel!»".

După cum rezultă de aici, contemporanii îl considerau lipsit de onestitate, susţinînd că:

- inventează citate;

- preia judecăţi ale altora.

Acurateţea textului citat mai înainte din "The Jewish Spiritual Heroes" nu este impecabilă; conform Chullin 44a:6, atunci cînd l-a infirmat pe Rav Yehuda, fratele său Rami bar Ezekiel nu s-a referit la un citat în numele lui Samuel, ci la unul al lui Rav.

Eroarea nu ar fi gravă, pentru că însuşi Rav Yehuda afirmă frecvent că este nesigur asupra sursei informaţiilor sale, ceea ce poate fi luat ca extremă onestitate, dar şi dimpotrivă, ca precauţie vicleană pentru cazul că este invalidat.

Echivocă este şi cucernicia lui Rav Yehuda: se spune că a omis rugăciunile zilnice pentru a acorda mai mult timp pentru studiu (1) .

Desigur, faptul nu ar deranja pe nici un ateu, dacă purtarea asta nu ar fi suspectă de făţărnicie.

Metoda de studiu introdusă de Rav Yehuda în Academia din Pumbedita, pe care o conducea, a provocat reacţii contradictorii printre studenţii săi, opoziţia unora mergînd pînă la a se muta în Palestina.

"The Jewish Spiritual Heroes" numeşte metoda drept "sofistică" (2) într-un mod impropriu, pentru că:

A. Aplicarea unui termen din filosofia greacă antică asupra exegezei evreieşti antice este abuzivă - influenţa gîndirii antice greceşti asupra celei evreieşti din Babilon încă se discută (3);

- Aristotel nu este menţionat niciodată în Talmud (unii susţin că va fi fost o interdicţie);

- unii afirmă că, dimpotrivă, logica stoică grecească a secolului al II-lea î.e.n., (considerată "divină", de Diogene Laertius), aflată în opoziţie cu aceea aristotelică, are rădăcini în gîndirea din Orient (toţi stoicii greci ai şcolii de atunci sînt orientali prin naştere, din împrejurimile Babiloniei, ba chiar şi direct din Babilon);

B. Una dintre trăsăturile definitorii sofistului, aceea de a fi profesor plătit, lipseşte în cazul lui Rav Yehuda: se spune că nu era sărac, că se întreţinea din comerţul cu vinuri şi că nu percepea nici o plată pentru învăţătura transmisă.

În schimb, lipsa de scrupule caracteristică sofistului se regăseşte din plin şi la Rav Yehuda.

Pentru comparaţie, Vezi Anexa 3 ("Studiu asupra sofisticii greceşţi") şi Anexa 4 ("Pilpulistica, asemănări cu sofistica").

Exagerările apocaliptice care atrag furia sau ironia le sînt comune sofistului şi lui Rav Yehuda:

"I-a spus însoţitorului său: Vreau să postesc; scoate-mi pantofii în semn de suferinţă. Şi-a scos unul dintre pantofi şi a venit ploaia. Când a început să-şi dea jos celălalt pantof, Ilie [n.a. - Profetul Ilie, care a fost luat viu la Cer şi nu a murit niciodată] a venit şi i-a zis: «Sfântul, Binecuvântat să fie El, a zis: Dacă-ţi scoţi celălalt pantof, voi nimici lumea întreagă, ca să nu mai fii chinuit»" (Taanit 24b:4) .

Desigur, umorul şi ironia evoluează şi este posibil ca, după optsprezece secole, să credem că recunoaştem sarcasmul, dar, poate că, la o cercetare mai atentă, să constatăm că nici noţiunea, nici practica nu vor fi existat în secolul al III-lea.

Şi totuşi, cum să-l înţelegem pe Diogene cinicul atunci cînd îl avertizează pe un băieţel din flori care, din poarta casei, aruncă pietricele în călăreţii de pe drum: "Ai grijă să nu-ţi loveşti tatăl!"

Acelaşi dubiu dăinuie şi asupra înţelegerii personalităţii complexe a lui Rav Yehuda, căci, după toate semnele, se străduia din răsputeri să conserve prioritatea intelectuală evreilor din Babilon asupra celor din Palestina şi înţelegea evlavia ca dedicaţie comunităţii.

Ceea ce, la grecii antici, definea demiurgul.

Note

(1) Rosh Hashanah 35a: "Gemara răspunde: Rav Yehuda era diferit, deoarece se ruga doar o dată la treizeci de zile. În restul lunii, nu s-a angajat în rugăciune, deoarece era ocupat cu studiul Torei. Prin urmare, pentru el, chiar şi rugăciunile regulate în timpul săptămânii erau ca rugăciunile recitate cu intermitenţe".

(2) The Jewish Spiritual Heroes: "Rav Judah bar Ezekiel a dezvoltat un întreg grup care era cunoscut sub denumirea de «minţile ascuţite din Pumbedita» şi despre care se spunea că este capabil "să împingă un elefant prin urechea unui ac" prin logica lor ascuţită. Acest tip de studiu a fost foarte popular printre studenţii mai tineri. Au fost totuşi alţii care nu s-au ataşat de forma de învăţare a lui Rav Judah şi au părăsit academia lui. Mulţi dintre ei au folosit chiar scuza că au fost cuprinşi brusc de dorinţa să meargă în Palestina. Cu toate acestea, în adevăr, putem presupune că sofistica din Pumbedita a fost un factor foarte important în decizia lor de a pleca. De asemenea, se poate presupune că metoda de studiu a lui Rav Judah era bine cunoscută şi în Palestina şi nimeni nu i-a acordat recunoaştere. Şi când unul dintre studenţii lui Rav Judah, Rav Aba, a decis să plece în Palestina, i-a fost teamă să nu fie ridiculizat pentru modul său de argumentare. Când a venit în Palestina şi a spus ceva, cărturarii au râs de el de fapt".

(3) "Nu este nici o îndoială că argumentul a fortiori a apărut independent în diferite culturi în momente diferite, pur şi simplu datorită faptului că este o formă naturală a raţionamentului uman".

(Extras din "A Fortiori Logic"/ Avi Sion, Ph.D./ Geneva, Switzerland/2013)

(4) "Tradiţia juridică a Talmudului este o continuare a tradiţiei babiloniene", afirmă Andrew Schumann (University of Information Technology and Management în Rzeszow, Poland), în studiul "Babylonian Roots of Talmudic Logic", susţinînd că sursa iniţială se găseşte în codurile de legi sumeriene, parvenind succesiv prin akkadieni şi babilonieni.

https://filozofia.uj.edu.pl/documents/4371778/126599593/schumann.pdf/29962a1f-835d-4e6b-8077-909bfde44cca

• Anexa 3

STUDIU ASUPRA SOFISTICII ANTICE GRECEŞTI

Aristotel ("Respingerile sofistice") aplicat la Platon ("Euthydemos")

Prescurtări:

RS = "Respingerile sofistice"/"Organon" IV/Aristotel/Editura ştiinţifică/Bucureşti, 1963;

E = " Euthydemos"/Platon/Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică/Bucureşti, 1978

Definiţii:

- Respingerea = silogismul contradicţiei, în care concluzia contrazice teza adversarului sau teza contrazice concluzia adversarului; (teză = poziţie justificată prin argumente sau motive);

- Respingerea sofistică = un fals silogism al contradicţiei, în pofida aparenţei înşelătoare de raţionament valid.

Nereuşind să distingă între lecţia de protreptică

a lui Socrate şi demonstraţiile spectaculoase dar fără sens

(cel puţin la prima vedere) ale sofiştilor, anonimul din finalul dialogului platonician "Euthydemos" respinge în bloc filosofia, susţinînd că "nu face nici măcar doi bani" (E:304e). Ori Platon scrisese dialogul tocmai cu scopul de a disocia filosofia de sofistică, sarcină moştenită de la Socrate şi preluată apoi de Aristotel, fiind dusă la îndeplinire, nu o dată, pătimaş.

Rezultatul a fost că o lungă perioadă mişcarea sofistă a fost identificată cu sofistica.

Nevoia pe care o satisfăcea (la un anumit nivel) pretinsa atotştiinţă a sofiştilor era aceea de a integra inteligibil evenimentul, dînd astfel posibilitatea orientării adecvate în viaţa cotidiană.

În acest scop sofiştii elaborează algoritmi prin a căror aplicare la situaţii concrete (ale dialogului - în condiţiile

în care un dialog putea deveni un eveniment politic) conduce la succes (persuadarea publicului).

Principiul tuturor acestor algoritmi îl constituie sofismul "ignorării respingerii" (RS, p.292)

Înţelegînd prin respingere (conform lui Aristotel) un silogism cu o concluzie contradictorie unei concluzii date, "ignorarea respingerii" ar consta în nerealizarea unei respingeri veritabile, fie prin nerealizarea contradicţiei autentice (în sofismele de limbaj), fie prin nerealizarea unor silogisme valide (în sofismele extralingvistice).

O condiţie pe care, însă, sofistul trebuie să o îndeplinească pentru a reuşi este aceea să cunoască în fiecare caz ceea ce ar fi o respingere autentică, altfel există pericolul - semnalat de Platon - ca ignorînd ceea ce este respingerea, aceasta să fie afirmată din ignoranţă. Pentru a evita această situaţie, sofistul trebuie să dispună de cunoştinţe din cele mai variate, să aibă capacitatea să considere toare punctele de vedere cu privire la faptul discutat, ceea ce l-a făcut mai tîrziu pe Hegel să compare poziţia cultării la sofişti cu forma şi conţinutul iluminismului.

Din această coliziune a ignorării şi cunoaşterii în procedura sofiştilor decurge capacitatea lor să susţină orice printre care şi afirmaţia - care conştientizează această situaţie - cum că ştiu totul.

Acesteia i se opune socraticul "Nu ştiu nimic", care afişează în afară, ca pe un lucru nedobîndit, scopul cunoaşterii, ceea ce la sofişti se închide înăuntru, în individual.

Este de aceea firesc pentru Euthidemos, ca atoateştiutor, să se substituie divinităţii, pentru care nu există Lege de cunoscut întrucît ea însăşi este legea, şi să-i declare lui Socrate "...pe Zeus, tu vei şti întotdeauna şi absolut totul, dacă aşa mi-e mie vrerea" (E:296a).

Întocmai ca un luptător, sofistul este pregătit psihologic pentru luptă şi foloseşte arme psihologice dintre care Aristotel (RS, p 319 - 320) le numeşte pe următoarele;

1) Lungirea argumentării astfel încît să devină cît mai

greu oponentului să îmbrăţişeze toate perspectivele deschise de discuţie. Această metodă era atît de bine cunoscută încît prilejuieşte lui Euhydemos un sofism de o factură specială prin care îl invinge pe Socrate tocmai cînd el însuşi se află la strîmtoare. Astfel, aparent, Euthydemos preîntîmpină folosirea acestui procedeu de lungire a argumentării de către Socrate, spunîndu-i "Nu mai lungi vorba bătrîneşte" (E:295c). În realitate, însă, Socrate încerca să dezarticuleze un fals silogism; pentru a nu-i fi dezvăluită înşelăciunea, Euthydemos înşeală audienţa acuzîndu-l pe Socrate că se foloseşte de lungirea argumentării.

Ca să scape de acuzaţie, Socrate ar trebui să-şi ducă pînă la capăt prima intenţie, dar să dezvăluie şi sofismul inclus în această nouă dificultate impusă de Euthydemos, ceea ce (chiar abstracţie făcînd că sofistul l-ar mai putea întrerupe şi cu alte ocazii) lungeşte argumentarea în aşa măsură încât intră sub acuzaţia lui Euthydemos şi o validează.

În intregime, sofismul se prezintă astfel:

- dacă Socrate se justifică (fapt cu atât mai greu de realizat cu cît el prevenea un sofism care încă nu fusese rostit), atunci el devine vinovat de "a lungi vorba" şi este astfel respins prin acuzaţia lui Euthydemos;

- dacă Socrate nu se justifică, el este respins prin sofismul pe care încercase să îl prevină.

În dialogul lui Platon, Socrate preferă ultima alternativă ca fiind mai demnă, dar situaţia indică faptul că, în chiar cazul cunoaşterii stratagemelor sofistice, ele sînt greu de depăşit fără a ieşi compromis (în faţa unei audienţe mai uşor de manipulat), singura scăpare fiind aceea de a decreta că demonstraţia sofiştilor este un simplu joc.

2) Repeziciunea argumentării cu scopul să îngreuneze

urmărirea dialogului şi promptitudinea replicii. În dialogul lui Platon "Euthydemos", procedeul îi este aplicat lui Cleinias, ca fiind mai tînăr şi mai puţin calificat; "Abia isprăvise Euthydemos de vorbit, că Dionysodoros prinse iar cuvântul din zbor ca o minge şi ţintindu-l pe băiat..." (E:277 b).

Metoda devine, însă, vulnerabilă prin numărul limitat de tipuri la care se reduce diversitatea sofismelor, fapt care conduce la repetiţii ce anulează avantajul obţinut prin repeziciune.

Ideea este sugerată de Platon atunci cînd îl face pe Socrate să explice felul în care a fost provocată confuzia "inteligent/învăţat", "a înţelege/a învăţa", abia după ce sofiştii realizaseră acelaşi argument vicios în două variante asemănătoare, fără ca opoziţia lui Cleinias să se fi putut constitui.

3) Introducerea unor premise ca şi cînd ar fi concluzii

acceptate de adversari în urma unor inducţii. Acest procedeu, combinat cu cel de dinainte, îngreunează posibilitatea contraargumentarii şi provoacă...

4) ...Mînia respondentului care, tulburat fiind, se apără mai puţin bine.

Necesitatea corelării procedeelor 2),3),4) este ilustrată de Platon în fragnentul următor (E:283:d - e);

"Asadar, voi vreţi să devină ceea ce nu este şi să nu mai fie ceea ce este acum!

Auzind vorbele lui, am simţit că-mi pierd capul; încă nu-mi revenisem, cînd a reluat: «Înseamnă că, de vreme ce doriţi ca el să nu mai fie ceea ce este acum, îi doriţi, pare-se, moartea». [...]

Auzind una ca asta, Ctesippos, cu gîndul la iubitul său, sări ca ars: [...] Blestem pe capul tău!"

Lipsa de scrupule a sofistului generează, în oglindă, o atitudine simetrică a adversarului său, ceea ce îi compromite în ochii asistenţei; în general, cele patru procedee amintite au ca scop subminarea autorităţii respondentului, anularea experienţei sale anterioare, provocarea la dispută pe un teren în care hotărîtoare este abilitatea de a mistifica, iar învingător iese acela mai convingător.

Platon îl salvează pe Socrate, în dialogul amintit, numai silindu-l pe Ctesippos, justificat în tinereţea sa, să preia loviturile şi sarcinile care altfel ar fi degradat prestigiul maestrului.

Procedeul acestui alter-ego socratic, folosit de Platon în alte dialoguri, cu scopul de a indica trepte ale unei ascensiuni de conţinut, este sacrificat aici unei victorii tacite a autorităţii lui Socrate. S-ar putea afirma că, în această privinţă, Platon însuşi a procedat ca sofist.

De altfel, în tot cursul dialogului platonician, asistăm la o serie de victorii (aparente) ale sofiştilor.

Ei trec de la o temă la alta aşa cum în "O mie şi una de nopţi" se trece de la o poveste la alta; personajul unui basm povesteşte un alt basm, în care există un alt povestitor. Adeseori, sfîrşitul seriei nu revine la primul povestitor şi nu se realizează prin încheierea basmelor de trecere ci, simplu, prin răsăritul zorilor.

Asemănător, sofiştii aleg un cuvînt, o expresie şi abstracţie făcînd de contextul în care o întrebuinţase interlocutorul, îi atribuie ca intenţie exprimarea unei alte semnificaţii, existente în universul de discurs al entităţii lingvistice respective.

În felul acesta deschid drumul unei alte teme, procedeu (asemănător cu metoda din aproape în aproape prin care se realizase Paradoxul Chelului), permiţînd atingerea oricărei concluzii pornind de la orice premisă.

Procedeul amintit are însă şi o justificare doctrinală -

teza avansată de Antistene, Lycophron (cf. W.K.C. Guthrie,"The Sophists"): "Numele au o afinitate naturală cu obiectele lor care sînt cunoscute prin contactul direct al gîndirii cu obiectul".

Conform acestei teze, cuvîntul se actualizează cu întreaga sa sferă de semnificaţii, indiferent de context.

Rezultă de aici necesitatea (recunoscută de Aristotel în "Topica", cartea a doua, cap.3) ca în cursul argumentării să se ţină seama de toate sensurile ascunse sau făţişe ale cuvintelor, care devin astfel nişte entităţi neschimbătoare ale discursului conceput constructiv.

În această lumină, demonstraţiile sofiştilor vizează tocmai acest neconstructivism al limbajului curent pe care îl compromit prin reducere la absurd, reclamînd astfel stabilirea principiului identităţii.

Într-o ipotetică invarianţă a identităţii de semnificaţie a

cuvîntului traversînd diverse contexte, devine justificată exigenţa sofiştilor ca respondentul să se limiteze la "da" sau "nu" fără a mai încerca nuanţări; căci orice distincţie ulterioară este superfluă, de vreme ce ea trebuia să fie inclusă în discurs încă de la început.

În cazul în care, însă, respondentul nu a înţeles că trebuia să întrebuinţeze cuvintele în felul descris (şi acesta este cazul îndeobşte) urmează alternativa cunoscută:

a. ori se încearcă o redefinire a conceptului, ceea ce riscă să se prelungească, dacă nu nedefinit, cel puţin peste timpul îngăduit unei discuţii;

b. ori se ajunge la contradicţia urmărită de sofist încă

de la început, prin considerarea sensurilor complementare

ale conceptului folosit în controversă.

Rezumînd, sofistul îşi impune victoria prin intermediul unui pseudo-silogism metalogic în care premisele şi concluzia sînt actualizări ale principiilor logice:

- pornind de la presupunerea respectării principiului identităţii;

- prin mijlocirea răspunsului respectînd principiul terţului exclus;

- se conchide la nerespectarea principiului noncontradicţiei.

Principiile logice sînt implicite în jocul sofiştilor, lui Aristotel rămînîndu-i sarcina să le facă explicite, combătînd sofistica. (MAKE)

• Anexa 4

Pilpulistica, asemănări cu sofistica

Kiddushin ("Betrothal"/Logodna) este ultimul tratat din Seder Nashim ("Ordinul Femeilor", care se referă la dreptul familiei), consemnat între anii aproximativi 450 - 550 e.n., în Talmudul Babilonian.

Cele patru capitole ale sale discută în primul rând legile referitoare la logodnă. De asemenea, sunt abordate legile dobândirii, trimiterea de reprezentanţi pentru a efectua acţiuni în justiţie, descendenţa şi interzicerea raporturilor sexuale între un bărbat şi o femeie logodiţi, dar încă necăsătoriţi.

Metoda pilpulistică introdusă de Rav Yehuda în Academia din Pumbedita poate fi luată în serios ca o încercare de reconstrucţie a textului pierdut, după urmele lăsate în vecinătatea textuală, ceea ce presupune studiul de ansamblu al textului existent, definirea precisă a termenilor şi a distincţiilor dintre ei, dar, mai ales (ceea ce nu este spus nicăieri), teza că textul iniţial a fost un întreg, coerent, necontradictoriu, stabil şi complet (adică, un sistem).

Din păcate, Rav Yehuda - din contră - speculează instabilitatea textelor în sens deconstructivist (derridian), apropiindu-se de sofistică, prin lipsa de scrupule.

Kiddushin 70a

"12. Gemara povesteşte o întâmplare înrudită: A fost un bărbat din Neharde'a care a intrat într-o măcelărie din Pumbedita. El le-a zis: Daţi-mi carne. Ei i-au spus: Aşteaptă până când slujitorul lui Rav Yehuda bar Yehezkel îşi va lua carnea şi atunci ţi-o vom da. Bărbatul le-a zis mâniat: Cine este acest Yehuda bar Sheviske'el, un nume denigrator pentru un mâncăcios lacom de carne, care să mă devanseze şi să o ia înaintea mea? S-au dus şi i-au spus lui Rav Yehuda ce spusese bărbatul. Rav Yehuda l-a excomunicat, în conformitate cu halakha a celui care dispreţuieşte un cărturar al Torei. I-au mai spus că acelaşi om avea obiceiul de a numi oamenii sclavi. Rav Yehuda a proclamat despre el că este un sclav şi nu se poate căsători cu o evreică.

---------------------------

Exilarh = Şeful politic al evreilor aflaţi în captivitatea babiloniană..

---------------------------

13. Ghemara continuă povestea: Omul acela a mers şi l-a chemat pe Rav Yehuda la judecată în faţa lui Rav Nahman, care era judecător în Neharde'a. Când somaţia a sosit în Pumbedita, Rav Yehuda a mers înaintea lui Rav Huna pentru a-I cere sfatul. Rav Yehuda i-a spus: Ar trebui să merg sau să nu merg? Rav Huna i-a spus: În ceea ce priveşte obligaţia de a merge, nu ţi se cere să mergi, deoarece eşţi un om mare şi, prin urmare, nu te afli sub jurisdicţia curţii lui Rav Nahman. Dar, datorită onoarei casei Exilarhului, întrucât Rav Naḥman era ginerele Exilarhului, ridică-te şi pleacă.

---------------------------

Rav Yehuda îşi afirmase superioritatea exegetică şi de limbaj, pentru intimidarea judecătorului său.

---------------------------

14. Rav Yehuda a ajuns în Nehardea şi l-a găsit pe Rav Nahman construind un parapet. Rav Yehuda i-a spus lui Rav Nahman: Oare Maestrul nu susţine în conformitate cu acea halakha că Rav Huna bar Idi spune că Shmuel spune: Odată ce o persoană a fost numită lider al comunităţii, i se interzice să lucreze de faţă cu trei persoane, aşa ca să nu înjosească onoarea poziţiei sale? Rav Nahman i-a spus: Este doar un mic gard [gundarita] pe care îl construiesc. Rav Yehuda i-a spus: Termenul mă'akeh, care este scris în Tora, sau termenul corespunzător mehitza, pe care l-au spus înţelepţii, îţi sunt neplăcute? De ce foloseşti un termen care nu este folosit nici de Tora, nici de Înţelepţi?

---------------------------

Tentativa de înjosire asupra lui Rav Nahman - Rav Yehuda atacă onoarea judecătorului său, folosind argumentul autorităţii.

---------------------------

---------------------------

Rav Yehuda umileşte familia judecătorului, întîi sentimentele faţă de fiică, apoi faţă de soţie, sugerînd idei ruşinoase.

---------------------------

15. În timpul întâlnirii lor, Rav Nahman i-a spus: Lăsăţi Stăpânul să stea pe bancă [karfita]. Rav Yehuda i-a spus: Termenul safsal, pe care l-au spus înţelepţii, sau cuvântul itzteva, pe care îl spun oamenii de rând, îţi sunt neplăcute? De ce foloseşţi termeni neobişnuiţi? Atunci Rav Nahman i-a spus: Lăsăţi Stăpânul să mănânce o lămâie [etronga]. Rav Yehuda i-a spus: Iată ce a spus Shmuel: Oricine spune etronga dă dovadă de o treime de trufie sufletească. De ce? Ar trebui să spună fie etrog, aşa cum l-au numit înţelepţii, fie etroga, aşa cum spun oamenii de rând în aramaică. A spune etronga este un semn de snobism, aşa cum a fost folosit de clasa aristocratică. Ulterior, el i-a spus: Să bea Stăpânul un pahar [anbaga] de vin. Rav Yehuda i-a spus: Termenul ispargus, aşa cum l-au numit înţelepţii, sau anpak, după cum spun oamenii de rând, îţi sunt neplăcute?

16. Mai târziu, Rav Nahman i-a spus: Să vină fiica mea Donag şi să ne toarne de băut. Rav Yehuda i-a spus: Iată ce spune Shmuel: Nu se poate folosi o femeie pentru un serviciu că acesta. Rav Naḥman a răspuns: Ea este minoră. Rav Yehuda a replicat: Shmuel spune în mod explicit: O persoană nu poate folosi deloc o femeie, indiferent dacă este adultă sau minoră.

17. Mai târziu, Rav Nahman a sugerat: Lăsaţi Maestrul să trimită salutări de pace soţiei mele Ialta. Rav Yehuda i-a spus: Iată ce spune Shmuel: Vocea unei femei este considerată goliciune şi nimeni nu poate vorbi cu ea. Rav Nahman a răspuns: Este posibil să vă trimiteţi salutările cu un mesager. Rav Yehuda i-a spus: Iată ce spune Shmuel:

---------------------------

Cunoaşte, oare, şi altcineva decît Rav Yehuda zicerile lui Shmuel?

Mai jos, trebuie să aducă un martor.

Rav Yehuda se ascunde sistematic îndărătul autorităţii lui Shmuel.

---------------------------

Kiddushin 70b

1. Nu se pot trimite salutări unei femei nici măcar cu un mesager, deoarece acest lucru poate face ca mesagerul şi femeia să se relaţioneze unul cu celălalt în mod nepotrivit. Rav Nahman a contracarat sugerând să-şi trimită salutările cu soţul ei, ceea ce ar înlătura toate preocupările. Rav Yehuda i-a spus: Iată ce spune Shmuel: Nu se pot trimite salutări unei femei. Ialta, soţia lui, care a auzit că Rav Yehuda a câştigat schimbul, i-a trimis un mesaj: Eliberează-l şi sfârşeşte-o cu el, ca să nu te echivaleze cu un alt ignorant.

2. Dorind să încheie cu Rav Yehuda, Rav Nahman i-a spus: Care este motivul pentru care Stăpânul este aici? Rav Yehuda i-a spus: Stăpânul mi-a trimis o chemare. Rav Nahman i-a spus: Acum că nu am învăţat nici măcar forma de vorbire a Maestrului, deoarece mi-ai demonstrat superioritatea faţă de mine, mustrându-mă chiar şi pentru astfel de chestiuni, aş fi putut să trimit o chemare către Învăţător? Rav Yehuda a scos somaţia din sânul său şi i-a arătat-o. În timp ce făcea asta, Rav Yehuda i-a spus: Iată omul şi iată documentul. Rav Naḥman i-a spus: Deoarece Maestrul a venit aici, să-şi prezinte declaraţia, pentru ca oamenii să nu spună: Înţelepţii se linguşesc unii pe alţii şi nu se judecă unii pe alţii după litera legii.

3. Rav Nahman a început deliberarea şi i-a spus: Care este motivul pentru care Stăpânul l-a excomunicat pe acel om? Rav Yehuda a răspuns: El a provocat disconfort la un agent al unuia dintre înţelepţi şi, prin urmare, a meritat pedeapsa celui care provoacă disconfort unui cărturar al Torei. Rav Nahman a contestat acest răspuns: Dacă da, lăsăţi Maestrul să-l biciuie, aşa cum ar biciui Rav pe cineva care provoacă disconfort unui agent al Înţelepţilor. Rav Yehuda a răspuns: L-am pedepsit mai aspru decât atât. Rabinul Yehuda a susţinut că excomunicarea este o pedeapsă mai severă decât biciuirea.

---------------------------

Rav Nahman face diferenţierea între suspiciune şi constatare.

---------------------------

4. Rav Nahman a întrebat în continuare: Care este motivul pentru care Stăpânul a proclamat despre el că este sclav? Rav Yehuda i-a spus: Pentru că are obiceiul de a numi oamenii sclavi şi este stabilit: Oricine îi descalifică pe alţii declarând că descendenţa lor este defectuoasă, acesta este un semn că el însuşi este de neam defectuos. Un alt indiciu că descendenţa lui este defectuoasă este că nu vorbeşte niciodată în laudă pentru alţii. Şi Shmuel a spus: El descalifică cu propriul său defect. Rav Nahman a replicat: Poţi spune că Shmuel a spus această halakha numai în măsura în care ar trebui să-l suspecteze că este de descendenţă defectuoasă. Dar a spus el de fapt acest lucru în măsura în care s-ar putea proclama despre el că este de descendenţă defectuoasă?

5. Ghemara continuă povestea: Între timp, justiţiabilul acela a sosit din Neharde'a. Acel justiţiabil i-a spus lui Rav Yehuda: Mă numeşti sclav? Eu, care vin din casa regilor hasmonei? Rav Yehuda i-a spus: Iată ce spune Shmuel: Oricine zice: Eu vin din casa împăraţilor Hasmonei, este sclav. După cum va fi explicat, din urmaşii lor au rămas doar sclavi.

6. Rav Nahman, care a auzit acest schimb, i-a spus lui Rav Yehuda: Nu susţine Stăpânul în conformitate cu această halakha că rabinul Abba spune că Rav Huna spune că Rav spune: În ceea ce priveşte orice cărturar al Torei care continuă să predea o hotărâre a halakha în ceea ce priveşte o anumită problemă, dacă a spus-o înainte de a interveni o acţiune care îl priveşte pe el însuşi, ar trebui să-l asculte, iar hotărârea sa este acceptată.

---------------------------

Rav Yehuda argumentează că justiţiabilul este descendent din sclavi, pe baza unei declaraţii a justiţiabilului făcută după ce Rav Yehuda l-a numit sclav, ceea ce este inadmisibil.

---------------------------

Dar dacă nu, dacă a citat halakha numai după ce a fost implicat într-un incident legat de halakha pe care o citează, ei nu-l ascultă, din cauza implicării sale personale? Mărturia ta cu privire la ceea ce a hotărât Shmuel ar trebui ignorată, aşa cum ai afirmat-o abia după incident. Rav Yehuda i-a spus lui Rav Nahman: Există Rav Mattana, care susţine raportul meu, deoarece a auzit şi el această hotărâre a lui Shmuel.

---------------------------

Coincidenţa este dubioasă: după treisprezece ani de absenţă, Rav Mattana vizitează Nehardea exact în ziua procesului şi este - culmea! - exact acea persoană care asistase la declaraţia lui Samuel, pe care şi-o aminteşte fără ezitare, în urma descrierii împrejurării în care Samuel a făcut-o! Care ar putea fi probabilitatea să se petreacă aşa ceva întîmplător? În plus, regula procedurală evreiască prevede că, pentru a fi validate declaraţiile, să fie confirmate de doi martori, ceea ce aici nu este îndeplinit.

---------------------------

7. Ghemara continuă: Rav Mattana nu mai văzuse oraşul Neharde'a de treisprezece ani. Chiar în ziua aceea a sosit. Rav Yehuda i-a spus: Îşi aminteşte Maestrul ce a spus Shmuel când stătea cu un picior pe mal şi cu un picior pe feribot? Rav Mattana i-a spus: Iată ce a spus Shmuel în vremea aceea: Oricine zice: Eu vin din casa regilor Hasmoneeni, este un sclav, pentru că niciunul dintre ei nu a mai rămas în afară de acea tânără care s-a urcat pe acoperiş şi a ridicat glasul ei şi a spus: De acum, oricine zice: Eu vin din casa împăraţilor Hasmoneeni, este rob. În afară de această fată, singurii membri ai familiei care au rămas erau descendenţii lui Irod, iar el era un sclav edomit.

8. Fata a căzut apoi de pe acoperiş şi a murit, lăsând doar sclavi din Hasmoneeni. Odată cu confirmarea raportului declaraţiei lui Shmuel, ei au făcut publicitate şi în Neharde'a despre el, adică acel om care pretindea că provine de la regii hasmoneeni, că era sclav.

---------------------------

Şantaj, Rav Yehuda nu vrea decît să-şi scape pielea, nu urmăreşte să spună adevărul.

---------------------------

9. Ghemara relatează: "În acea zi, în Neharde'a au fost rupte mai multe contracte de căsătorie, deoarece multora li s-au anulat căsătoriile după ce au descoperit că s-au căsătorit cu sclavi. Când Rav Yehuda părăsea Neharde'a, ei l-au urmărit, căutând să-l ucidă cu pietre, deoarece din cauza lui s-a făcut publicitate că descendenţa lor era defectuoasă. Rav Yehuda le-a spus: Dacă tăceţi, tăceţi. Şi dacă nu vei rămâne tăcut, voi dezvălui despre tine această afirmaţie prin care Shmuel a spus: Există două rânduri de urmaşi în Neharde'a. Una se numeşte casa porumbelului, iar una se numeşte casa corbului. Şi mnemonicul tău cu privire la descendenţă este: pasărea necurată, corbul, este impură, adică cu defecte, iar cea curată, porumbelul, este curată, adică fără defecte.

Auzind acestea, au aruncat din mâini toate acele pietre cu care intenţionau să-l ucidă, pentru că nu voiau să dezvăluie cine avea o descendenţă defectuoasă. Şi ca urmare a tuturor pietrelor aruncate în râu, a apărut un baraj în râul Malka".

---------------------------

O metaforă venită dintr-un gînd similar paradoxului megaric al grămezii.

--------------------------

(Traducere din limba engleză şi Note, de MAKE)

Observaţie: Se pare că Rav Nahman era, într-adevăr, superficial şi arogant, astfel încît cascada de lecţii usturătoare pe care i le administrează aici Rav Yehuda va fi fost meritată.