O reformă fiscală reală sau o nouă cârpeală?

Prin Programul Naţional de Redresare şi Rezilienţă (PNRR), România s-a angajat că va efectua reforma fiscală în anul 2025. Până la alegerile pentru Parlamentul României, în decembrie 2024, cetăţenii ar avea posibilitatea să participe la o dezbatere aprofundată a propunerilor de reformă fiscală, pe baza programelor electorale ale partidelor politice.

Unde ne aflăm cu această dezbatere? Deocamdată, la nivel de mese rotunde. În lipsa unui proiect integrat de reformă fiscală, de regulă, participanţii se referă la un aspect sau altul al reformei aşteptate.

Partidele politice sunt ocupate cu campaniile pentru alegerile locale şi europarlamentare, după care se intră direct în perioada marilor vacanţe de vară. În consecinţă, partidele politice nu îşi propun încă să fundamenteze programele lor politice pentru alegerile parlamentare, în care să găsim un răspuns la viitoarea reformă fiscală.

Ministrul Finanţelor ne aminteşte că România este scadentă cu reforma fiscală în anul 2025, dacă vrem ca finanţarea de la Uniunea Europeană să mai continue, prin PNRR, iar reducerea deficitului bugetului public să devină sustenabilă. Dezvoltarea României a devenit puternic dependentă de fondurile europene şi împrumuturi. În ultimii ani, datoria publică a crescut de două ori mai rapid decât produsul intern brut; acelaşi ministru ne reafirmă că cea mai bună formă de impozitare pentru veniturile persoanelor fizice rămâne cota unică. Primul ministru declară că nu mai avem de mult o cotă unică şi că ar dori introducerea unui nou sistem de deduceri fiscale pentru susţinerea persoanelor vulnerabile şi stimularea realizării şi a altor obiective de asistenţă socială.

Patronatele şi sindicatele consideră că forţa de muncă este supraimpozitată, întrucât circa 43% din venitul brut merge la bugetul public şi la fondurile de asigurare socială - pensii şi sănătate - şi numai 57% revine angajatului. În fapt, nu impozitele sunt mari, ci contribuţiile de asigurări sociale, de pensii şi de sănătate, fără ca cele două sisteme de asigurări sociale să fie şi sustenabile financiar.

Cetăţenii români sunt nemulţumiţi că serviciile publice sunt încă departe de standardele europene, iar una dintre cauze este subfinanţarea cronică a acestora. În România, ponderea veniturilor fiscale (inclusiv contribuţiile de asigurări sociale) în produsul intern brut este de numai 27%, comparativ cu o medie de 40% în Uniunea Europeană şi între 34% şi 39%, la celelalte state membre, din vecinătatea ţării noastre. Alte cauze ţin de lipsa reformelor de substanţă în instituţiile publice care furnizează serviciile publice, corespunzător provocărilor determinate de transformările din societatea şi economia românească.

Comisia Europeană, Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială şi, mai nou, Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OECD) ne recomandă la unison introducerea formelor de impozitare progresivă pe venituri, astfel încât sistemul fiscal să contribuie nu numai la creşterea veniturilor statului, dar şi la reducerea inegalităţii sociale, aflată în creştere vizibilă în România. Aceste organizaţii internaţionale ne atrag atenţia şi că avem cel mai mare deficit de încasări la taxa pe valoarea adăugată din Uniunea Europeană (circa 36%, comparativ cu 6% la nivelul UE) şi un nivel ridicat de evaziune fiscală. Un avocat din România specializat pe legislaţia fiscală ne demonstrează că organizaţiile respective, în propunerilor lor cu privire la impozitarea progresivă, nu ţin seama de randamentele fiscale ale cotei unice, înregistrate pe o perioadă mai lungă de timp, care au fost bune, atât timp cât nu s-a intervenit politicianist şi abuziv în regimul fiscal din România.

Diferiţi experţi atrag atenţia că mega-trendurile la nivel global - decarbonizarea, digitalizarea, fragmentarea lanţurilor de aprovizionare, pierderea dividendului păcii şi majorarea cheltuielilor militare, datoriile suverane crescute, creşterea inegalităţilor sociale, obţinerea de "autonomii strategice" în industrii esenţiale - impun o regândire şi o flexibilizare a politicilor fiscale care să ofere stimulentele necesare pentru a face faţă la aceste noi provocări. În cazul României, ne confruntăm şi cu îmbătrânirea populaţiei.

Prin urmare, există argumente solide pentru care o dezbatere publică a propunerilor de reformă fiscală ar trebui să înceapă cât mai curând în România, ca să nu ajungem, ca de obicei, în criză de timp, şi să venim, din nou, cu cârpeli, la un regim fiscal învechit şi ineficient.

În orice dezbatere serioasă asupra sistemului fiscal din România ar trebui să nu mai amestecăm impozitele (la bugetul de stat şi la bugetele locale) cu contribuţiile la sistemele de asigurări sociale.

Ca cetăţeni şi firme, plătim impozite şi ne aşteptăm ca autorităţile publice centrale şi locale să finanţeze servicii publice, oferite la standarde europene. Suntem una dintre ţările cu cele mai mici cote procentuale de impozite directe din Europa: 10% impozit pe venitul persoanelor fizice; 16% impozit pe profitul firmelor (facem abstracţie de anomaliile introduse temporar, cum sunt impozitele suplimentare pentru unele firme); un sistem favorabil de impozitare a microîntreprinderilor, persoanelor fizice autorizate; 8% impozit pe dividende; 1% impozit pe câştigul de capital din vânzarea acţiunilor şi altor active financiare deţinute mai mult de un an şi 3% pentru cele sub un an.

În privinţa sistemului fiscal, pe lângă reducerea obligatorie a evaziunii fiscale, cetăţenii români ar trebui să facă o opţiune fundamentală: (1) dorim să menţinem, în continuare, un sistem fiscal cu cote de impozitare mici şi să acceptăm să contribuim mai mult, prin plăţi directe din veniturile personale, pentru a beneficia de servicii publice la standarde europene; sau (2) să promovăm un sistem fiscal cu cote de impozitare mai mari, pentru a finanţa servicii publice la standarde europene, din bugetul de stat şi din bugetele locale. Desigur, există şi alte opţiuni de analizat pentru o reformă fiscală: proporţia între impozitele pe veniturile persoanelor fizice, impozitele pe profit, impozitele pe consum, impozitele pe proprietate; schimbările necesare în regimul fiscal determinate de decarbonizare şi reducerea încasărilor din accize la combustibilii fosili; extinderea comerţului online etc.

Contribuţiile de asigurări sociale au la bază principiul solidarităţii sociale. Conceptual, cele două sisteme de asigurări sociale - de pensii şi de sănătate - ar trebui să se autofinanţeze din contribuţiile plătite de către asiguraţi, iar intervenţia financiară a statului să fie justificată doar de finanţarea persoanelor vulnerabile, sub forma asistenţei sociale. În realitate, ambele sisteme funcţionează cu subvenţii substanţiale din bugetele publice, fie din cauza dezechilibrului demografic şi al migraţiei (sistemul de pensii), fie din lipsa reformelor (sistemul de sănătate).

În cazul sistemului de asigurări sociale de pensie - pilonul 1, principiul solidarităţii sociale impune ca generaţiile aflate în activitate să transfere contribuţiile de asigurare la fondul de pensii, din care se achită pensiile către persoanele care se află în prezent la pensie. Acest sistem este sustenabil doar atunci când numărul pensionarilor este mult mai mic decât cel al persoanelor aflate în activitate, plătitoare de contribuţii. De exemplu, dacă dorim ca pensia să reprezinte 50% din venitul mediu, atunci la proporţia de 1 pensionar la 10 angajaţi, cota de contribuţie care ar reveni fiecărui angajat ar fi de 5% din venit; la proporţia de 5 pensionari la 10 angajaţi, cota de contribuţie ar fi de 25% din venit; la o proporţie de 8 pensionari la 10 angajaţi, cât este în prezent proporţia în România, sistemul ar fi sustenabil la o cotă de contribuţie de 40%. Cum contribuţia legală este de numai 25%, pilonul 1 de pensii necesită subvenţii din bugetul de stat pentru echilibrare. Întrucât, pe termen lung, tendinţa este de creştere a ponderii persoanelor în vârstă, soluţia economică este accentuarea rolului pilonilor 2 şi 3 de pensii, respectiv constituirea de către fiecare persoană a propriului fond de pensii, în perioada vieţii sale active, complementar cu asigurarea facultativă de pensie.

În situaţia sistemului de asigurări sociale de sănătate, principiul solidarităţii sociale presupune ca toate persoanele să plătească o contribuţie de asigurări de sănătate, din care să fie acoperite cheltuielile medicale ale persoanelor care devin bolnave. În România, în fapt, această piramidă este răsturnată cu vârful în jos: avem 19 milioane de asiguraţi din care doar circa 7 milioane achită contribuţii de asigurări sociale de sănătate.

În prezent, nu există nicio legătură între mărimea cotei procentuale de contribuţie la asigurările de sănătate şi mărimea cheltuielilor cu actul medical. Soluţia economică este reformarea sistemului de asigurări sociale de sănătate, prin trecerea la achitarea de către persoanele asigurate a unei prime de asigurare de sănătate, determinată în funcţie de costul actelor medicale, frecvenţa şi structura maladiilor specifice populaţiei din România. Dacă statul doreşte ca anumite categorii ale populaţiei, de exemplu părinţii, să fie scutiţi de plata contribuţiei de asigurări sociale de sănătate pentru copiii lor elevii, atunci statul ar trebui să suporte primele de asigurare pentru elevii respectivi. În plus, statul va rămâne implicat cu subvenţii în situaţii de pandemii şi boli cronice.

Până nu vom aşeza sistemul de asigurări sociale de sănătate pe fundamente economice sănătoase, nu vom avea în acest sistem public nici responsabilitatea dorită pentru utilizarea resurselor umane, materiale şi financiare.

Sigur, există şi alternativa sistemului de sănătate din Danemarca, unde asistenţa medicală este gratuită, de regulă, dar cota de TVA este de 25%.

Amânarea dezbaterii propunerilor de reformă fiscală nu este o soluţie, cu atât mai mult cu cât guvernul este dator să pună în dezbatere publică şi proiectul legii salarizării în sectorul public.