Mitul crahurilor bursiere în provocarea recesiunii economice

(Urmare din numărul trecut)

De aceea, pentru a încuraja cererea, multe bunuri (maşini, mobilă, radiouri, case) erau vândute pe credit după formula "cumpără acum, plăteşte mai tarziu", după cum fac şi mulţi comercianţi din România de astăzi.

Astfel, creditul de consum s-a dublat în perioada 1925-1929, încât 60% din maşini şi 80% din radiouri erau cumpărate în rate. În condiţiile în care, doar 0,1% din populaţia SUA deţinea 34% din economii, iar 80% nu avea deloc economii, cererea agregată nu putea pe termen lung menţine ritmul cu ofertă agregată de mărfuri la un volum al producţiei fizice industriale şi agricole în creştere. De aceea, SUA avea nevoie de creşterea exporturilor ca să-şi susţină ritmul dezvoltării economice, adică surplusul să-l scoată afară.

Faza a doua: 1929 - 1933

În august 1929 se ajunsese la împrumuturi de 8.5 mld dolari SUA pentru finanţarea operaţiunilor speculative, dar această valoare nu depăşea masa monetară în sens restrâns M1 de aprox. 26.6 mld dolari (M1 = banii aflaţi în circulaţie + depozite care se pot transforma în lichidităţi). Indicele Dow Jones Industrial Average s-a majorat de la 191 puncte în 1928 la 381 puncte în septembrie 1929. Numai în perioada ianuarie - septembrie 1929, indicele Dow Jones Industrial Average a crescut de la 300 la 381 puncte. Populaţia cu economii, băncile şi firmele investeau masiv în titluri corporative, speculând la bursa pe termen scurt, bazându-se pe un randament foarte bun al titlurilor corporative comparativ cu dobânda bancară. Pentru a stopa creşterea speculaţilor, FED a trimis băncilor sale regionale (12 la număr alcătuite din stat şi bănci private) în februarie 1929 propunerea că printr-o "politică de presiune directă" să stopeze excesul speculaţiilor bursiere printr-o mărire a ratei scontului (taxa scontului/rată dobânzii băncii centrale la împrumuturile pe care le acorda băncilor) pornind de la raţionamentul că astfel băncile private îşi vor diminua creditul speculativ, adică finanţarea tranzacţiilor bursiere pe termen scurt. Printr-o asemenea măsură, consiliul guvernatorilor FED din Washington punea presiune asupra băncilor private care erau membrii băncilor regionale ale FED să nu se mai împrumute în exces de la acestea. În final, Fed a decis la propunerea băncii sale regionale din New York creşterea ratei scontului la 6%. Până în luna mai 1929, creditul speculativ s-a redus cu 650 milioane dolari SUA. Dar, calculul era eronat. Măsura adoptată de FED a avut drept efect restrângerea într-o măsură mai mare a masei monetare, ceea ce a condus la o criză de lichiditate pe termen scurt, în contradicţie cu creşterea volumui tranzacţiilor la bursă şi implicit cu nevoia de a închide şi poziţiile la bursă. FED nu a anticipat corect mişcările în piaţa de capital pe termen scurt. Altfel, analizând separat M1 (masa monetară în sens restrâns) şi M2 (masa monetară intermediară = M1 + depoziţe pe termen mai mare de 2 ani) nu exista nici un indiciu că s-ar fi putut produce un scurt circuit în plăţi. În august 1929, M1 (masa monetară în sens restrâns) avea o valoare de 26.5 mld dolari, din care moneda în numerar era la un nivel de 3,9 mld dolari, mai mică cu 1 mld de dolari faţă de 1928. Dar, FED cred că nu a analizat în profunzime structura creditelor bancare, întrucât băncile nu finanţau numai speculaţiile la bursa, ci şi creditul de consum. Prin urmare, criza de la bursa de valori a apărut pe fondul unei lipse de lichiditate pe termen scurt, datorită măririi taxei de scont într-un moment în care oferta de bani trebuia mărită. Trebuie subliniat că FED la acea dată, că şi în prezent, era o instituţie cvasi-publică alcătuită de statul federal şi bănci private. Surprinzător este că propunerea de mărire a ratei scontului care a produs o contracţie a masei monetare în 1929 a fost adoptată de FED la propunerea băncii sale regionale din New York (un fel de filială a sa) alcătuită din bănci private.

După un maxim istoric în 3 septembrie 1929, Bursa de Valori din New York a scăzut cu 17%, după care a început să recupereze, dar pe un curs fluctuant. Criza a început joi 24 octombrie 1929 şi a atins un vârf în cursul zilei de marţi 29 octombrie. În 5 zile, Dow Jones Industrial Average a pierdut 23%. Dar, până în noiembrie Doew Jones a pierdut în total 40%. Spre comparaţie, pe intervalul 14 octombrie 1987 - 19 octombrie 1987, Dow Jones Industrial Average a pierdut 31%, adică mai mult decât în 1929 pe un interval de timp similar. De aceea, cred că politica non-intervenţionistă a guvernului federal şi politica de restrângere a masei monetare practicată de FED a împins economia americană în recesiune în 1929, nicidecum bursa de valori. Odată comisă, greşeala nu era chiar un dezastru. În 1930, economia americană avea şanse de redresare. Însă, în iunie 1930 au intervenit politicienii. Preşedintele Hoover a semnat Legea Smoot - Hawley (de la numele celor doi senatori, iniţiatori) prin care tarifele vamale au fost majorate cu 52% pentru aprox. 20.000 produse din import. Legea Smoot - Hawley miza pe o protecţie sporită a produselor agricole americane şi în menţinerea preţurilor acestora faţă de produsele din import mai ieftine. Dar, legea a avut un efect dezastruos asupra economiei americane, întrucât şi alte ţări au adoptat măsuri de retorsiune. Astfel, exporturile americane au scăzut cu 61%, iar importurile cu 66%. Măsurile protecţioniste introduse de administraţia americană în comerţ au pus gaz pe foc şi au împins economia americană în depresiune. În egală măsură asta s-a întamplat şi în Germania, Anglia, tările est-europene şi America de sud. Până în 1933, Produsul Internt Brut real al SUA a scăzut cu 29%. Preţurile s-au redus la toate produsele în medie cu peste 30%. Numai produsele agricole au scazut cu 51%, în condiţiile în care aprox. 30% din populaţie lucra la acea dată în agricultură. Mii de bănci au început să intre în faliment. În intervalul 1929-1933, au dispărut aprox. 10.000 bănci, din 25.000 cât existau în 1929, întrucât guvernul federal şi FED nu au injectat bani în sistem pentru a le salva de la incapacitate de plată, aşa cum se întamplă în prezent. Restrângerea pieţei şi contracţia cererii agregate au forţat patronii să-şi restrângă activitatea industrială sau să o închidă. În anul de vârf al depresiunii 1933, somajul a ajuns la 24,9%, adică 12 milioane de persoane. Înfiinţarea Corporaţiei de Finanţare a Reconstrucţiei (Reconstruction Finance Corporation) pentru finanţarea lucrărilor la autostrăzi, ipotecilor la împrumuturi agricole, băncilor şi afacerilor este singura măsură pozitivă de impact luată de administraţia Hoover, deşi s-a contabilizat în administraţia Roosevelt.

Faza a treia

Perioada cuprinsă între anii 1933-1939 este de revenire. Administraţia Roosevelt lansează mari proiecte de lucrări publice sub deviza New Deal, dar pe structura instituţională creată de Hoover. Se introduc reforme în sistemul bancar, se pun bazele pieţei imobiliare care funcţionează în esenţă până în prezent şi se aplică programe de salvare. Prin Economy Act, se reduc salariile angajaţilor din sectorul public şi pensiilor veteranilor cu 40%. În fine, se aplică un program elaborat în favoarea fermelor agricole. Dolarul se devalorizează în raport cu aurul. Stocul de bani se situează, însă sub nivelurile anterioare anului 1929, iar velocitatea (cu influenţă în rata dobânzii) creşte cu 20% între 1934-1937. Totuşi, economia americană intra în recesiune în 1937-38. Producţia industrială scade, iar somajul creşte până la 19%. Deşi, este privită ca parte a marii depresiuni, recesiunea din 1937-1938 a avut cauze diferite faţă de ceea ce s-a întâmplat în 1929 şi 1930, dar care ţin tot de politica monetară. În perioada 1934-1936 expansiunea producţiei şi a afacerilor s-a făcut fară o creştere a preţurilor. De abia din mai 1936 preţurile încep să crească la niveluri apropiate de cele din anii 20". La nivel politic a apărut însă convingerea că creşterea preţurilor, mai ales acelor de "monopol" poate conduce la deterioarea puterii de cumpărare şi în final la recesiune. Fară să facă o corelaţie stransă între creşterea ofertei agregate de mărfuri şi creşterea cantităţii de bani, FED a majorat cu 50% rezervele minime obligatorii ale băncilor, ceea ce a condus la scăderea stocului de bani şi a producţiei reale din economie. Economia a intrat în recesiune, dar recuperarea a început în 1939. A fost un exemplu de proastă evaluare a evoluţiei preţurilor şi o comunicare deficitară între guvernul federal şi FED, cum s-a întamplat şi în 1929.

Concluzii:

Recesiunea economică ce a debutat în octombrie 1929 şi s-a transformat mai apoi într-o depresiune, nu îşi are cauza în crahul financiar de la bursa de valori din New York, ci în politica monetară a FED care a produs o criză de lichiditate pe termen scurt, panică în bursă şi în sistemul bancar. Greu de susţinut dacă această criză de lichiditate este rezultatul unei erori de evaluare sau a fost făcută cu intenţie. În 1929, economia americană încă traversa un proces de deflaţie ce începuse în 1922, lucru demostrabil prin indicele preţurilor de consum pe intervalul 1922-1929. Velocitatea şi masa monetară sunt de asemenea mărimi ce trebuie analizate cu atenţie pe acelaşi interval de timp. De aceea, mărirea ratei scontului de FED în 1929 pare de neânţeles. Este posibil ca, la acea dată, toata gândirea politicii monetare să fi avut ca pilon principal "etalonul aur" la care se raporta dolarul american. "Convertibilitatea" în aur a dolarului crea stabilitate preţurilor, dar şi o rigiditate în mişcarea masei monetare. Prin urmare, criza din 1929 a arătat că politica monetară poate fi o armă cu care poţi provoca crize economice. Nu bursele creează crize, ci măsurile statului.

În anii 1930-1932, Fed nu a intervenit ca bancă de "ultim resort" pentru a salva băncile de la insolvenţă. Până în 1933 au dispărut 10.000 bănci. În acelaşi timp, preşedintele Hoover a luat decizii contradictorii în momente decisive, tributar propriilor sale convingeri economice. Probabil Hoover nu şi-a dat seama de amplitudinea recesiunii economice, pe care, de altfel nici nu o provocase. Nici nu a avut cu cine să se sfătuiască. În fine, când Hoover a intervenit în economie nu a luat măsurile potrivite la momentul potrivit. Aprobând Legea Smoot - Hawley de creşterea taxelor vamale, Hoover a afectat foarte grav comerţul american şi pe cel internaţional. Totuşi, şi-a reparat greşeala în 1932, când a pus bazele instituţionale ale "New Deal"-ului şi ale reformei sistemului bancar care au permis refacerea economiei americane. Dar, nu a intrat el în istorie pentru asta.