Legea ca prescripţie, proscripţie şi postscripţie

Democraţia, statul de drept, instrumentele şi instituţiile edificate în sprijinul lor şi, mai ales, conţinutul de conştiinţă care stă la temelia lor dau măsura reală a exercitării < de facto > şi a contribuţiei < de jure > a suveranităţii în devenirea palpabilă.

Iniţiativa legislativă aparţine, în ordinea expres stabilită la alin. (1) al art. 74 din Constituţie: Guvernului, membrilor parlamentului (deputaţi şi senatori) şi cetăţenilor (manifestarea dreptului de iniţiativă legislativă al acestora fiind, în opinia mea, totuşi, excesiv restricţionată!)

Structural, creaţia şi emisia de acte legislative are, în practică, două surse:

l Parlamentul (puterea legislativă) al cărui produs generic - legile propriu-zise -participă constitutiv şi întregeşte patrimoniul legislativ al ţării, contribuind în fapt, la edificarea şi perfecţionarea statului de drept;

l Guvernul (puterea executivă) al cărui prerogativ constituţional (iniţierea de proiecte de legi) este excesiv completat, în practică, cu două tipuri de acte de putere în domeniul legislativ : ordonanţa şi ordonanţa de urgenţă.

Ordonanţele pot fi emise numai în temeiul unei legi speciale de abilitare (conform art. 108 alin. 3 din Constituţie), cele de urgenţă (conform prevederilor art. 115 alin. 4) putând fi emise doar pentru a rezolva (motivat) situaţiile extraordinare ce pot apărea!

Realitatea revelă însă că, în practica curentă, calea legiferării clasice (Guvernul supune Parlamentului spre dezbatere, sancţiune şi adoptare iniţiativa legislativă de interes !) a devenit excepţia (şi nu regula !) fiind preponderent înlocuită cu calea legiferării prin ordonanţă de urgenţă care, pe fondul promiscuităţii politice a legislativului (dovedită inclusiv în modul de convenţionalizare constituţională a instituţiei ordonanţei de urgenţă !) a devenit principala cale de normare juridică a spaţiului jurisdicţional naţional, alienând în fapt principala funcţie constituţională a puterii legislative : sancţiunea prin vot a oricărei norme juridice propuse spre instituire.

Temeiuri:

Regimul ordonanţei de urgenţă a Guvernului, aşa cum a fost el convenţionalizat prin litera Constituţiei are la bază trei mecanisme nedemocratice:

l primul, autoritar-deontic : OUG îşi produce efectele înainte de a deveni lege!

l al doilea, imperativ : totul sau nimic ! şi, în fine,

l al treilea, neconcesiv şi ultimativ: ori intră în procesul de vot în 30 zile, ori devine lege prin funcţionalizarea instituţiei < adoptării tacite >!

Repercusiunile imediate sunt devastatoare:

l înainte şi indiferent de voinţa puterii legislative, în fapt, singura care, în temeiul exercitării suveranităţii cu care a fost mandatată, poate să adopte legi, voinţa guvernului (putere aleasă la mâna a II-a!) devine factual un liber arbitru cu putere de lege !

l puterea legislativă nu poate interveni pe calea amendamentelor în conţinutul OUG;

l emiterea OUG de puterea executivă, aducerea în faţa Parlamentului (din care, în bună parte, aceasta face parte) şi transformarea ei nedemocratic în lege (adică într-o normă de drept cu putere executorie) transformă procesul legislativ într-o simplă convenienţă.

l la adăpostul normei juridice pre-concepute, se aşează la îndemână deturnarea în folosul propriu al puterii (fie că vorbim de interese înguste de grup, ori, chiar, de interese individuale) a convenientelor care decurg din accesul discreţionar la resursele financiare şi de oportunităţi publice.

Analiza la primă mână a practicii legislative din primii 8 ani ai mileniului arată că tendinţa confiscării normei legislative prin acte de putere (ordonanţe de urgenţă, în primul rând!) este consistent ascendentă, procesul legislativ normal (urmarea căii "iniţiativă legislativă ÷ lege") fiind într-o continuă degradare! S-a ajuns ca din totalul actelor legislative cu putere de lege, între anii de capăt ai intervalului (vezi table nr.1), legile cu parcurs normal să scadă, ca pondere, de la 74,5% (2001) la doar 54,5% (2008). Şi în această pondere am contabilizat, inclusiv, legile de ratificare a tratatelor şi protocoalelor internaţionale în care România este parte!

Dimensiunile reale ale procesului de deturnare a procesului legislativ în favoarea Puterii (executive!) pot fi decelate cu mai mare exactitate din Tabelul nr. 2 din care se observă că din totalul legilor aprobate de Parlament mai puţin de jumătate (43,1%) au rezultat din iniţiative legislative (proiecte de lege), majoritatea (56,9%) fiind, de fapt, legalizări (le-aş spune chiar notariale!) ale ordonanţelor şi ordonanţelor de Urgenţă ale Guvernului!

Intrând în intimitatea tipologică a "ordonanţei guvernamentale", trebuie reliefat faptul că, urmare a imperativităţii ce i-a fost inoculată constituţional, OUG este utilizată, mai mult decât predilect de Putere, depăşind - cu concursul explicit al neaveniţilor care bântuie Parlamentul - limitele constituţionale în care aceasta poate fi funcţionalizată ca act de putere!

Că instituţia OUG - cu tot cu valenţele dictatoriale pe care le convoacă - a devenit soluţia cosmopolit fiabilă pentru depăşirea şi, deopotrivă, ignorarea voinţei suverane se poate observa din tabelul nr. 3 din care se observă că aproape 72% din ordonanţele guvernamentale au îmbrăcat haina ordonanţei de urgenţă, adică, calea nedemocratică a procedurii de urgenţă:

Pe legislaturi se observă că între 2001-2004 (Guvernul Năstase), OUG a fost folosit ca act de putere în proporţie de 64,9% din total şi că între 2005-2008 (Guvernele Tăriceanu), OUG a fost folosită în proporţie de 78,3%.

Cu alte cuvinte, măsurat prin ponderea OUG în totalul acte de putere, procesul democratic din România a înregistrat în ultimii patru ani o depreciere cu 13,4 p.p.

Recordul îl deţine cu certitudine guvernul Tăriceanu II care, în 2008, a folosit calea legiferării prin OUG în aproape 90% din actele sale de putere!

E bine, e rău?

Post-scriptiv, consecinţele vizibile - delicate şi, deopotrivă, perverse - de care ne lovim la fiecare pas nu au fost niciodată analizate. Nici din perspectiva impactului asupra procesului de democratizare a ţării în intimitatea sa, nici din cea a efectelor proscriptive pe care le exercită asupra mecanismelor care guvernează funcţional statul de drept! Ca să nu mai vorbim de regimul legitimităţii care, parvenit pe calea impunerii discreţionare a normei de drept rămâne cel puţin discutabil, dată fiind maniera dictatorială în care se impun normele juridice prin OUG-uri.

Ceea ce se impune, însă, este logica, "care nu iartă": cu cât creşte ponderea normelor de drept ce se instituie şi parvin în ambientul jurisdicţional prin acte de putere dictatorială (O.G. şi, mai ales, O.U.G.), cu atât esenţa şi sinergia democraţiei reale cu statul de drept se deteriorează şi cu atât sensul acestora eşuează mai adânc în mocirla corupţiei "cu faţă umană" care agresează tot ce întâlneşte!

De fapt, nici nu mai contează dacă corupţia erodează încrederea comunităţii, dacă aduce prejudicii imense, incomensurabile, societăţii civile pentru că lupta pentru putere (pe viaţă şi pe milioane... de euro) va prevala, în continuare, oricum şi "ca mereu"! Şi, indiferent dacă politica drapată în "miluiri de avarie" va ţine, sau nu, există OUG - panaceul universal pentru tot şi toţi!

Mai mult, cum, din 2003, beneficiază de "alibiul" constituţional necesar, regimul ordonanţei de urgenţă, va continua! Şi nimeni n-o va scoate din constituţie pentru că, nu-i aşa, trăim într-un stat de drept!

Şi, cum în statul de drept, alternanţa la putere este una din expresiile democraţiei, pe rând, puterea, apoi opoziţia, vor uza de ea, împlinind astfel, "democratic", misia de transcendenţă cu care s-au auto-însărcinat.

Şi să nu uităm, la îndemână, mai ales când se dispune de o majoritate confortabilă (nici nu importă cum s-a ajuns la ea!) mai există un instrument, de ultimă instanţă şi, în condiţiile date, cel mai nedemocratic : angajarea răspunderii guvernamentale! Care ne paşte!