Ion Iliescu: Politica înseamnă şi să ştii când să renunţi

Fostul preşedinte al României Ion Iliescu a ieşit în public cu mai multe declaraţii interesante, după o lungă perioadă de discreţie. Cu ocazia zilei sale de naştere (a împlinit 94 de ani), Ion Iliescu a dialogat cu Ionuţ Vulpescu, fost ministru al Culturii, în podcastul acestuia.

Ion Iliescu afirmă că regretă, privind retrospectiv, unele episoade din primii ani de după Revoluţie, dar consideră că "ce s-a întâmplat era inevitabil, ce nu s-a întâmplat era imposibil": "Nimeni nu se poate vindeca de traume până nu le recunoaşte. Iar România trebuia să şi le recunoască, să le descrie şi să se educe în a le depăşi. A fost importantă pentru mine şi această tranziţie morală, nu doar aceea economică. Pentru că o democraţie sănătoasă presupune iertare nu uitare şi adevăr nu mistificare. Retrospectiv, regret anumite momente, episoade, situaţii, întâmplări din primii ani de după Revoluţie, dar, cum spunea cineva, ce s-a întâmplat era inevitabil, ce nu s-a întâmplat era imposibil". Fostul preşedinte consideră că cea mai mare realizare din mandatele sale de preşedinte a fost legată de modernizarea României în trei paşi: "o Constituţie pe măsură pentru o ţară integrabilă şi integrată în UE şi NATO": "Provocarea, în primele etape ale României postdecembriste, a fost să depăşim refularea opresiunii în forme de violenţă socială şi necooperare economică. Când oamenii trec de la un regim în care ei nu contează şi nu există la o formă de democraţie perfectibilă, prima tentaţie e ca fiecare să fie pentru sine. Eu mi-am dorit ca România să fie împăcată cu ea însăşi. De aceea, m-am străduit ca relaţia cu Regele Mihai să fie una firească, invitând la reconciliere naţională, am omagiat rolul enorm pe care Europa Liberă l-a avut în comunism şi am înfiinţat Comisia Internaţională pentru Studierea Holocaustului în România, condusă de Elie Wiesel, pentru elaborarea unui Raport final".

Fostul preşedinte al României spune că nu are nostalgia comunismului, dar înţelege mentalitatea din spatele acestui fenomen care glorifică fostul regim, când stilul de viaţă era "suferind, dar predictibil", şi observă un paradox - "am câştigat în 1989 libertate celor care cred că se puteau lipsi de ea": "Ştiu că Internetul e plin de filmuleţe care glorifică faptul că Ceauşescu nu citea de pe foi cele 200 de cuvinte pe care le tot rostogolea şi că e prezentat ca un subtil şi patriot conducător. Eu nu am cum să trăiesc această nostalgie. Însă înţeleg mentalitatea din spatele ei pentru unii indivizi care găseau în fostul regim un stil de viaţă predictibil. Suferind, dar predictibil: locurile de muncă erau repartizate, salariile erau predictibile, societatea părea intuibilă în evoluţia ei. Nu era presiunea job-urilor şi a capitalismului sălbatic, e adevărat, dar preţul plătit era mult prea mare. (...) Un sondaj operat în 2021 a scos la iveală 63% din populaţia României ca fiind nostalgică după comunism, iar din acest procent, majoritatea respondenţilor sunt oameni cu vârste egale democraţiei româneşti: puţin peste 3 decenii. E perfect explicabil: tineretul alunecă într-un radicalism politic pentru că nu este sprijinit şi transformat într-o categorie socială pentru care statul trebuie să ofere protecţionism şi politici educaţionale, culturale, mai sănătoase, iar nostalgie pentru anii aspri ai comunismului pot avea doar cei care n-au trăit sub modelul coreean importat în ceauşism. E şi paradoxal: am câştigat în 1989 libertate celor care cred că se puteau lipsi de ea!". Ion Iliescu a punctat că, din afară, ţara se vede mai bine decât dinăuntru: "Suntem subiectivi şi e firesc. Acum, generaţiile tinere sunt cele care s-au născut deja cu apartenenţă la familia politică europeană. Sunt cetăţeni europeni. E foarte simplu să fii critic când nu ai acces la timpurile pe care nu le-ai trăit şi pe care prea puţini le mai povestesc astăzi. Milieniali, boomeri şi oricare alţii, oameni ai timpului prezent, nu ştiu - acesta e adevărul - cât de greu a fost să pui România pe şinele drumului corect. România normală nu era un dat şi nu trebuia să fie nici un privilegiu: a fost însă o construcţie, care a avut nevoie de timp. Mi se pare problematică asprimea unora faţă de ceea ce nu cunosc şi nici nu vor să cunoască. La fel şi în privinţa afilierii NATO: în actualul context geopolitic, vedem că este cea mai bună lume posibilă în care puteam fi, în această alianţă care garantează securitatea României şi altfel". Fostul preşedinte afirmă că inegalităţile ar trebui să dea tonul agendei publice în România, punctând că, deşi la prima vedere contează doar inegalităţile economice, din acestea derivă cele sociale, economice, morale: "Categoric, inegalităţile sunt cele care trebuie să dea tonul agendei publice în România. La prima vedere, contează doar cele economice, dar din acestea derivă cele sociale, culturale sau morale: de aici apare complexul «României mai puţin europene» decât ar trebui sau «mai puţin democratice». Chiar proiectul UE a fost gândit excesiv, de la un punct încolo ca un proiect de piaţă, când, de fapt, el trebuie să fie şi un proiect social. Neprioritizând, însă, inegalităţile pe agenda publică, stânga a avut dificultăţi în a implementa valoarea solidarităţii în construcţia societăţii noastre, iar dreapta a căzut în capcana exceselor liberalismului sălbatic. Acum, orice abecedar politic te învaţă o lecţie de novice: nu poţi genera egalitate de oportunitate până nu ai reglementat inegalităţile sociale care dau un start echitabil indivizilor în viaţă".

Ion Iliescu a identificat o "disfuncţionalitate" la nivelul democraţiilor europene, anume faptul că succesul în politică a devenit rezultatul "pesimismului" şi "scepticismului" alegătorilor care "nu mai acordă voturi favorabile, ci doar voturi negative": "Politica, atunci când eu am îmbrăţişat acest drum, nu era un domeniu al consolării prin validarea răului cel mai mic pentru o societate o dată la patru sau la cinci ani. Iar dacă e ceva disfuncţional la nivelul democraţiilor contemporane - unde distincţia dintre Vest şi Est s-a erodat - e faptul că succesul în politică e rezultatul acestor forme de pesimism şi de scepticism prin care nimeni nu mai acordă voturi favorabile, ci doar voturi negative. E important să ştii că nu ai câştigat meciurile pierdute de alţii, că ai fost ales pentru că alţii au fost respinşi. (...) Politica înseamnă arta de a convinge majorităţi, punând interesul naţional şi statul mai înainte de bunăstarea propriului partid sau a propriei echipe. (...) Politica e domeniul realismului. Faptul că a devenit pentru unii politicieni sursa unui hedonism personal n-are nimic de a face cu definiţia şcolărească, by the book, a politicii, ci cu eroarea unor actori politici de a personaliza excesiv mediul politic, care trebuie să fie tratat pentru a funcţiona normal, impersonal".

În opinia sa, politica înseamnă şi să ştii când să renunţi, iar "încăpăţânarea de a rămâne la putere atunci când nimeni nu te mai vrea" este ridicolă.