OPINII Dovada

Omul a inventat zeii pentru că e mai bine să crezi că cineva conduce autobuzul, fie şoferul chiar nepriceput, idiot sau beat, decât să admiţi că nu e nimeni la volan. Suntem o specie gregară şi ierarhică şi avem biologic nevoie de şefi. Dealtfel, orice sistem, orice biotop, orice piramidă trofică are nevoie de un vîrf. Străvechea noţiune de "buric al Pământului" face să pară de bun simţ ideea că pînă şi ditamai Universul, cît e el de infinit şi de în mişcare, gravitează în jurul unui punct, al unui moţ suprem al rahatului lipsit de sens care e lumea fără Dumnezeu.

Un Stat are o structură, o organigramă, o rînduială între aparate, organe şi organisme, o stratificare a vectorilor puterilor care undeva, la ultimul nivel, depind de decizia supraumană a unei fiinţe alpha. De unde noţiunea de "funcţia supremă în Stat".

Şeful unui Stat poate să comande, să ordone, să dispună, să dea direcţia generată de discernămîntul său superlativ. Să-şi cupleze înţelepciunea la pîrghiile care mişcă naţiunea, ce-i drept, pentru un timp limitat. Înţelepciunea succesorului, racordată la mufele din care abia a fost extras fostul, riscă să vrea să mişte toată şandramaua în altă direcţie, făcând geniul predecesor să cadă în derizoriu şi să fie împroşcat cu oprobriu, dar asta e altă poveste.

Cînd un om se decide să candideze la Preşedinţie, probabil că exersează în oglindă gesturile adulatului, superiorului, cam ca un puşti care se joacă de-a cîntatul la ghitara cu o matură, încercînd să desluşească în abisurile propriei reflexii un stadion plin de fani extatici.

Dacă un candidat se întîmplă să şi cîştige, cred că fiinţa sa extenuată de atîta zîmbit la plebe e confuză, împărţită între descoperirile cotloanelor privilegiilor şi dezamăgirea administrativă (Băi, nu e chiar perfect aici la Palat, tot picură robinetul, e tartru în baie şi praf în suspensie cînd soarele îşi aruncă jetul de indiscreţie matinală.)

E mişto să fii şef. Să fii şeful la toţi trebuie să fie sublim! Să fii Putin, Obama, să ai un buton roşu care modifică geografia, să se facă bancuri cu tine traductibile în toate limbile şi idioamele, să poţi să fumezi în avion, să stai pe catifeaua pe care au transpirat funduri care acum au statui...

Să fii Preşedintele României nu e chiar aşa mişto, dar tot e mişto. E mai tare decît să fii Primar, să te înjure lumea că n-ai dat zăpada, că n-ai castrat cîinii şi că se circulă greu cînd plouă.

Cînd ai ajuns Preşedinte se cheamă că ai cîştigat "lupta pentru Putere". Acuma, gata, Puterea e a ta. Poţi s-o mînuieşti ca pe un buzdugan şi să striveşti ce nu-ţi convine, poţi s-o unduieşti ca pe o capă de toreador, poţi s-o foloseşti ca pe poxilină ca să dregi imperfecţiunile societăţii.

Ce face Iohannis? Observă. Urmăreşte. E la curent. Cum a spus maestrul Cristoiu, e un preşedinte spectator. El vede, aude, crede şi poate că va şi face ceva, într-un orizont de timp nespecificat, dar nu e musai să ştim şi noi.

Omul pare că nu s-a luptat pentru putere, deţinere ce presupune o activitate susţinută, nici pentru funcţie, care presupune exercitare, nici pentru glorie, care presupune transparenţă şi o doză de exhibiţionism. Omul s-a luptat pentru a accede la o privelişte. S-a căţărat pînă în vîrf pentru panoramă. E un luptător pentru contemplaţie.

De ce atîta efort, atîta risipă? Putea vinde căsoaiele concitadinilor, sclavii propriilor instincte funciare, îşi putea cumpăra o barcă cu pînze undeva prin Guadelupa şi îşi putea dedica restul vieţii zgâitului la panorame. Unde mai pui că soarele reflectat în mare e uşor mai estetic decît guşă lui Blaga, ceafa lui Tăriceanu sau părul din urechile lui Dan Mihalache.

Dacă Preşedintele priveşte, atunci cine conduce?

Cînd un conducător deleagă, apare un regent, un consiliu, un suplinitor care exercită Puterea abandonată.

Consilierii? Nu prea se vede.

Premierul? Cioloş pare atît de absorbit, de ocupat, de covîrşit de responsabilităţi şi de cocoşat de sarcini, încît, asemenea unui funcţionar creat de Ilf şi Petrov, nu cred că are timp să mai şi muncească.

Sau, mai ştii? Interpelat de un cetăţean naţionalist, cam lombrozian, că de ce primeşte România 15 migranţi, chestie care cică ar islamiza-o, Cioloş i-a explicat, cam cu elocvenţa unui şcolar mediocru, şi i-a zis să stea liniştit, că ăia 15 azilanţi au fost, citez "aleşi pe sprânceană". Păi înseamnă că asta a făcut Cioloş, a studiat emigranţii ca să-i poată alege competent. Ca pe propriul guvern, presupun, situaţie în care mă rog fierbinte să mintă şi să fi luat 15 inşi la întîmplare, în caz contrar temîndu-mă foarte că printre cei 15 se ascund măcar vreo 7-8 binladeni.

Dacă nici premierul nu conduce, atunci...poate partidele? Care partide? Legislativul? N-ar avea cînd, e ocupat să voteze indemnizaţii şi ridicări de imunităţi!

Poate Ponta, de pe meterezele fundaţiei lui? Nu, că Ponta nu conduce de fel, el stă în dreapta şi are grijă să nu se mototolească harta cînd se dă maşina peste cap.

Judecătorii? Ăia care taie în carne vie, condamnă cu severitate torquemadiană politicieni şi olgarhi şi după aia se dovedeşte că şi ei erau corupţi şi sunt tîrîţi de pe piedestal în boxă?

DIICOT-ul care e filat de DGIPI, care e filat de SRI?

Americanii? Şi ăia bagă de vină, ţipă de vuieşte mass media de frustrare, ceea ce înseamnă că şi ei au un grad redus de satisfacţie, cauzat de o relativă impotenţă.

Poate Binomul? Îmi place expresia asta, "binomula" DNA-SRI! De ce "binom"? La fotbal, cînd doi inşi fac inginerii împreună, le zice "tandem". Sau "cuplu", chiar dacă nu e vorba de acuplare între ei.

Binomul este expresia algebrică constituită din suma sau diferenţa a doi termeni, numiţi monoame.

Acuma eu cred că monomul Coldea şi monomul Kovesi au un plus între ele, că îşi conjugă forţele, sau măcar le declină...Dar, şi dacă monomul 1 ar trage hăis şi monomul 2 ar trage cea, arborînd un mare minus intercalat, tot binom s-ar chema, că monoamele sunt împreună. Care o fi mai mare? Monomul Kovesi sau monomul Coldea? Dacă îl scazi pe Coldea din Kovesi cît îţi dă?

Binomul nu pare a conduce însă...Mai degrabă pare a zădărnici planurile altora şi asta cu împlinită menire.

Dacă Kovesi e renumită şi re-numită, Coldea stă în schimb în umbra damocliană a conjuncturii, ca orice şef de serviciu secret. Într-o zi apare un coleg, îi arată un dosar, apoi află de pe fluxul Agerpres că i se mai dă o stea pe epolet, înaintea trecerii în rezervă, dă mîna cu Preşedintele şi aşteaptă sau să-şi găsească liniştea imobiliară la vreun ghiurtelec al hododoului, sau să diplomaticească prin vreo capitală parţial asfaltată, sau să fie trimis în judecată că şi-a reparat chiuveta locuinţei de serviciu pe socoteala Statului, în mod nejustificat.

Bine, dar cine conduce pînă la urmă Ţara?

Dacă la celelalte întrebări am găsit răspuns, retorica acestei ultime imprecaţii riscă să fie absolută.

O întrebare care se poate alătura celorlalte chestiuni mioritice insolubile, dilemele perpetue ale spiritului carpato-danubiano-pontic, cum ar fi - "Plăteşte oare Patriarhul contribuţii la pensie, că de obicei din această poziţie se iese la o orizontala rigidă? " - sau- "Cum de scapă Mihai Trăistariu cu viaţă şi trupeşte integru după ce cîntă în public? ", - sau - "De unde se pot cumpăra creaţiile lui Cătălin Botezatu?" sau "De cîte decenii de management superperformant mai e nevoie pentru ca titlurile Fondului Proprietatea să ajungă la valoarea de listare?"

Ţara s-ar putea să nu fie condusă de nimeni, să fie un autobuz care se deplasează hârtopit într-o inerţie de perpetuum mobile jumulit.

Ţara, această ţară, ar putea fi dovada irefutabilă că totul e hazard, că o structură aparent organizată poate merge înainte fără un plan, fără coordonare, fără nimic.

Ţara asta poate fi dovada că Dumnezeu nu există.