Nu avem nevoie de alte comorbidităţi

Despre capcane ale persuasiunii comerciale şi riscul de supra-îndatorare - primul pas pe pantă fatală către faliment - e bine să fim avertizaţi, în­trucât vin falimentele, şomajul, criza alimentară şi chiar foametea.

Supra-îndatorarea rezultă, în mod indubitabil, din faptul că luăm iraţional decizii de a face achiziţii şi facem alegeri oligo-raţionale sau chiar iraţionale. Concluzia iraţionalităţii majorităţii achiziţiilor şi alegerilor simplilor particulari şi legătura dintre (lipsa de) personalitate şi consum rezultă din constatările şi studiile complexe de economie comportamentală, psihologie, neurologie (şi, în general, ale ştiinţelor cognitivie, care reunesc atât aceste ramuri, cât şi filosofia şi antropologia). Cauzele acestor decizii iraţionale de a achiziţiona sunt, de exemplu, mecanismele emoţionale care gestionează (destul de eficient, dar automatic) ceea ce mintea conştientă, raţiunea, nu poate face sau refuză să facă, date fiind multitudinea de procese psihosomatice necesare "funcţionării" noastre şi bombardamentul informaţional căruia îi suntem supuşi în orice moment al existenţei noastre, realitate care ne determină să ne adăpostim în diverse tipuri de "safe haven" şi să lăsăm automatismele şi stereotipurile să ne ghideze. Sunt, de asemenea, cauze ale deciziilor (cvasi)automatice de a achiziţiona ju­decăţile prescurtate, euristice, adică "scurtăturile" mentale pe care le utilizăm pentru a economisi efortul individual sau pentru a ne blura identitatea şi a ne dilua răspunderea în mulţime.

Dezideratul dreptului la informare al simplului particular ca parte a prevenţiei supraîndatorării acestuia se poate transforma uşor într-o "suprainformare" a sa prin furnizarea unui număr mult prea mare sau "ameţitor" de informaţii. De aici necesitatea de a contingenta acest drept - nu este vorba de un simplu drept la informare, cu care consumatorul "să se descurce" cum poate, ci de un drept de a fi informat, precis, concret şi util. Din acest drept la informare face parte şi dreptul de a fi avertizat asupra motivelor care l-ar putea face să nu contracteze. Doar în acest fel dreptul la informare ar putea fi utilizat, la modul realist şi eficient, ca instrument de prevenţie a supra-îndatorării.

Mai mult chiar, această contingentare a noţiunii de drept la informare este impusă şi de inegalitatea de rezervă de timp dintre profesionist şi profan, care eşuează în precipitarea naturală a deciziilor de achiziţie şi a alegerilor consumatorului, dominat de iraţional şi stereotip.

Din acest punct de vedere, toţi suntem vulnerabili, aşa cum corect atrăgeau atenţia Akerlof şi Schiller, în cartea lor Phishing for Phools.

Există riscul că, din greşita înţelegere a dreptului la informare, consiliere şi avertizare timpurie, să se consolideze şi să prolifereze o formă insidioasă de publicitate incorectă şi riscantă, respectiv, consilierea pozitivă - potenţialului consumator i se prezintă exclusiv avantajele contractării, sub masca unei prezentări "educate" a produsului sau serviciului, omiţându-se intenţionat riscurile, elementele negative şi chiar faptul că produsul sau serviciul antrenează un cost, care nu numai că determină o îndatorare, ci poate să determine supra-îndatorarea consumatorului "pozitiv" consiliat.

În altă ordine de idei, capacitatea de predicţie a comportamentului individului reprezintă un veritabil avantaj comercial. Algoritmii şi IA care "guvernează" marile baze de date pot prezice cu exactitate cum se va comportă un individ potenţial achizitor de bunuri sau servicii. Gestionării marilor baze de date care se constituie în spaţiul virtual cu fiecare click pe care îl dăm pe o pagină virtuală, cu fiecare poză sau status pe care le postăm pe paginile de socializare, cu fiecare achiziţie pe care o facem (chiar şi complet inconştient), au ajuns să ne cunoască mai bine decât ne cunoaştem noi înşine, pentru că instrumentele de stocare şi de prelucrare ale acestor date cu caracter personal (pe care noi înşine le punem, gratuit şi cvasi-inconştient, la dispoziţia acestor gestionări) nu uită nimic din trecutul nostru virtual şi nici nu omit nimic din totalitatea planurilor, idealurilor şi dorinţelor noastre, în timp ce noi, oamenii normali, avem memorie limitată şi selectivă, renunţând uşor, sub impactul "priorităţilor" sau al imperativului trăirii clipei (carpe diem), la marea majoritate a acestor planuri, idealuri şi dorinţe.

În fine, o cauză majoră a fenomenului supra-îndatorării simplilor este cesiunea speculativă de creanţă, intens practicată în România în ultimii ani (ca modalitate de curăţire artificială a portofoliului comercianţilor de debitorii lor "neperformanţi"), acesteia adăugându-i-se absenţa unui plafon maxim pentru dobânzi. Examenul de drept comparat atestă că majoritatea statelor lumii instituie un plafon pentru dobânzile bancare, România făcând parte din clubul "select" al ţărilor care îşi refuză astfel de intrumente legale de prevenţie a supra - îndatorării.

În interesul creditorului financiar de a beneficia de contracte reziliente şi pentru a rezista tentaţiei de a contracta, consumatorului trebuie să i se dea posibilitatea realistă de a refuza un angajament inutil ori disproporţionat, ceea ce, de altfel, înseamnă şansa ambelor părţi de a evita un rebut contractual, problematic din multiple perpective (de exemplu, pentru că relevă cauze de nulitate sau inopozabilitate, ceea ce invită la proces şi la soluţii destructive, prejudiciabile pentru comerţ, determină revolta co-contractantului, care se poate disemina în masă, pentru că profesioniştii comerţului în masă utilizează contracte tipice, pre-formulate, care repetă la infinit problemele cauzate unui singur consumator, cauzează sancţiuni administrative, procese colective etc., toate derapând, mai devreme sau mai târziu, în dificultăţi majore ale comerciantului şi, prin iradiere în lanţul de clienţi şi creditori ai comerciantului, la riscuri sistemice). Din această perspectivă, îndatoririle de informare, consiliere şi avertizare apar că obligaţii derivate din cerinţa bunei-credinţe a profesionistului. Acestea sunt, în primul rând, obligaţii pozitive, putând antrena răspunderea (extra)contractuală în caz de încălcare. Spre exemplu, există astfel de obligaţii în raport de povara riscului valutar şi a riscului de dobândă din contractele de credit, cauză indiscutabilă a supra-îndatorării, de ordin exogen. Soluţiile de evitare sau de tratament al supra - îndatorării, legislaţia pot fi extrase din jurisprudenţa privitoare la "îngheţarea" cursului valutar sau din proiectele de legi privind plafonarea dobânzilor la credite şi combaterea cesiunilor speculative de credite.

Mecanismele de prevenţie şi tratament sunt justificate şi esenţiale ca elemente de politică economică, legislativă şi judiciară întrucât un debitor insolvabil este un debitor-lipsă; un număr mare de debitori - lipsă înseamnă o problemă gravă de lichiditate a creditorului; o problemă gravă de lichiditate a unui creditor cu un număr mare de debitori-lipsă înseamnă un risc sistemic, întrucât acest creditor este, la rândul său, debitor al unui mare număr de persoane şi instituţii, inclusiv deponenţi de economii în bănci, stat, autorităţi publice locale, salariaţi etc. Morbiditatea asociată supraîndatorării cauzează costuri foarte mari sistemului de asigurări sociale de sănătate. Statul face o afacere bună dacă îl salvează (în mod efectiv, real) pe cel aflat în insolvenţă personală şi economiseşte resurse.