OPINII BNR / LUCIAN CROITORU: "Faptul că Uniunea Europeană nu este şi o uniune politică reprezintă un pericol pentru sustenabilitatea organizaţiei"

Sunt multe rute pe care sutenabilitatea Uniunii poate fi pusă în pericol, principala rută fiind aceea că Uniunea nu este şi o uniune politică, din care să derive, în mod democratic o uniune fiscală şi orice altă uniune de care Uniunea Europeană are nevoie, a scris economistul Lucian Croitoru pe site-ul www.opiniibnr.ro.

"Nu există o garanţie că Uniunea este sustenabilă. Sunt multe rute pe care sutenabilitatea Uniunii poate fi pusă în pericol. Principala rută este aceea că Uniunea nu este şi o uniune politică, din care să derive, în mod democratic - şi de aceea legitim - o uniune fiscală şi orice altă uniune de care Uniunea are nevoie pentru a rămâne, virtual în orice condiţii, Uniunea Europeană. Deşi lipsa uniunii politice şi a celei fiscale au fost văzute ca slăbiciuni încă de la înfiinţarea Uniunii, s-a considerat că există suficientă voinţă politică şi mecanisme pentru a depăşi aceste dificultăţi", a precizat Lucian Croitoriu .

Potrivit acestuia, crearea zonei euro în ianuarie 1999 a transformat lipsa uniunii politice într-o vulnerabilitate şi mai mare decât era, pentru Uniunea Europeană, înainte de crearea uniunii monetare.

"Prin crearea uniunii monetare s-au pus la un loc ţări cu grade diferite de competitivitate şi cu culturi diferite, din care rezultă comportamente foarte diferite privind economisirea şi consumul. Aceste ţări au adoptat o politică monetară unică, iar în loc de o politică fiscală unică au adoptat criterii nominale privind deficitele bugetare şi reguli de sancţionare în caz de nerespectare a lor. În acest fel, ţările respective au pierdut posibilitatea de a răspunde la şocuri prin ajustări în rata dobânzii şi prin rata de schimb", a mai precizat Lucian Croitoru.

Redăm mai jos textul economistului Lucian Croitoru:

"România este printre ţările cele mai interesate în prosperitatea şi buna funcţionare a Uniunii Europene. Obiectivul nostru de a intra în UE ne-a forţat să facem reforme în toate domeniile, de la cel economic la cel politic şi social. Reforme pe care altfel nu le-am fi făcut. Economia noastră a prosperat, iar democraţia noastră s-a întărit. Combinată cu calitatea noastră de membru al alianţei Nord-Atlantice, poziţia noastră geo-strategică a avut de câştigat.

Ca orice om raţional văd şi neajunsurile. Cu mentalitatea noastră colectivistă, suntem înclinaţi să asumăm cu exces de zel reglementările împovărătoare şi birocraţia create de Uniune. Dar, ca să fie foarte clar, faptul că suntem membri ai unei Uniuni Europene este un beneficiu net indiscutabil. De aceea ne dorim ca Uniunea să fie prosperă şi funcţională pe un orizont de timp indefinit.

Totuşi, nu există o garanţie că Uniunea este sustenabilă. Sunt multe rute pe care sutenabilitatea Uniunii poate fi pusă în pericol. Principala rută este aceea că Uniunea nu este şi o uniune politică, din care să derive, în mod democratic - şi de aceea legitim - o uniune fiscală şi orice altă uniune de care Uniunea are nevoie pentru a rămâne, virtual în orice condiţii, Uniunea Europeană. Deşi lipsa uniunii politice şi a celei fiscale au fost văzute ca slăbiciuni încă de la înfiinţarea Uniunii, s-a considerat că există suficientă voinţă politică şi mecanisme pentru a depăşi aceste dificultăţi.

Crearea zonei euro în ianuarie 1999 a transformat lipsa uniunii politice într-o vulnerabilitate şi mai mare decât era, pentru Uniunea Europeană, înainte de crearea uniunii monetare. Prin crearea uniunii monetare s-au pus la un loc ţări cu grade diferite de competitivitate şi cu culturi diferite, din care rezultă comportamente foarte diferite privind economisirea şi consumul. Aceste ţări au adoptat o politică monetară unică, iar în loc de o politică fiscală unică au adoptat criterii nominale privind deficitele bugetare şi reguli de sancţionare în caz de nerespectare a lor. În acest fel, ţările respective au pierdut posibilitatea de a răspunde la şocuri prin ajustări în rata dobânzii şi prin rata de schimb.

În schimb, ele au păstrat posibilitatea de a face politici fiscale individuale, ceea ce joacă un rol esenţial pentru raţionamentul nostru. Ţările respective pot răspunde la şocuri prin lărgirea deficitelor bugetare în limitele admise prin reguli. Atât timp cât înainte de 2008, şocurile majore, de natura unei crize, au lipsit, zona euro a funcţionat fără probleme serioase. Aceasta a întreţinut iluzia că mecanismele rămase disponibile - ajustările de pe piaţa muncii şi de pe piaţa bunurilor şi serviciilor, împreună cu ajustările deficitelor bugetare - erau suficiente, chiar şi în condiţiile unei creşteri economice relativ joase, cum a fost în zona euro. Aparent, ajustările ce se efectuau înainte de adoptarea euro prin deprecierea monedelor individuale şi prin politici monetare individuale puteau fi lăsate deoparte, chiar şi în lipsa unei politici fiscale comune.

Totuşi, criza din 2008 a arătat că lipsa uniunii politice şi fiscale este o problemă majoră, exact ca lipsa fundaţiei pentru o construcţie. Fără uniunea politică şi fiscală, ţările uniunii monetare s-au comportat între ele ca ţări străine în ceea ce priveşte datoria privată şi publică. Înainte de criză, ţările din nordul economic au împrumutat sectoarele private şi publice din ţările din sudul economic ani la rând. Dacă ar fi existat uniune politică şi fiscală, aceste împrumuturi s-ar fi reflectat în datorie internă a uniunii monetare. Lipsa uniunii fiscale a transformat însă mişcările de capitaluri în interiorul uniunii în datorie externă, chiar dacă uniunea monetară făcea să opereze o singură monedă. Simetric, după criză, lipsa uniunii fiscale a împiedicat efectuarea de transferuri fiscale către administraţiile supraîndatorate, cum a fost, de exemplu, cea a Greciei. În plus, când criza a lovit, ţările din sud nu au putut beneficia nici de deprecierile propriilor monede, care ar fi fost mai mari ca cea a euro şi ar fi stimulat sectorul exportator, şi nici de propria politică monetară, care poate nu ar fi fost nevoită să apeleze la măsuri neconvenţionale pentru a preveni deflaţia.

Începând din 2011 s-a vorbit de existenţa unui cerc vicios între bănci şi guverne în zona euro, deşi acest cerc a existat de la început. Dar nu s-a spus niciodată în mod clar că lipsa uniunii politice şi fiscale a fost un determinant esenţial al acestui cerc vicios. Înainte de criză, nivelul relativ înalt al producţiei a făcut ca ponderea deficitelor bugetare în PIB să fie relativ mică. Criza financiară a slăbit sistemul bancar şi a dus la prăbuşirea producţiei, a cărei creştere post recesiune s-a reluat la rate relativ joase. Pe acest fundal, în lipsa celor două uniuni şi a transferurilor fiscale, dezechilibrele bugetare din unele ţări membre ale zonei euro s-au accentuat. În acest context, bondurile suverane din ţările respective şi-au pierdut statutul de activ fără risc, ceea ce a contribuit la deteriorarea suplimentară a bilanţului băncilor.

Răspunsul autorităţilor la aceste probleme ar fi trebuit să vizeze pe termen scurt stoparea panicii şi menţinerea funcţionalităţii sistemului financiar, pentru a da timp căutării soluţiilor necesare creării uniununii politice şi fiscale şi pentru a concepe măsuri structurale ţintind la stimularea creşterii economice. Răspunsul a vizat însă obiective mai degrabă contradictorii. Pe de o parte, autorităţile au întărit reglementarea financiară, inclusiv prin creşterea cerinţelor de capital pentru bănci. Aceată măsură a contribuit la restabilirea încrederii în sistemul bancar, dar a frânat puternic creşterea economică. Pe de altă parte, în mai 2010, BCE a trecut, cu întârziere, la politica de relaxări cantitative, care prin cumpărarea de active financiare de la sectorul privat şi de la guverne, spera să crească rata inflaţiei, astfel încât să se obţină reducerea ratei reale a dobânzii şi, astfel, accelerarea creşterii economice. Din păcate, măsurile structurale vizând accelerarea creşterii economice au rămas mai degrabă un deziderat.

În prezent nu există un demers clar pentru resetarea Uniunii Europene prin crearea uniunii politice şi fiscale, iar zona euro continuă să aibă în centrul politicilor macroeconomice relaxările cantitative, care s-au justificat în măsura în care au cumpărat timp pentru reforme, prin prevenirea instalării anticipaţiilor deflaţioniste. Dar eficienţa acestor relaxări a scăzut şi continuă să scadă, ceea ce explică hotărârea cu care preşedintele BCE, Mario Draghi cere un program solid de reforme structurale şi fiscale pentru relansarea creşterii.

În lumina analizei de aici, lansarea unui program solid de reforme structurale şi fiscale pentru accelerarea creşterii economice în zona euro ar fi insuficient pentru viitorul Uniunii Europene. Relansarea creşterii economice nu ar face mai mult decât să readucă economia în poziţia de dinainte de 2008: în lipsa uniunii fiscale, adică a unei politici fiscale unice, unele ţări vor avea deficite şi datorii publice externe foarte mari. În lumina experienţei, este greu de crezut că ţările vor respecta pacte de stabilitate şi creştere sau alte reguli fiscale. S-ar putea ca, fără o politică fiscală unitară, experienţa de dinainte de 2008, în care ţările din sud sunt invadate de capitaluri din nord, care sunt în natura lor datorie externă, să se reia, în ciuda noilor reglementări financiare stufoase, care vor fi contracarate cu noi inovaţii financiare.

Dar aceasta înseamnă că, din nou, nici transferurile fiscale nu vor putea fi utilizate pentru a-i ajuta pe cei ale căror datorii publice vor presa enorm, atunci când o nouă criză va lovi inevitabil. Orice şoc major va face din nou ca problemele ţărilor cu datorii publice externe în euro mari, să nu poată fi rezolvate prin transferuri fiscale. În aceste condiţii, economiştii şi decidenţii de politici ar putea să ajungă la concluzia că este mai bine să aibă propria monedă şi politică monetară. Ar fi însă greu de imaginat că largi părţi ale populaţiei ar putea accepta revenirea la politici monetare independente, având în vedere că în condiţii de stres financiar, aceasta ar duce la deprecierea monedelor respective. Totuşi, publicul ar putea să preseze pentru deficite bugetare tot mai mari, care i-ar ajuta să crească economic mai repede în prezent. Politicienii nu ar putea să se opună, mai ales când sunt seduşi de parfumul îmbietor al populismului, astfel că nu este exclus ca, în interiorul zonei euro să vedem din ce în ce mai multe ţări care nu respectă regulile fiscale. Am putea ajunge în situaţia în care, de iure, aceste ţări vor continua să fie membre ale zonei euro şi ale Uniunii Europene, dar de facto, nici zona euro nici Uniunea Europeană să nu le poată impune nimic pentru a întări disciplina fiscală.

Nu este greu de imaginat nici că ţările Uniunii Europene care încă nu sunt membre ale zonei euro ar putea proceda la fel. Atunci am putea vorbi de un apus al Uniunii Europene prin ideile şi scopurile ei fundamentale, deşi, ea ar putea avea o lungă viaţă în care puzderia ei de organisme şi comitete să continue să strălucească în conferinţe şi simpozioane internaţionale.

România nu poate fi încântată de un astfel de scenariu. Dacă el s-ar materializa, lipsa noastră dovedită de "ownership", adică de voinţa de a ne asuma reforme pentru că le considerăm necesare, fără să ni le impună cineva, ne-ar costa. Am vedea aceste costuri în scăderea nivelului de trai şi în deteriorarea democraţiei, ca să nu mai notez dificultăţile geo-startegice.

România are faţă de ea însăşi datoria de a fi un factor activ pentru o Uniune Europeană puternică. Iar acest lucru înseamnă să lupte pentru întărirea fundaţiei acestei uniuni, ale cărei componente esenţiale sunt uniunea politică şi cea fiscală. Dezvoltarea suprastructurii fără a avea mai întâi întărită fundaţia este riscantă.

Dar este posibilă crearea unei uniuni fiscale într-un orizont rezonabil de timp? Probabil că nu este imposibil, dar în mod cert este foarte greu. Crearea uniunii fiscale, ar trebui precedată, aşa cum a sugerat un prieten care a citit acest articol, de atingerea unei stări în care toate ţările membre respectă regulile fiscale, astfel că nu există perspectiva ca unele ţări să fie de la început în poziţia de asigurator, iar altele în cea de asigurat. Dacă nu s-ar îndeplini această condiţie, adoptarea uniunii fiscale ar fi, cum a spus prietenul meu, ca si cum ai vrea să cumperi o asigurare Casco retroactivă, adică după ce ai lovit maşina, ceea ce nu se poate. Argumentul este corect şi ridică problema păcatului originar: Uniunea Europeană a fost creată fără îndeplinirea acestei condiţii, şi fără a se specifica în mod clar obligaţia creării uniunii politice şi fiscale.

Altfel, condiţia ca toate ţările să aibă o poziţie fiscală adecvată ar putea fi atinsă cel mai uşor într-o perioadă de avânt economic prelungit, în care reducerea deficitelor bugetare ca procent din PIB nu este echivalentă cu creşterea impozitelor sau cu reducerea cheltuielilor publice. Perioada 2000-2007 a fost o astfel de perioadă, dar nimeni nu a părut să creadă că o uniune fiscală este o necesitate. În concluzie, lupta pentru crearea uniunii fiscale înseamnă susţinerea ideeii, dar şi respectarea regulilor fiscale.

În paralel cu lupta sa pentru crearea uniunii politice şi fiscale, România trebuie să facă reformele care să o transforme într-o economie competitivă, care să asigure creşterea nivelului de trai în România. Cu aceste condiţii îndeplinite, România va fi pus bazele pentru ca odată intrată într-o zonă euro, a cărei fundaţie va fi fost întărită prin crearea uniunii politice şi fiscale, să fie sigură că va face faţă cu succes concurenţei economice."