OPINII De ce bănci este nevoie

Cea mai mare banca germană, Deutsche Bank (DB), a anunţat un masiv program de reducere a costurilor operaţionale şi de personal, inclusiv retragerea din unele ţări - după o pierdere de circa 6 miliarde euro în trimestrul al III-lea al acestui an. Încercarea de restructurare iniţiată nu cu mult timp în urmă nu a dat roade. DB învaţă din propriile erori şi din experienţă altor bănci mari; ea a crezut, poate, că este imună la boli ce au măcinat bănci de tip universal. Criza financiară a arătat că dimensiunea mare şi complexitatea sunt greu de administrat. Mai mult, aducerea sub acelaşi acoperiş a unor operaţiuni diverse (inclusiv de investiţii financiare şi de retail), accentul pus pe trading (speculaţii), angajarea în originarea şi distribuirea de produse derivate complexe (multe toxice), vulnerabilizează băncile. Nu mai amintim de implicarea multor bănci mari în manipularea pieţelor, în operaţiuni frauduloase.

DB a ieşit cu anii în urmă din matca sa tradiţională (care însemna şi participaţii în companii industriale faimoase) dorind să emuleze bănci americane şi britanice de top. Aşa a făcut şi Commerzbank, care a avut mari dificultăţi după ce a inghtit Dresdner Bank, având nevoie de sprijin de stat în perioada crizei (cum s-a întâmplat şi cu Royal Bank of Scotland după ce a preluat ABN Amro). Şi bănci de land (Landesbanken) au comis eroarea de a se angaja în operaţiuni financiare "moderne" , fără a înţelege riscurile asumate.

Cazul DB, ca şi al altor bănci germane, este cu atât mai interesant cu cât poate fi judecat în condiţiile în care Germania are o economie foarte puternică. O întrebare legitimă este: cum de băncile pot ajunge la ananghie când economia este performantă, exportă mult (surplusuri de cont current de 6-7% din PIB), deficitele bugetare nu prea sunt, datoria publică nu mai creşte, etc. Răspunsul este dat parţial de situaţia descrisă în paragraful anterior. În ultimele două decenii, s-a schimbat natura bankingului în Germania; bănci germane au renunţat la filosofia lor şi au căutat să adopte un model orientat către perspectiva imediată, maximizarea profiturilor raportate la capitalul propriu; au mizat pe capital atras (împrumutat), pe leverage mare (active raportate la capital propriu), pe operaţiuni riscante. S-au extins în toată Europa (cu expuneri mari pe Spania, Portugalia, Italia, Irlanda, Grecia, etc), către cele patru azimuturi. Băncile germane au finanţat în largă măsură ciclul de avânt şi prăbuşire în Europa; au fost stimulate şi de apariţia euroariei şi miza pe convergenţă reală între statele membre (o supoziţie dovedită falsă). Aici găsim o explicaţie pentru contrastul dintre starea sistemului bancar şi cea a economiei din Germania.

DB a vrut să fie o veritabilă bancă globală. Dar se văd riscurile unor asemenea veleităţi. Morala este însă mai amplă. Şi bănci franceze (BNP-Paribas, SocGen), bănci elveţiene (UBS, Credit Suisse), nu mai vorbim de bănci britanice (Barclays, HSBC) au vrut să fie în liga globală. Când criza financiară a izbit, au ieşit la iveală boli şi excrescenţe ce ţin de gigantism, modele de afaceri eronate, incapacitatea de a gestiona operaţiuni foarte diversificate, neînţelegerea riscurilor asumate, inclusiv a riscurilor sistemice cauzate de o industrie financiară supradimensionată. Reforme întreprinse după 2009 în Europa şi peste Ocean caută să modifice metabolismul industriei financiare, să amelioreze modele de business, să reducă riscuri sistemice. Din păcate, sindromul "too big to fail" (prea mare pentru a fi lăsat să eşueze) este încă în viaţă, iar soluţiile tip "bail-in" (participarea acţionarilor şi deţinătorilor de obligaţiuni emise de bănci la salvarea băncilor) nu sunt asiguratorii. Opinia mea este că în situaţia unei bănci foarte mari aflate în necaz, funcţia de împrumutător de ultimă instanţă (lender of last resort) va fi pusă în funcţiune din nou, chiar dacă Mecanismul de Supraveghere Unic/SSM ar funcţiona relativ bine. Trebuie spus că şi Mecanismul de Rezolutiune (SRM) nu are capacitate financiară adecvată. Nu întâmplător Mario Draghi, şeful BCE, subliniază că este nevoie de o schemă colectivă de garantare a depozitelor în euroarie şi lender of last resort comun.

Îndoielnice mi se par argumentele unor şefi de bănci mari (ex: un articol recent semnat de Frederic Oudea, CEO al SocGen în Financial Times) care susţin că reglementarea mai strictă în UE (cerinţe sporite de capital şi lichidităţi, etc) ar eroda din competitivitatea entităţilor bancare europene în spaţiul global; se invocă aceeaşi teză care a susţinut expansiunea din anii pre-criză, se gândeşte prin prisma "silozului'' propriu, fără a privi lucrurile în ansamblu. De aici şi rezistenţa la separarea investment banking de activitatea de retail, ce ar proteja pe ultima mai bine de riscuri rezultate din operaţiuni speculative. Este un fapt observat de analişti că băncile europene mai bine capitalizate au înclinaţie mai mare să ofere credite. Numeroşi şefi de bănci par să nu accepte ideea că bankingul este o industrie aparte, care are mult din natura utilităţilor publice - unde nu profitul maxim imediat trebuie să ghideze managementul. Dacă această idee ar fi acceptată nu ar trebui să fim obsedaţi de dimensiune, ci de calitatea serviciilor; nu de operaţiuni aparent foarte profitabile, dar foarte riscante; nu de creştere pentru sine, ci în relaţie cu mersul economiei. Tot îmi vine în minte ponderea de 45% a profiturilor industriei financiare în total profituri corporatiste în SUA în 2007; greu de explicat şi justificat aşa ceva (ponderea cu câteva decenii în urmă era sub 15%).

Europa (Uniunea Europeană) are nevoie de bănci solide, ceea ce nu înseamnă automat bănci mai mari. Unde este cazul, este bine ca băncile mari să fie sparte (în Marea Britanie se are în vedere această modalitate), pentru a reduce din riscuri sistemice - chiar dacă unii afirmă că nu dimensiunea ar explică natura sistemică a riscurilor, ci conectivitatea. Cred totodată că băncile trebuie să revină la un banking tradiţional, mai simplu, mai puţin axat pe trading (speculaţie). Reglementarea şi supravegherea trebuie să privească şi sectorul bancar umbră (shadow banking), unde volume imense de lichidităţi sunt mişcate şi au potenţial destabilizator şi de de contagiune; din această zona poate apare uşor o nouă îngheţare a pieţelor financiare. Interdicţia ca băncile să se angajeze în operaţiuni speculative cu capital propriu (proprietary trading) are sens şi Parlamentul European şi Comisia Europeană merită să susţină un asemenea demers. Este bine să se dezvolte piaţa de capital, deşi pare o fantezie să credem că ea poate substitui băncile în mod semnificativ în următorii ani.

Cât priveşte România şi alte economii emergente europene, este o supoziţie validată de criză că sistemele financiare mai puţin sofisticate ajută în momente dificile. Este de salutat că băncile sunt mai bine capitalizate acum, că au redus mult volumul de credite neperformante şi că depind mai mult de resursele din ţară. Ideea de a avea o bancă autohtonă pentru dezvoltare are sens în opinia mea.