Iohannis ia la rând toate colţurile ringului

Un ring în care se joacă la greu boxul politic. La greu şi la nivel euroatlantic. Un ring în care preşedintele României Klaus Iohannis lasă impresia că se mişcă haotic, de unul singur, aplicându-şi lovituri de upercut, căzând pe spate în repetate knockout-uri şi numărându-se singur. Poate că acest balet nebunesc al preşedintelui României este amuzant pentru unii, dar mai puţin pentru concetăţenii săi. Astăzi se joacă numărul intitulat "Klaus Iohannis, secretar general NATO".

Presupun că preşedintele Klaus Iohannis este mânat în lupta sa pentru o poziţie proeminentă şi de durată la nivel euroatlantic nu de o ambiţie nesăbuită, ci pur şi simplu de frică. De ce îi este atât de frică, numai el ştie. Opinia publică va afla mai târziu. Dar cert este că domnul Klaus Iohannis îşi turează motoarele, cele de care poate dispune, la maximum, pentru a obţine, atunci când nu va mai fi preşedinte, o importantă poziţie internaţională. Oricare ar fi ea. Klaus Iohannis este un pretendent bun la toate.

Dacă nu mă înşel, am fost primul analist care, având acces la câteva informaţii privilegiate, am scris despre intenţia lui Klaus Iohannis de a ajunge secretar general NATO. Despre ce anume l-ar califica într-o asemenea poziţie nu am scris niciun cuvânt până în prezent. A urmat apoi nebunia cu o altă funcţie importantă în plan internaţional, care devine accesibilă în acest an. Cea de preşedinte al Consiliului European. Această flacără a ars câteva zile şi s-a stins imediat, după ce au apărut primele reacţii în plan extern. De respingere. Şi chiar de persiflare.

Adevărul adevărat, oricât ar fi el de incomod pentru Klaus Iohannis şi pentru cetăţenii statului pe care acesta îi reprezintă, este că, deşi vrea cu tot dinadinsul să fie desemnat într-o importantă funcţie internaţională, Klaus Iohannis nu se califică pentru niciuna. S-a erijat de mai multe ori, deşi Constituţia spune altfel, în strategul şef al diplomaţiei de la Bucureşti. Şi a reuşit să-şi impună întâietatea în câteva situaţii în care chiar aveam nevoie de asumarea unui rol diplomatic. Dar de fiecare dată a dat chix. A făcut doar un fel de pantomimă, trecând prin toate colţurile ringului de box politic. Nu intru în detalii. Cel mai semnificativ exemplu, ca să dau totuşi unul, este dosarul Schengen, unde rând pe rând toate angajamentele luate de Klaus Iohannis au fost spulberate de adversarii politici ai României, pe care omul nostru de la Cotroceni se lăuda că-i va îndupleca utilizându-şi abilităţile diplomatice. Nu a existat nicio strategie, nu a existat niciun demers diplomatic de anvergură iniţiat în acest sens de preşedintele României. Nu a existat niciun rezultat concret, aşa cum acesta ne-a promis până la finele anului precedent. Tot ceea ce am realizat graţie "diplomaţiei" domniei sale este că, pe la mijlocul lunii aprilie, vom primi Schengen în aer şi pe mare, dar în niciun caz nu vom primi Schengen terestru. Adică acolo unde ne doare.

Diplomaţia lui Klaus Iohannis a dat chix nu numai în plan extern, ci şi în plan intern. Şi din nou mă voi opri la un singur exemplu. După ce a demonizat în mod repetat PSD, taxând acest partid drept "ciuma roşie" şi ridicând în slăvi un aşa-zis pol politic de dreapta, Iohannis s-a făcut literalmente de râs, dându-se peste cap şi schimbându-şi cu 180 de grade retorica, pentru a-i aduce pe social-democraţi mai întâi la putere, în alianţă cu liberalii, şi apoi la pupitrul de comandă al Palatului Victoria. Iar acum aşteaptă să iasă oul de aur din împreunarea struţului cu cămila.

Ei bine, acest om visează ziua cu ochii deschişi. Ultimul vis pe care l-a clocit sau, mai bine zis, la care a revenit, este şefia NATO. Ce îl califică pentru o asemenea poziţie? Absolut nimic. Nimic din pedigriul lui Klaus Iohannis nu sugerează că, aflat într-o asemenea poziţie, ar putea obţine vreo performanţă. Şi, atenţie, cursa pentru şefia NATOI se desfăşoară într-un moment extrem de complicat şi de tensionat al celui de-al Doilea Război Rece, care oricând se poate transforma în cel de-al Treilea Război Mondial. Cine ar fi decidenţii inconştienţi care ar decide să-l înşurubeze pe Klaus Iohannis în poziţia de secretar general NATO?

Este adevărat că servitoarea, dacă speră să ajungă prinţesă, s-ar putea să ajungă. Dar, în mod cert, dacă nu speră, nici nu va ajunge vreodată. Aşa că preşedintele nostru, înainte de a-şi da obştescul sfârşit în această calitate, lansează în draci fel de fel de baloane de încercare, punând Guvernul în situaţia penibilă de a-i anunţa candidatura, în condiţiile în care adevăraţii arhitecţi şi conducători NATO şi-au formulat deja o opţiune fermă în ceea ce-l priveşte pe urmaşul lui Stoltenberg.

Rămâne totuşi întrebarea, încă fără răspuns, de ce se teme Klaus Iohannis. De ce nu pleacă liniştit la pensie, continuând să beneficieze din plin de toate favorurile pe care legea le acordă unui ex-preşedinte?