Între dezastru şi sfârşitul iluziilor economice

Cea mai recentă analiză trimestrială a companiei de investiţii Hoisington Investment Management susţine că "dezastru este un cuvânt tare, dar adecvat, pentru a descrie situaţia politicii monetare din SUA", în timp ce ultimul număr al revistei The Economist scrie despre "Fed-ul care a eşuat", în condiţiile în care "inflaţia a umilit banca centrală a Americii".

Cuvântul "dezastru" este la fel de "adecvat" pentru a descrie şi politicile monetare ale celorlalte bănci centrale, care se află şi ele în "incapacitate de utilizare" a principalului lor instrument, rata dobânzii.

Cum s-a ajuns aici? Prin "coordonarea masivă a politicii monetare şi a celei fiscale din perioada pandemiei", în condiţiile în care "programele guvernamentale au fost finanţate direct prin monetizare".

În urma acestor măsuri, care oricum veneau după excese monetare fără precedent ale Federal Reserve, s-a creat un dezechilibru masiv între cererea şi oferta de bunuri, după cum se subliniază în analiza de la Hoisington.

Astfel, "deplasarea curbelor ofertei şi a cererii în direcţii opuse a condus la creşterea inflaţiei până la cel mai ridicat nivel din ultimii 40 de ani ", iar "pentru inversarea erorilor de politică monetară şi fiscală este nevoie de timp şi de persistenţă din partea Fed-ului".

Din păcate, economia nu este un sistem mecanic care poate fi adus în parametri normali dacă sunt eliminaţi factorii de stres. Economia este un sistem complex în care acţionează agenţi raţionali, ale căror acţiuni şi decizii se adaptează în funcţie de politicile monetare şi fiscale.

Menţinerea unor dobânzi la un nivel artificial scăzut pentru o perioadă îndelungată distorsionează semnalele preţurilor din economie şi, implicit, alocarea resurselor. În plus, au loc numeroase schimbări structurale prin care sunt favorizate activităţile speculative.

Mai mult, inversarea erorilor trebuie să se facă într-un context extrem de dificil. "Datoriile masive şi tensiunile demografice rămân restricţii semnificative pentru creşterea economică a Statelor Unite", se mai arată în analiza de Hoisington, iar "aceste probleme sunt exacerbate de deteriorarea condiţiilor economice la nivel global".

În document sunt amintite avertismentele lansate în vara anului trecut de profesorii John Taylor şi John Cochrane de la Universitatea Stanford, conform cărora lipsa de acţiune a Federal Reserve în faţa creşterii inflaţiei va pune cea mai importantă bancă centrală din lume într-o poziţie nesustenabilă.

Profesorul Taylor, cel care a introdus "Regula Taylor" pentru determinarea ratei dobânzii de politică monetară în funcţie de inflaţie şi şomaj, susţinea atunci că dobânda de politică monetară ar fi trebuit să fie de cel puţin 5%.

Pe de altă parte, profesorul Cochrane scria că "Federal Reserve a intrat în capcană când a declarat că inflaţia este tranzitorie".

Criticile lui Cochrane au devenit apoi mult mai dure, iar recent a scris că asistăm la "sfârşitul unei iluzii economice". După cum subliniază profesorul american, "rădăcinile inflaţiei se regăsesc clar în politicile fiscale excesiv de expansioniste", deoarece "în timp ce şocurile venite din partea ofertei pot conduce la creşterea relativă a unui preţ faţă de altele, acestea nu determină creşterea tuturor preţurilor şi salariilor".

În articolul publicat pe site-ul Project Syndicate, profesorul Cochrane susţine că trebuie abandonată iluzia că guvernele pot împrumuta sau tipări oricât de mult pentru a rezolva problemele economice. În opinia sa, inflaţia de astăzi reprezintă semnalul unei schimbări fundamentale: "când oamenii nu mai au încredere că banii împrumutaţi vor fi returnaţi sau că banii tipăriţi vor fi retraşi, atunci nu vor mai oferi împrumuturi".

John Cochrane ironizează încercarea preşedintelui Biden de a da vina pe Vladimir Putin pentru creşterea preţurilor din America, pe care o consideră de o "inepţie comică" şi "evident falsă".

În opinia profesorului Cochrane, revenirea inflaţiei şi războiul din Ucraina semnalează şi "sfârşitul politicilor energetice şi climatice extraordinar de contraproductive". Acestea nu mai pot fi susţinute deoarece "guvernele noastre au adoptat o strategie deosebit de periculoasă prin miopia ei, respectiv reducerea accelerată a utilizării combustibililor fosili înainte ca alternativele să fie disponibile la o scară suficient de mare".

Un alt profesor de la Stanford, Ronald McKinnon, a analizat mai demult consecinţele politicilor care tolerează inflaţia şi intervenţia guvernului în alocarea creditului, după cum se mai arată în analiza de la Hoisington Investment Management.

Concluzia sa arată că tolerarea inflaţiei conduce la subminarea creşterii economice şi intensifică apelurile pentru intervenţia guvernului, adică "împinge ţările în direcţia economiilor de comandă şi control".

În aceste condiţii, creşterea ponderii sectorului guvernamental, unde multiplicatorii investiţiilor sunt negativi, şi declinul sectorului privat vor avea ca efect amplificarea tendinţei de creştere a inflaţiei.

Până când băncile centrale vor decide că a venit timpul pentru "inversarea erorilor", astfel încât să fie forţate şi guvernele să renunţe la împrumuturile iresponsabile, dobânzile de pe pieţele financiare au început să crească accelerat.

Cele mai recente date de la Bloomberg arată că valoarea noţională a obligaţiunilor cu randamente negative din zona euro a scăzut până la circa 300 de miliarde de euro, de la un maxim de aproape 10 trilioane de euro la finalul anului 2020.

Revenirea accelerată a randamentelor peste zero şi creşterea lor puternică în ultimele săptămâni arată că "doar piaţa acţionează pentru restricţionarea condiţiilor monetare", după cum scrie analistul financiar Sven Henrich pe contul său de Twitter.

Henrich întreabă ce rol mai au băncile centrale, în afară de "crearea ciclurilor de boom şi prăbuşire care au efecte negative pentru aşa de mulţi şi pozitive doar pentru câţiva".

Concluzia sa este că "băncile centrale nu mai sunt niciun fel de lideri", fiind suficientă doar experienţa ultimului an pentru a le descalifica din acest rol.

Dar atunci cum rămâne cu "inversarea erorilor" şi cine mai conduce planificarea centralizată către prosperitatea perpetuă?